Factura crizei

„În 2013 a intrat în insolvenţă Oltchim. Sunt aşteptate alte câteva insolvenţe de mari companii, inclusiv companii publice”                     FOTO: Arhivă Adevărul

Am în faţă un document statistic întocmit de secretariatul UNPIR (n.r - Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România). Totalul sumelor înscrise în dosarele de insolvenţă cu titlu de creanţă („masa credală") a fost de 20 mld lei în 2009, de 49,2 mld lei în 2010, de 109 mld lei în 2011 şi de 131,6 mld lei în 2012.

Totalul sumelor recuperate în dosarele de insolvenţă este de 1,9 mld lei (în jur de 400 milioane euro), pe toată perioada, adică în tot intervalul 2009-2012; în jur de 45% din aceste sume au fost distribuite creditorilor garantaţi (în principal, bănci) şi în jur de 17% din aceste sume au fost distribuite creditorilor bugetari (în principal, fisc); mă întreb cîte procente din sumele acumulate în portofoliile de „neperformanţe” ale băncilor şi cîte procente din arieratele bugetare s-au încasat în aceeaşi perioadă pe căile specifice, altele decît insolvenţa (executări silite, vînzare către firmele de debt collection); nu pot decît să bănuiesc că e vorba, în cazul băncilor, de 7-8%, căci acesta este preţul la care se vînd firmelor de debt collection creditele neperformante.

Trebuie spus că, deşi numărul total al dosarelor de insolvenţă a rămas relativ constant în aceşti ani (în jur de 35 mii de dosare), în fiecare an au „intrat" în jur de 25 de mii de dosare noi, de unde concluzia că cifra de 25 de mii este cea care reflectă şi „ieşirile", adică dosarele de insolvenţă care se închid, cu consecinţa radierii debitorilor, a marcării pierderilor şi a recuperării tva-ului aferent facturilor neîncasate de la debitorii oficial „decedaţi" prin faliment. Dacă una din principalele sarcini ale practicianului în insolvenţă este asanarea mediului economic de „agenţii" săi nevitabil, nu aş spune că facem o treabă chiar rea.

 În fine, dacă în 2009, ponderea dosarelor de insolvenţă era dată de cele deschise la cererea creditorilor (55%), în anii crizei, ponderea s-a deplasat către dosarele deschise la cererea debitorului (52%). Cele mai multe dosare au eşuat în faliment (94%), ceea ce înseamnă că, deşi pare un beneficiu pentru debitorii care „se pun sub protecţia tribunalului", insolvenţa este, de fapt, începutul sfîrşitului.

Numărul mare de falimente voluntare este o consecinţă a lipsei de măsuri de politică economică de relansare.

Aşadar, nu cred că îngrijorarea fiscului şi a guvernului faţă de un „fenomen" al insolvenţei are baze reale, căci nimeni nu îşi doreşte să iasă voluntar din afaceri. În orice caz, sistemul nostru legal îl obligă pe debitor să îşi declare insolvenţa, în 30 de zile de la momentul la care intră în această stare, sub ameninţarea unor sancţiuni patrimoniale şi penale grave. Numărul mare de falimente voluntare este o consecinţă a lipsei de măsuri de politică economică de relansare, ceea ce face criza economică o stare "obişnuită", în care se poate trăi, eventual din expediente sau, mai degrabă, din rostogolirea unor probleme ce ţin de sistem.

De dragul exerciţiului analitic, vă invit să faceţi nişte comparaţii şi constatări : 

 -dacă în 2009 masa credală totală era de 20 mld lei (în jur de 5 mld euro), în 2012 această masă credală a ajuns la 131,6 mld lei (cam 31 de mld euro, adică de 6,5 ori mai mult); cum recuperarea creanţelor s-a limitat la aprox. 400 milioane de euro, se poate spune că o parte din „factura" crizei este de cel puţin 25 de mld euro; 

 -în 2009 erau pe rol cîteva dosare de faliment al unor bănci, ceea ce înseamnă că mare parte din suma de 5 mld euro acumulată ca masă credală pînă atunci provenea din aceste falimente de bănci; după 2009 nu s-a mai deschis niciun faliment de bănci, dar s-au deschis insolvenţe/falimente în restul economiei care au generat datorii de peste 26 mld euro; cam toţi ştim că aceste datorii s-au concentrat în firme de real estate şi în mall-uri, unde băncile au mari expuneri; în momentul în care aceste 26 mld euro vor fi marcate ca pierdere în urmarea închiderii falimentului debitorilor, ele vor apărea în bilanţurile consolidate ale băncilor;

-în 2012 a intrat în insolvenţă Hidroelectrică, iar în 2013 a intrat în insolvenţă Oltchim; dincolo de faptul că aceste două dosare au mărit, ele însele, „factura" crizei cu 2 mld euro, consecinţele acestor insolvenţe se vor vedea curînd, pentru că ele reverberează în alte sute de insolvenţe, care, probabil, vor mai adăuga şi ele acestei facturi cîteva mld euro; 

 -în 2013 sunt aşteptate alte cîteva insolvenţe de mari companii, inclusiv companii publice, plus companiile din domeniul energiei „verzi" (noua „bulă" speculativă care se va sparge, cam în aceleaşi coordonate în care s-a spart în 2008-2009 „bula” speculativă din imobiliare) ceea ce va adăuga alte mld euro acestei "facturi". 

De aceea, cât mai este din anul 2013, an ne-electoral, e nevoie de punerea cât mai rapidă la lucru a insolvenţei ca metodă de privatizare. Ar putea fi acel fresh, new start, de care vorbesc americanii.

Deşi cifra de 35 mii de dosare la nivel naţional în România pare o nimica toată faţă de 2,3 milioane de dosare la nivelul economiei SUA, totuşi, „permanentizarea” crizei şi cvasi-generalizarea insolvenţei sunt extrem de periculoase. Nu va mai circula banul, oamenii, comercianţii, vor re-generaliza trocul (ca pe vremea lui moş Văcăroiu, 1992-1996). E ca şi cînd organismul nu mai este irigat de sînge. Ar putea urma colapsul... De aceea, cît mai este din anul 2013, an ne-electoral, e nevoie de punerea cît mai rapidă la lucru a insolvenţei ca metodă de privatizare. Ar putea fi acel fresh, new start, de care vorbesc americanii...

Acest text a fost publicat pentru prima oară pe blogul personal.