Hanurile celebre ale Bucureştiului de acum 200 de ani: refugii pentru bucureşteni, locuri de reculegere pentru călugări, birouri pentru negustori. Hanul lui Manuk era cel mai bogat

Publicat: 24.05.2013 12:53

Ultima actualizare: 08.08.2022 09:17

Hanul lui Manuk, în urmă cu două secole. FOTOblogspot.com

Focurile, cutremurile, vechimea şi cerinţele timpurilor noastre au făcut să dispară, unul câte unul, hanurile care dădeau o notă caracteristică Bucureştiului. Elegantul han al lui Manuk de astăzi era cunoscut pentru zgomotul şi mizeria pe care o provocau animalele din gospodărie.

Nu mai există bucureşteni care au apucat „Hanul Sfântului Gheorghe Nou“ sau „Hanul Şerban Vodă“, însă povestea lor merită amintită doar pentru viaţa cotidiană a bucureştenilor de altădată, pe care o dezvăluie interiorul pereţilor acestor hanuri. Adevarul.ro vă propune o incursiune în trecutul acestor edificii, reprezentative pentru Bucureştiul secolelor trecute.

Hanul bucureştean, o cetate de neînvins

Hanul bucureştean era înconjurat în toate părţile cu ziduri groase şi înalte ca de cetate, în interiorul cărora se aflau clădite prăvălii cu uşi puternice de stejar, acoperite cu table de fier şi cu una sau două ferestre mici.

Pe una din laturile pătratului sau dreptunghiului ce forma zidul înconjurător era poarta cea mare, pe unde se intra în întinsa curte a hanului. Această poartă era ca de cetate, în stare să înfrunte până şi loviturile de tun.

În interiorul hanului se mai găseau odăi, chilii şi magazii cu mărfuri în depozit, toate cu uşi groase, ferestre mici şi feruite şi ziduri tari ca de biserică.

Bolţile şi tavanele prăvălielor erau aşa de puternice încât dacă focul ardea la odăile de sus, prăvălia de jos era apărată. Din nefericire, „Focul cel Mare“ din ziua de Paşte a anului 1847 a reuşit să pârjolească tot la Hanul Sfântul Gheorghe cel Nou.

Prin fundul curţii, proptite de ziduri, erau grajdurile, şoproanele şi câte un puţ sau două care serveau cu apă rece întregul han. În mijlocul curţii se afla biserica hanului, cum era la Colţea, la Sfântul Gheorghe-Nou, care prevedea şi camere pentru călugări.

Întreaga clădire avea unul sau doi îngrijitori, care aveau obligaţia să închidă seara porţile şi să se îngrijească de siguranţa hanului.

Existau hanuri primitoare pentru străini şi hanuri numai pentru mărfuri şi negustori. Construcţia arhitectonică, modul de a se închide şi de a se izola complet de lumea înconjurătoare, precum şi călugării care locuiau aici, toate aceste motive i-au determinat pe străni sau pe trecători să le asemuiască cu unele mânăstiri din Italia.

Hanurile bucureştene au fost marile colaboratoare ale comerţului din secolul al XVII-lea şi până la „Focul cel Mare“ din 1847, când schimbându-se Bucureştiul şi felul de a face negoţ al comercianţilor bucureşteni, ele nu au mai avut raţiunea de exista.

Hanul Şerban-Vodă, cel mai norocos şi puternic

Hanul Şeban-Vodă este cel dintâi pe care îl găsim amintit în documentele oraşului. În actele Mânăstirii Cotrocenilor, istoria locului pe care este clădit hanul începe de la anul 1666, de când Postelnicu Şerban Cantacuzino, viitorul domn al Ţării Româneşti, cumpără mai multe locuri pe lângă cel părintesc.

Suindu-se pe tronul Ţării Româneşti la 1679, Şerban-Vodă zidise Mânăstirea Cotroceni şi s-a apucat să clădească hanul prin anul 1683. Şerban-Vodă a cumpărat timp de un an terenuri care se întindeau peste tot ceea ce înseamnă astăzi străzile Lipscani, Smârdan şi Râul Doamnei, aproape de Calea Victoriei.

Zidurile şi înălţimea lor, clădirea şi mărimea ei, pivniţele şi adâncimea lor, bolţile de cetate fac asupra bucureştenilor o puternică impresie.

Uliţa Lipscanilor, care a primit acest nume după 1750, şi care, înainte de clădirea hanului se numea „uliţa mare de la târgul de sus”, pierde acest nume, iar bucureştenii o numesc „uliţa care duce la Hanul lui Şerban Vodă”.

Şerban-Vodă moare în anul 1690, iar de răscumpărarea hanului se ocupă Egumenul Parthenie al Mânăstirii Cotroceni, care scoate bani frumoşi de pe urma negoţului care avea loc în interiorul hanului.

Toţi călătorii vremii au declarat că hanul cel mai însemnat a fost Hanul lui Şerban-Vodă. Mai mult decât atât, a fost hanul cel mai puternic şi norocos, întrucât a rezistat la toate vijeliile, focurile si cutremurele care au încercat Bucureştiul în vremea aceea.

Cum nimic nu e veşnic pe lumea aceasta, Hanul lui Şerban-Vodă dispare în urma focului din anul 1704 şi lasă locul „Băncii Naţionale a României”.

Hanul Sfântului Gheorghe-Nou, locul unde bătea mai cu putere inima oraşului

Hanul Sfântului Gheorghe-Nou ieşea în evidenţă prin prăvăliile, boltele şi odăile sale deosebite. Hanul Sfântul Gheorghe-Nou era considerat ca fiind al doilea han mare al Bucureştiului, atât prin întinderea locului şi mărimea clădirii, cât şi prin minunata poziţie comercială de care dispunea, în propiere de Târgul-din-Năuntru şi Târgul-de-Sus, două zone centrale ale oraşului.

Oamenii din acea perioadă erau de părere că Hanul Gheorghe-Nou era locul unde bătea mai cu putere inima oraşului pentru că acolo era toiul târgului, adică „buricul Bucureştiului”.

Biserica fumoasă şi mare, înconjurată din toate părţile cu ziduri mari, a atras întotdeauna atenţia călătorilor artişti, iubitori de pitoresc şi culoare locală. În plus, Hanul Gheorghe-Nou era marele depozit de mărfuri ale negustorilor angrosişti, numiţi pe vremea aceea, toptangii.

În august 1804, un incendiu l-a schimbat destul de mult, iar incendiul de la 23 martie 1847 l-a distrus complet. Hanul nu a mai fost reclădit, iar pe întinderea curţii sale, s-au făcut grădina bisericii şi străzile din stânga ei.

Hanul lui Manuk, hanul unui aventurier bogat, om de încredere a lui Mustafa Paşa

După 1807, când locurile vechii Curţi Domneşti fuseseră vândute, pe marginea gârlei, Manuk-Bey, un armean inteligent, odinioară om de încredere a lui Mustafa Paşa Bairactar, şi peste fire de bogat, a clădit hanul numit al lui Manuk, care a devenit unul din hanurile cele mai cunoscute ale Bucureştiului.

Manuk Bey a cumpărat în Ţara Românească, cu banii lui Mustafa Paşa, case, prăvălii, moşii, munţi. Mai târziu, a trăit într-un palat superb din Paris, unde îî speriase pe parizieni cu bogăţia şi fastul său. A murit în Rusia, otrăvit de una dintre slugile sale.

Hanul acestui aventurier bogat a fost în Bucureşti unul din hanurile cele mai vizitate între 1808 şi 1860. Curtea Hanului lui Manuk era de pomină pentru zgomotul, murdăria şi mulţimea trăsurilor care îşi odihneau roţile în curte.

Cărăuşi care înhămau şi deshumau, slugile hanului care alergau de la o masă la alta, găini care piguleau pe mormanele de bălegar, raţele care măcăneau prin băltoacele de lângă grajduri, ţigani care în loc să vorbească, răcneau unii la alţii, purcei care guiţau, câini care se încăierau cu cei ai străzii, toate acestea întreţineau atmosfera în faimosul han al lui Manuk-Bey.

Acestea erau hanurile bucureştene de care vorbesc documentele, scriitorii, călătorii şi tradiţia orală, bătrâni din bătrâni. Istoricul Dionisio Fotino, în statistica sa despre hanurile bucureştene, prezintă: 8 hanuri cu biserici, şapte hanuri cu biserici mari fără biserici şi 28 de hanuri mici.