Jocuri politice: trocul cu schelete

Schelete în dulap? Cred că nu sunt atâtea dulapuri câte schelete au politicienii de îngropat, cu speranţa că nimeni nu are răbdarea, dar mai ales curajul de a le arăta.

După cum se poate constata, nu folosesc verbul „a descoperi”. Pentru că „a descoperi” presupune doar să bănui că ele, scheletele, există, să nu ai certitudinea existenţei lor şi mai ales a locului unde le poţi găsi. „A şti” deja e altceva. Ştii care sunt, poţi să ştii şi unde sunt. Dar ceea ce-i al naibii de ciudat e faptul că personaje aflate în funcţii importante în stat se joacă cu „scheletele” în public, se ameninţă unii pe alţii, iar instituţiile statului, cele care ar trebui să fie atente la abuz în serviciu, la şantaj exercitat public, nu au nicio reacţie. Adică, atât  preşedintele, cât şi premierul spun public unul despre celălalt că ar ascunde nişte schelete.

Ce să înţelegi de aici? Că tăinuiesc nişte malversaţiuni, nişte ilegalităţi, că sunt părtaşi – fie şi prin tăcere – la ele? Cum de nimeni nu îi întreabă oficial despre ce vorbesc? Nu e de râsul lumii când îi auzi - mai rău e că îi şi vezi - cum se ameninţă public că ştiu ei ceva, dar vor spune la momentul potrivit? Când e momentul potrivit în politica asta nesfârşit de dâmboviţeană şi inepuizabilă în impostură, să declari ce ştii că stă pitit în dulap? E cumva demnitate genul acesta de dialog, de politică? Doar cei care au apetit pentru spectacole îndoielnice pot admira aşa ceva. Hai, că i-a zis-o! e plăcerea maximă, orgasmică pentru susţinători!

Mai e o altă categorie: a celor tăcuţi public, dar care defulează gâfâit, în discuţii de alcov. Tot un fel de dulap, cu telefoane deconectate de la baterie – (că altfel, ce să vezi, nu se găseşte mereu o formulă de a capta „vocea”) - cu voci şoptite, gesturi reţinute, cu mâna punând oprelişte gurii, cu privirea fixă, inexpresivă ca să nu poată fi decriptaţi de eventuali „informatori”, specialişti în cititul buzelor, al privirii, adică al limbajului trupului, numiţi „mentalişti”.

Ţara noastră cu dealuri şi văi e bântutită de spiritul nebuniei unei clase politice care se face de râs zilnic şi la ceas de noapte. Toţi vorbesc ca să nu avem timp să vedem. Dar, din păcate, aceşti oameni, care se numesc şi se autodeclară conducători, sunt nişte şmecheri. Ei ştiu că românul nu se chinuieşte prea mult cu regulile unei democraţii reale, că nu se osteneşte să afle cât îi poate permite unui politician să tot facă băi de mulţime, să îşi petreacă timpul pe la televizor. E ca la bâlci, ca în satul nostru arhaic, mitizat. Ne adunăm pe o bancă şi zicem sau ascultăm ce mai bârfeşte Costel despre Eufrosina sau Eufrosina despre Gigel. Totul e o bârfă, iar câştigător e cel care urlă mai tare şi se arată mai neînfricat.

Întrebarea pe care mi-o pot pune legitim, tot auzind despre dulapuri, e când va fi România - cu oamenii ei, dispuşi să mai întârzie la o tacla - hotărâtă să treacă prin purgatoriul sincerităţii. Să îşi demitizeze idolii şi să treacă la ce are de făcut. Să îşi găsească acei conducători tăcuţi, mai puţin preocupaţi de câte ştiri produc, câte imagini scot, câte poze fac pe la televizor, şi să aibă o singură preocupare: cetăţeanul, care până una-alta e doar o slugă de muls - fie financiar, fie emoţional, ca să trăiască un stat obez şi birocratic pe care nimeni până acum nu a căutat să îl reducă la ceea ce ar trebui sa fie: un stat în slujba cetăţeanului!...  

Câtă vreme liderii nu sunt întrebaţi ce tăinuiesc, rămânem captivii acestui comportament politic, captivii trocului sinistru cu schelete.