INTERVIU Andrei Makine: „În Siberia există o electricitate existenţială“

Pentru scriitorul francez de origine rusă Andrei Makine, Siberia în care s-a născut şi a copilărit reprezintă o perpetuă sursă de inspiraţie, venită din întâlnirea contrariilor – duritatea vieţii şi lucrurile tandre.

S-ar putea spune, parafrazând o expresie devenită clişeu, că viaţa lui Andrei Makine bate literatura. S-a născut şi a crescut în Siberia, unde bunica sa, franţuzoaica Charlotte Lemonnier, ajunsese în 1921. De la ea a învăţat franceza. Apoi, Andrei Makine a ajuns să studieze la Moscova, să publice literatură în limba rusă, să-şi dea doctoratul. La 30 de ani însă, a fugit în Franţa şi a urmat o altă perioadă grea din viaţa lui. Cariera universitară rămăsese la Moscova, iar el ajuns să doarmă pe unde apuca, inclusiv într-un cavou din cimitirul Père Lachaise din Paris. De scris, scria pe hârtie luată de la un centru de reciclare. Direct în limba franceză. Nici aşa nu a fost bine, pentru că nicio editură nu era interesată de literatura lui. A trebuit să-şi rescrie un roman în rusă şi să-l dea ca traducere în franceză, pentru a fi băgat în seamă. Ulterior, a ajuns să fie premiat simultan şi cu Premiul Goncourt, şi cu Médicis.
Mi-ar fi plăcut să discut cu el despre toate acestea, când a venit la Bucureşti şi i-am luat interviu, dar nu am avut la dispoziţie mult timp. Interviurile erau puse în serie, la o oră distanţă unul de altul, dar omul voia să mai şi doarmă între ele cel puţin jumătate de oră. Interviul meu era programat la 10.00 dimineaţa, la hotelul unde era cazat. Nu a venit la 10, pentru că abia se trezise. Avusese un alt interviu la ora 9.00. Cu mine s-a oprit brusc la 10.30, pentru a se duce să doarmă din nou. Urma un alt interviu la ora 11.00.

„Weekend Adevărul“: Pentru noi, Siberia înseamnă Gulag, pentru dumneavoastră e locul copilăriei. În orice caz, Siberia e aproape un personaj în romanul „Pe vremea fluviului Amur“. Ce reprezintă Siberia pentru dumneavoastră, cel de astăzi?
Andrei Makine: E un refugiu pentru cei care au trăit lucruri foarte dure în Siberia şi, pe de altă parte, lucruri foarte intime. Această contradicţie dă un amestec existenţial fantastic. Pentru mine, Siberia înseamnă aceşti doi antipozi, aceste două extremităţi. A fost Gulagul, cum spuneţi, şi înaintea Gulagului a fost locul unde au fost surghiuniţi decembriştii de către ţar. Pe de altă parte, când îţi trăieşti acolo copilăria şi tinereţea, ai amintiri foarte tandre legate de acel loc: peisajele, surâsul unei femei, bucuria regăsirii etc. Datorită forţei explozive a acestei contradicţii, Siberia este pentru mine o foarte mare resursă de impresii de scriitor. E ca în cazul electricităţii, unde ceea ce contează e diferenţa de potenţial. În Siberia există o asemenea electricitate existenţială.

OUL ŢINUT LA SUBSUOARĂ

Deci poate Siberia să fie un teritoriu mirific, sursă a nostalgiilor?
Desigur. Şi asta inclusiv pentru vechii prizonieri ai Gulagului. I-am întâlnit şi eu, pentru că anumiţi prizonieri nu aveau dreptul să se întoarcă în Rusia europeană, iar alţii nu voiau să se mai întoarcă. Aşa că rămăseseră acolo. Gândiţi-vă, nişte oameni care au stat  20 de ani acolo prizonieri şi se trezesc dintr-o dată liberi... Unde să plece? Rămân în Siberia. Din punct de vedere existenţial, sunt convalescenţi, ca să nu mai vorbim că sănătatea le e distrusă şi la propriu. Ei bine, aceşti oameni vorbeau cu mine pentru că eram copil. Faţă de un adult ar fi fost suspicioşi. În plus, eu eram un copil care asculta mult. Ceilalţi puşti îşi băteau joc de mine şi mă întrebau „de ce stai să-i asculţi pe bătrâni?“. Pe mine tocmai bătrânii mă interesau.

Îmi închipui că vă povesteau lucruri teribile.
Teribile şi nu numai. Aşa cum e de exemplu povestea pe care am pus-o şi într-un roman. În taiga, un om a doborât un copac şi şi-a dat seama că era un cuib de pasăre în el. Ouăle s-au spart, dar unul a rămas intact. Ce să faci cu el? Să-l mănânci? În niciun caz! Omul l-a luat, l-a pus la subsuoară şi l-a legat acolo, să nu-l spargă. Şi astfel oul a fost transmis de la un prizonier la altul şi ţinut cu schimbul la subsuoară, până când a ieşit puiul. Imaginaţi-vă că, în acel loc complet îngrădit, din care nu puteai nici măcar să te gândeşti că vei scăpa, oamenii trăiesc această formă de libertate: fac să apară o viaţă. O viaţă liberă. Pasărea a fost hrănită şi, când a crescut, şi-a luat zborul. Oamenii au rămas prizonieri, dar pasărea a plecat. Astfel de episoade mi se povesteau. Desigur, viaţa era foarte dură în Gulag, oamenii erau distruşi, nu mai aveau dinţi, munca foarte dură şi clima le măcinaseră corpul, dar un episod cum e cel cu pasărea care îşi ia zborul salva umanitatea din ei. Umanitatea era câştigătoare chiar şi în condiţiile acelea.

PREZENŢA LUI DUMNEZEU

Care e rezultanta celor trei vectori: duritatea vieţii în Siberia, traiul în comunism şi nostalgia după copilărie?
Rezultanta cred că ar fi fraternitatea. Când trăieşti într-o societate civilizată, nu ai ocazia să simţi şi să-l înţelegi cu adevărat pe cel de lângă tine. Oamenii sunt civilizaţi, se salută, „Ce faci?“ – „Bine“ şi totul se rezumă la un nivel foarte rudimentar, foarte banal al conversaţiei, al comunicării mondene. În circumstanţe foarte dure, putem vedea însă dacă un om e dispus să moară sau nu pentru a te salva. Asta se întâmplă în război sau în Gulag. Scriitorul Varlam Şalamov, care avea o imagine foarte neagră a Gulagului, zicea că în astfel de condiţii vedem ce e mai rău în om. Prizonierii mi-au povestit episoade care-l contrazic pe Şalamov. De exemplu, un tânăr evadează la un moment dat. Fuge, dar unde să te duci în taiga, unde sunt mii de kilometri de pustiu în orice parte ai lua-o? Dacă erau prinşi după ce evadau, prizonierilor li se dubla pedeapsa. Aveai 10 ani, ţi se dădeau 20. Ei bine, tânărul este până la urmă găsit de un gardian – care era unul dintre cei mai răi şi nu accepta nici cea mai mică abatere de la ordinele date. Omul acesta îl găseşte pe prizonierul evadat în taiga – înfometat şi epuizat. Şi îi zice: „Te întorci în lagăr, dar, pentru a nu ţi se dubla pedeapsa, vei spune că te-ai rătăcit“.

Care credeţi că e explicaţia pentru o astfel de transformare a gardianului?
Cred că se datorează transcendenţei care ne locuieşte, lui Dumnezeu care e prezent în noi, indiferent dacă suntem credincioşi sau nu. În acel moment crucial, ceva veritabil s-a întâmplat. Şi numai în acel moment crucial! Altfel, gardianul ar fi fost birocratul sovietic cu kalaşnikovul în mână, care ar fi putut foarte simplu să-l împuşte pe prizonier. Dar iată că se întâlneşte cu situaţia asta şi se întreabă ce să facă. Să-l omoare pe evadat? Să-l ia pe sus, să-l ducă în lagăr şi să zică „l-am prins c-a încercat să evadeze“? Viaţa tânărului ar fi fost terminată şi în cazul ăsta. „Sunt singur şi am puterea lui Dumnezeu în privinţa vieţii acestui nenorocit: pot să-l omor, pot să-i dublez pedeapsa sau pot să-l salvez.“ A ales să-l salveze.

Asta, pentru că Dumnezeu e bun?
Nu, pentru că i-a simţit prezenţa. El era un comunist, nu crezuse niciodată în Dumnezeu, „Dumnezeu nu există!“, dar în acel moment şi-a dat seama că există totuşi ceva, pe care nu-l poate numi, ceva superior omului, care-l face să realizeze că poate fi şi altceva decât o bestie feroce.

ÎNTRE FRANCEZĂ ŞI RUSĂ

Aţi învăţat franceza de la bunica dumneavoastră franţuzoaică sau de la un prieten, cum declaraţi într-un interviu?
Aveam mulţi prieteni care vorbeau franceza acolo, pentru că era o limbă foarte vorbită în Rusia. Înainte de Revoluţie, aproape toată lumea o vorbea. Balzac însuşi fusese uimit de asta, când a venit la Kiev să-şi viziteze amanta, pe Evelina Hanska. Fusese uimit să vadă că inclusiv târgoveţii îi citeau cărţile – în original, desigur. Şi situaţia aceasta s-a păstrat şi în Uniunea Sovietică, datorită celor care trăiseră pe vremea ţarului. Mai erau destui şi în vremea copilăriei mele, în anii ’60. Ţin minte că la un moment dat am fost internat într-un spital, că am căzut şi mi-am zdrobit genunchiul, şi în patul vecin stătea un domn care citea o carte în franceză. Şi mi-a spus că o învăţase în liceu, înainte de Revoluţie. Deci franceza era foarte prezentă în Rusia. Nu e însă cazul astăzi, când se înregistrează un recul în faţa englezei. Cât despre cine m-a învăţat pe mine franceza, a fost desigur vorba de bunica mea. Dar aici mai e o problemă. Una e să înveţi franceza şi alta e să înveţi să scrii în franceză. Iar să scriu în franceză am învăţat abia în Franţa, când am început efectiv să fac asta.

Ce mai reprezintă limba rusă pentru dumneavoastră?
Nu am părăsit-o niciodată, o pot vorbi oricând. Pentru mine, este în primul rând limba unor mari scriitori pe care-i iubesc şi pe care-i recitesc periodic. Limba pe care o aud astăzi în gura ruşilor e însă diferită. Uneori, intonaţia e atât de diferită, că nu mai reuşesc să înţeleg. La televiziunea rusă, de exemplu, nu au o intonaţie care să-mi placă. E una foarte ofensivă, aproape agresivă. În vremurile sovietice, prezentatoarele de la TV nu vorbeau cu o asemenea agresivitate. De ce? Pentru că oamenii din URSS erau siguri pe ei – făceau parte dintr-un mare imperiu, cu armele atomice alături. Nu aveam nevoie să ne impunem prin intonaţie, nu aveam nevoie să ne batem cu pumnul în piept că suntem rrrruşi. Astăzi, această manieră de a vorbi mi se pare inutilă şi cred că, în plus, duce la coruperea limbii.

CÂRMACIUL PUTIN

Că tot vorbim de Rusia de azi, care e părerea dumneavoastră despre ceea ce se întâmplă acolo, în Rusia lui Putin?
Şi francezii zic tot timpul „Rusia lui Putin“... Mă întreb dacă expresia asta e adevărată. Oare Putin e aşa de puternic în Rusia? Nu sunt aşa de sigur. Sunt atâtea forţe împotriva lui!... Cred că el e doar o persoană care reuşeşte să ţină echilibrul. Are o corabie care a primit o mulţime de lovituri şi e plină de găuri, dar el rămâne la cârmă şi încearcă să păstreze echilibrul. Şi astfel nava înaintează. Sub Elţîn, corabia se scufunda – nu trebuie să uităm asta! El e început războiul în Cecenia. Şi Elţîn a fost aplaudat de americani pentru asta. Dar el a însemnat de fapt debandada totală, anarhia totală pentru Rusia. Şi americanii s-au bucurat, că puneau mâna pe petrol şi scufundau şi Rusia. Putin a reuşit să repună vaporul pe linia de plutire, dar eu nu cred că el e singurul căpitan. Mai sunt şi oligarhii – de o putere extraordinară. Oligarhii sunt internaţionali, iar Rusia nu contează deloc pentru ei. Aşa e peste tot. Credeţi că unui miliardar român îi pasă de soarta câtorva mii de oameni simpli pe care-i concediază la Constanţa? Are o proprietate în Florida, o vilă la Paris – nu-i pasă lui de Constanţa! Aşa e situaţia şi în Rusia. Ei bine, Putin e cel care rămâne naţional şi păstrează echilibrul. Iar Rusia de astăzi avansează. Într-un sens bun sau rău – asta deocamdată nu ştim. Dar e clar că nu explodează. Ceea ce e cât se poate de bine, că, dacă acest vapor cu arme atomice ar exploda, ar fi rău pentru toţi ceilalţi. Va fi bine doar pentru teroriştii internaţionali, care ar putea să cumpere bombe atomice.

Aşa e, dar despre faptul că Putin are obiceiul să-şi reducă la tăcere contestatarii ce părere aveţi? Cazul Pussy Riot, de exemplu...
Pussy Riot nu mi se pare ceva serios, e un produs pentru Occident. Ceea ce au făcut ele s-a mai făcut. Tot într-o biserică, doi bărbaţi şi două femei s-au apucat să facă dragoste şi au zis că e un mesaj pentru preşedintele Rusiei. Ziarele ruseşti au scris, dar cele occidentale n-au zis nimic de acest incident. De ce? Pentru că, în cazul acesta, maioneza nu a prins. Cu Pussy Riot – paf! – toată lumea s-a inflamat. În opinia mea, nu era nevoie să fie băgate la puşcărie, ci trebuia să se procedeze în manieră sovietică. Adică, pentru acest gen de huliganism, erau condamnări de 15 zile de muncă în folosul comunităţii. Trebuia să li se spună acestor fete: „Aţi făcut o mizerie, o mare prostie, pentru că acolo erau oameni care se rugau şi biserica e totuşi biserică. Dacă aveaţi de protestat, puteaţi să mergeţi în Piaţa Roşie. Dar aţi venit într-o biserică şi poate că aţi deranjat din rugăciune o femeie care tocmai îşi pierduse soţul sau copilul. Şi, drept pedeapsă, veţi curăţa timp de 15 zile străzile din jurul bisericii. Vă dăm mături şi mergeţi să reflectaţi la ceea ce-aţi făcut!“. Aşa, băgându-le la puşcărie, măsura e prea dură şi a dat Occidentului ocazia să spună că Putin e Stalin. Dar e ridicol! Când spun „Putin e Stalin“, oamenii nu ştiu cum a fost, de fapt, stalinismul!

„FIECARE ŢARĂ ARE RITMUL EI“

Cum să privim perioada comunistă, prin care am trecut? Vinovaţii trebuie să plătească sau nu?
Cei care au făcut crime trebuie să plătească, bineînţeles. Dar, altfel, ce drept internaţional ne impune
asta? Apoi, cine să fie judecătorii? Aşa, şi George Bush ar trebui judecat: a făcut un război, împotriva tuturor legilor internaţionale, iar acum, după retragerea americanilor, Irakul e răvăşit. Un milion de morţi, situaţia e explozivă în continuare, că s-au creat tensiunile între şiiţi şi sunniţi... Cu Afganistanul, a fost la fel. Sau să luăm situaţia din Libia, care e şi ea dezastruoasă – cu violuri şi crime zilnic. E mai bine aşa decât cu Gaddafi? Gaddafi nu a fost un înger, desigur, dar cu guvernarea lui autoritară permitea un echilibru. Mă întreb dacă nu e de preferat un asemenea echilibru, chiar dacă nu era vorba de democraţie. Oamenii aveau ce mânca, iar copiii mergeau la şcoală – ceea ce nu e deloc rău. A le promite imediat fericirea democraţiei occidentale înseamnă a-i înşela. Fiecare ţară are ritmul ei de dezvoltare. Nu le poţi spune, de exemplu, românilor „de mâine veţi trăi ca englezii!“. Voi, românii, aveţi ritmul vostru, tradiţiile voastre, lentoarea voastră. Ceea ce mie chiar îmi place. Acum vreo 15 ani, când am mai venit în România, m-am întâlnit cu o doamnă în vârstă care era traducătoare şi care mi-a zis: „În vremea lui Ceauşescu nu aveam nimic să mănânc, dar traduceam Proust şi eram fericită“.

Trebuie să fi fost Irina Mavrodin, că ea a tradus Proust.

Poate... Oricum, întâlnirea cu ea a fost impresionantă. Îmi zicea că nu scuză deloc ce a făcut Ceauşescu şi că nu e o comunistă, dar îmi vorbea de autonomia fiinţei umane. Căci suntem autonomi, nu suntem turmă. Ideologia occidentală de astăzi face din noi o turmă. „Pentru a fi fericit, dragă Cezar, trebuie să ai o maşină, o casă etc. Le ai? Deci poţi să fii fericit!“ „Dar eu nu sunt fericit, pentru că sunt în contradicţie cu mine însumi, mă gândesc la Dumnezeu, mă gândesc la moartea mea...“ „Aaa, nu, nu, nu! Nu te gândi la astea! Cumpără-ţi noul telefon mobil! Fă asta şi vei vedea cât de fericit vei fi! Ce-i cu problemele ăstea metafizice? Să fim serioşi!“ Deci suntem transformaţi într-o turmă de consumatori, iar asta este de asemenea o dictatură.

Secretele femeii iubite de toţi

Ultimul roman al lui Andrei Makine „O femeie iubită“ /„Une Femme Aimée“ a fost publicat anul acesta la Paris, la Editura Seuil, şi tot anul acesta a apărut în traducere, la Editura Polirom. Femeia despre care e vorba în roman a fost admirată de Voltaire, Cagliostro ori Casanova. Este nimeni alta decât ţarina Ecaterina cea Mare. Un tânăr regizor rus, Oleg Erdmann, este şi el fascinat de imaginea ţarinei şi începe să cerceteze viaţa ei. Astfel, scoate la lumină tot felul de drame intime ale celebrei femei. Romanul „O femeie iubită“ a fost pe primul loc în topul vânzărilor Editurii Polirom de la Târgul Gaudeamus din acest an.

Între Siberia şi Paris

Numele: Andrei Makine
Data şi locul naşterii: 10 septembrie 1957, Krasnoiarsk, Siberia, URSS
Studiile şi cariera: A studiat literatură la Universitatea din Moscova, unde şi-a dat şi doctoratul în literatură franceză.
În 1987 a rămas în Franţa, unde ajunsese cu un program de schimburi universitare.
A publicat primul său roman în 1990 ( „Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice“), iar în 1995 i-a apărut romanul „Testamentul francez“, pentru care a fost premiat cu Goncourt şi Médicis.
În România, cărţile lui sunt traduse la editurile Humanitas, Polirom şi Univers (cele semnate cu pseudonimul Gabriel Osmonde).
A fost în Bucureşti la Târgul de carte Gaudeamus, unde i s-a lansat cel mai recent roman, „O femeie iubită“.
Locuieşte în: Paris