Showbizul mioritic sau sex cu aromă de muzică

Showbizul românesc e un târg de sex. În cea mai mare parte. Nu în toată. Ci doar în aceea mai vizibilă la TV sau reflectată în tabloidele vremii. Mă refer direct şi nemijlocit la aripa sa feminină.

Nu mă gândesc la a face o comparaţie chiar cu un soi de bordel, dar nu e departe de. Atâta timp cât „solizdele“ nu prea cântă, ci fac doar gimnastică sexuală, insinuează figuri karmice, jocuri chemătoare de şolduri, gimnastici mamelare, înscrisuri hieroglifice ombilicale, vulgarităţi cu microfonul balansat pe direcţia „bijuteriei“, piesă ascunsă şi nu prea undeva-ntre coapse. Sau acelaşi microfon ‒ „sexofon“ mai bine spus ‒ manipulat într-un nesăţios dus-întors pe o direcţie oral-esofagiană. Şi, în acest timp, ele „solizdele“, dau mecanic din şoduri cu o frecvenţă inumană, ca paletele unei mori de apă la viitură, de ar omorî şi-un elefant dacă bietul s-ar încumeta cu ele-n pat. Ce poţi comenta, muzicalmente?

Şi, la această demonstraţie de dans, brecking, sexxxing, anatomic şi concupiscent, mă uit, privesc!, ascult, aplaud, că deh, sunt şi eu bărbat. Dar, apoi, întreb: au, muzica unde e?! Fiindcă ai de-a face doar cu o repetiţie, obsesivă, un riff, un beat continuu isterizant. Sau de ce nu?, excitant chiar un timp de vreme cât dama-şi exhibă travaliul. Şi, iar te-ntrebi, unde e muzica? De fapt, problema e de-a dreptul hamletiană: a fi sau a nu fi Muzică? Dar ce mai e muzică sau cât mai e muzică, din tot circul acela hormonal. Mondial. Internaţional. Emtevist. Musicawardist?

Mai avem speranţe. Mai avem noi muzică? Da, când cea mai slabă solistă din showbiz-ul românesc va ajunge măcar cu trei clase sub Andra, atunci cred eu, vom mai avea. Căci în acest studiu deloc exhaustiv eu nu mă refer musai la vânzările spectaculoase, fie şi pe plan mondial, ci la fiorul, transmisia emisă de solistă spre receptor. La empatie, pe scurt. Restul, e alcătuit din fiţe, flatulaţii roz bon-bon cu arome de banană, sunete acut-isterizante, efecte, stroboscoape, fumuri, spume, lasere, disco ball, scuturare de hormoni pe cei din primele rânduri, exhibare de zone erogene bine bărbierite, labii de culoarea scoicii tinere şi nu numai. Totul seamănă a fi o perpetuă ofertă sexuală sau un plasament pentru potentaţi fianaciar, nu sexual. Un târg cu carne de lux. Cu mai toată butaforia, croitoria, coafura şi efectele fabuloase, furate cu tupeu din Rock-ul Mare.

Totul pleacă de la aşa-numiţii impresari, manageri şi alţi „şmecheri”. Uitaţi-vă la ei. I-aţi auzit vreodată pe unii vorbind la TV? Te îngrozeşti cât grobianism. De fapt, ce mă mir eu? Ei aduc cu vechii codoşi. Or mai bine, cu samsarii, negustorii de cai ai timpurilor revolute. Atâta că, în loc de cai, ei vând sex cu arome de muzică. Samsarul, provenit îndeobşte din grăjdar, deci adaptat mediului, căci e ăla care curăţa incinta de paie pline de balegi şi pişelău, are la noi în showbiz un corespondent semantic: pârâtul „impresar“. Care la rându-i provine din cărători de scule, „groupie“ masculini, cablagii, electricieni. Din afara fenomenului, ei par a îzvorî şi din zona pieţei agro: zarzavagii, parlagii, tarabagii. De unde cultură p-acilea, bre? Fie şi muzicală. Ei au un instinct comercial primitiv şi, uneori, de ce să nu recunosc, infalilbil. Au ochi. Şi urechi. Dar atât. Ştiu ei cine a fost fraţii Edgar şi Johhny Winter sau Christine Perfect-McVie? Ca să nu-i mai întrebăm de chitarişti ca Peter Green, Jan Akkerman; de şcolile unor Alexis Corner or John Mayall. Că vin la vorba mea aia ironic-academică: „domniile lor frizează irefutabil, biunivocitatea dintre entitatea metafizică profundă de ţăran şi noţiunea imanentă cvasi-abisală de şofran“. Amin.