Un pas mic pentru România, un pas uriaş pentru homosexuali

În 2012, un magnat din Hong-Kong punea la bătaie o sumă colosală (cca. 65 mil $), drept premiu pentru bărbatul care îi va seduce şi lua de soţie unica fiică, lesbiană. Fără succes. Recent, a dublat suma. Reacţia tinerei : „Dragă tată, barbaţii nu sunt pentru mine...Ca fiică a ta, nu-mi doresc nimic mai mult decât să te fac fericit.”

Papa Francisc, în vara anului trecut: „Dacă un om e homosexual, îl vrea pe Dumnezeu în viaţa lui şi are bună voinţă, cine sunt eu să-l judec?”.

Graţie unui alt servitor al bisericii, de astă dată ortodoxă, părintele-blogger Tănăsescu, am aflat, mai întâi de existenţa, apoi de votarea —marţi— cu o largă majoritate (!), în Parlamentul European, a unei rezoluţii referitoare la foaia de parcurs a UE împotriva homofobiei şi a discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen (rezoluţie cunoscută şi sub numele de "Raportul Lunacek"). Buna informare şi vigilenţa bisericii şi a prea-cuvioşilor ei slujitori sunt remarcabile, pe măsura puterii ei, ce provine —parţial— şi din contribuţiile la buget ale noastre, ale tuturor, hetero sau gay, creştini sau atei.

Îl felicit pe părintele Tănăsescu pentru promptitudinea şi rigoarea cu care ne-a informat. Spre deosebire de mine, este un vechi specialist în această problemă arzătoare. Articolul dânsului, foarte util, precum şi evenimentul istoric major reprezentat de votarea rezoluţie, m-au determinat să public mai repede decât aş fi dorit un alt material pe această temă, conţinând şi câteva concluzii trase după primul articol.

Nu-l felicit însă pentru opinia sa fermă şi elocventă din final, identică —desigur— cu cea a BOR şi înspăimântătoare în fondul ei, dincolo de cuvintele bine alese. Atâta timp cât prea-cuvioşii noştri preoţi ne vorbesc de îndreptarea homosexualilor, ca şi cum ar fi nişte nelegiuiţi, nimic nu se va îndrepta de fapt în acestă ţară, pentru că influenţa nefastă a bisericii asupra politicului e încă mult prea mare, iar atitudinea societăţii civile, şovăielnică, eufemistic vorbind.

Eu, ca un nesemnificativ reprezentant al societăţii civile, blogger independent şi iubitor al tuturor semenilor mei şi al drepturilor lor fundamentale, mă voi situa cu toată energia mea de partea lui David în războiul lui cu Goliat. Nu înseamnă că mi-am propus sa abordez în textele mele de aici doar tema aceasta, complet "neplanificată". Aştept însă cu nerăbdare momentul în care adevăraţii lideri şi formatori de opinie vor lăsa deoparte echivocul cel căldicel şi vor clama public ceea ce statutul lor îi obligă!

În pofida convingerii multor homofobi şi/sau anti-democraţi —exprimată obsesiv în comentariile la articolul meu precedent ("Sunt GAY şi vreau să mă însor!"), precum şi la cele ale lui Răzvan Sibii— că democraţia înseamnă sistemul politic în care majoritatea îşi impune voinţa şi normele, este un truism faptul ca măsura reală a unei democraţii este dată tocmai de gradul în care majoritatea acordă drepturi egale minorităţilor şi le protejează de orice abuz din partea puterii.

Menţionez, pentru cei ce n-au citit textul pomenit, ca nu sunt deloc gay şi nu mă mândresc cu asta, aşa cum nu mă mândresc nici că sunt hetero.

Despre elemente importante ale problematicii vorbeşte şi doamna C. S., într-un comentariu la articolul evocat. Citez:

"...Eu sper că parlamentarii români să accepte drepturile homosexualilor. Homosexualitatea A EXISTAT DE CÂND E LUMEA, nu a apărut acum, în secolul XXI. Homosexualii NU aleg sa fie homosexuali. Cine vrea sa aleagă să fie persecutat şi discriminat? Nimeni. Din 1973 homosexualitatea a fost scoasă din DSM (lista tulburarilor mintale) şi nu mai este considerată în niciun fel si nicăieri tulburare psihică. Gay-i sunt oameni cât se poate de normali, fizic si psihic, care au însă această particularitate a sexualitatii lor, atracţia sexuală, în diferite grade, faţă de persoane de acelaşi sex. Referitor la căsătoria care vizează persoanele de acelaşi sex – aceasta nu are nicio legatură cu aprobarea bisericii. Este vorba despre un act care certifică faptul ca doua persoane trăiesc împreună de comun acord şi le conferă câteva avantaje JURIDICE, LEGALE. Nu este vorba de aprobarea niciunei biserici, ci despre un DREPT de care ar trebui sa beneficieze orice cetăţean.  P.S. (pentru cei care aruncă cu pietre) Nu de homosexuali ar trebui să vă luaţi, ci de criminalii si violatorii hetero, care sunt mult mai periculoşi. Gândiţi-vă de două ori înainte de a scrie ceva. Dacă mâine-poimaine, fiul sau fiica dvs. vă informează că e gay, ce o să faceţi? O să-i omorâţi?".

Remarc observaţia cu privire la semnificaţia şi rolul casătoriei, ca instituţie de drept laic. Eu nu am susţinut dreptul la căsătoria religioasă, în biserică, aceasta fiind o cu totul altă problemă, a cărei rezolvare ramâne în ograda cultelor. 

Am pomenit de mai multe ori biserica —şi nu de bine, din păcate— întrucât aceasta se opune din răsputeri tendinţei fireşti de a rezolva democratic marea nedreptate care se face homosexualilor, aşa cum s-a opus de altfel, cât a putut, şi integrării noastre euro-atlantice.

L-am pomenit pe Dumnezeu pentru că nimeni nu poate lua dreptul homosexualilor la credinţă. Nu-l poate lua, dar poate încerca (prin conditionare, de pilda), iar biserica noastră o face.De ce? Pentru că este cea mai retrogradă şi anchilozată instituţie a statului secular român şi pentru că i se permite. 

Contrar unor păreri exprimate cu vehemenţă bigotă în comentarii, eu cred ca a fi credincios şi creştin nu presupune necesarmente a fi dogmatic-religios, iar mesajul Lui nu ajunge la spiritele care îl caută exclusiv pe calea bisericii oficiale. Relaţia profundă cu Dumnezeu nu este mediată de către biserică —decât pentru cei care vor musai să fie aşa— şi nu poate fi confiscată de către aceasta! 

Relaţia cu Dumnezeu este cea mai intimă şi privată trăire interioară a unei fiinţe omeneşti. Egalitatea obligatorie pe care o pun unii între credinţă, creştinism şi practicarea unor canoane vetuste este mincinoasă. Există creştini şi credinţă şi în afara bisericii oficiale!

Mesajul Domnului este —în esenţa lui, cel care mă fascinează pe mine— unul de iubire şi toleranţă, şi nu cel politic, tradus şi adesea inventat de către preoţimea din toate vremurile, riturile şi locurile (cu excepţii notabile). Iar dacă cumva nu acesta este mesajul, prin absurd, atunci pe mine vă rog să mă scuzaţi, nu mai vreau sa fiu creştin!

Paradoxal, cea mai mare lipsă de credinţă (şi prostie implicită) o dovedesc credincioşii care cred că lor nu li se poate nicicum întâmpla să aibă un gay în familie, niciodată. Dacă nu ar comite acest păcat şi ar acorda/recunoaşte dreptul la existenţa egală şi minorităţii homosexualilor, ar avea şanse mai mari să treacă şi ei cu bine de un astfel de moment critic, ajutaţi de credinţa lor în iubirea aproapelui, chiar dacă acesta e diferit de noi. Este doar o chestiune de statistică (ştiinţă), de "când" şi nu de "dacă", ca un copil "altfel" să se nască şi într-o familie care azi îi neagă practic dreptul la o viaţă normală. Fireste, dacă ar întelege cu adevărat că şi lui i se poate întâmpla aşa ceva, un homofob n-ar mai fi astfel.

Reiau întrebarea opinentei C.S: ce credeţi că o să facă un părinte homofob atunci când va afla ca odrasla sa este gay?

Cel mai probabil, îşi va ruga moartea, se va urca pe pereţi, se va ruşina amarnic, se va ascunde şi va minţi, va fi sfâşiat de îndoială şi —de fapt— îşi va pierde ceea ce el credea că este credinţa lui în Dumnezeu, considerându-se cel mai blestemat om de pe Pământ.

Apoi va încerca să-l vindece, să-l "îndrepte", cu orice preţ —chiar şi cel al sufletului lui—, aşa cum îl povăţuieşte de altfel şi biserica ţării.

Mai mult ca sigur, mulţi părinţi îşi vor accepta şi iubi copilul aşa cum este el şi vor începe să lupte —niciodată nu e prea târziu!— pentru ca vlăstarul lor să aibă drepturi egale cu ceilalţi cetăţeni.
Alţii îl vor renega sau îl vor dezmoşteni, sau vor pune "pe capul lui" premii obscene, precum magnatul cel chinez.

Dumneavoastră, dragi prieteni, ce aţi face?