Mafia cu patrafir

Am tot auzit de cazuri în care posturi din instituţiile bugetare se cumpără pe bani grei (iar concursurile organizate, conform legii, sunt doar de formă).

Vrei o poziţie bine plasată într-un minister sau în altă instituţie bugetară? Nu contează deloc competenţele pe care le ai. Sunt două căi de a o obţine: ori eşti nepot, soţie, amantă, ori, dacă nu, trebuie să „dai dreptul“. Banii vor ajunge direct în buzunare private sau la partid (deci tot în buzunare private, dar cu un mic ocol). Nu e cazul să ne întrebăm de unde-şi recuperează candidaţii miile de euro date peşcheş, ştiind că nimeni nu se îmbogăţeşte dintr-un salariu de bugetar... Se descurcă ei! – asta e şi ideea, de altfel.

Mai mult, practica e răspândită chiar şi în zona celor sfinte. Îmi povestea cineva cum o rudă, care a terminat de câţiva ani Teologia, nici nu se poate gândi la o parohie, că nu are cei 20.000 de euro, suma minimă necesară.

Deci un tânăr preot dă nişte zeci de mii de euro, pentru a ajunge să aibă o biserică arondată. Ce va face pentru a acoperi această gaură? Desigur, va pune biruri grele pe enoriaşi, va cere sume exorbitante la botezuri, cununii sau înmormântări, se va lansa cu vremea în tot felul de afaceri. Căci, pe lângă datoria către cei de deasupra lui, trebuie să mai mănânce şi gura lui ceva, nu? Şi aşa se ajunge ca preoţii, din oficianţi ai harului, să se transforme în şnapani ai darului.

Deunăzi, mi se povestea ceva şi mai şi: un preot cu parohie într-un sat pe lângă Bucureşti nu a mai avut să dea birul către superiori şi a fost înlocuit cu un altul care a dat. (Omul a ajuns în cele din urmă să-şi câştige pâinea ca şofer – iar cea care-mi relata toată tărăşenia era chiar soţia lui). Iată că nu e de ajuns un prim peşcheş, de început de carieră, ci bunăvoinţa autorităţilor bisericeşti trebuie menţinută caldă permanent. E ca pe vremea Înaltei Porţi Otomane, când, pentru a fi domnitor în Ţările Române, trebuia să dai saci de galbeni, dar puteai să fii detronat după o vreme de un altul, care dădea alţi saci de galbeni.

Se întreabă unii de ce nu sunt impozitaţi banii primiţi de preoţi de la enoriaşi. Asta e varianta soft a poveştii. Nu numai că nu vor fi impozitate fondurile bisericii, dar putem băga mâna-n foc că nicio faţă bisericească nu va fi vreodată săltată pentru şpagă. E o practică veche, înrădăcinată solid şi care va mai exista mult timp. Biserica e deasupra legii (pământeşti şi dumnezeieşti, deopotrivă) şi niciun politician nu-şi va tăia electoral craca de sub picioare, supărând-o în vreun fel.

Şi aşa se perpetuează această Caracatiţă cu cruce, ai cărei capi se deplasează nu pe asin, ci în limuzină neagră, sunt ahtiaţi după construcţii faraonice, poleite la propriu cu aur, şi, deşi cu gura spun altceva, se închină cu sârg la Mamona.