Limitele fluide ale democraţiei nasc monştri

Neonaziştii de la Zorii Aurii în timpul unui marş

Curtea Supremă din Grecia a autorizat participarea partidului Zorii Aurii  la alegerile europene din 25 mai. Un partid de extremă-dreapta, xenofob, antisemit şi extremist al cărui preşedinte, Nikolaos Michaloliakos, aflat acum în închisoare, are o definiţie extrem de interesantă pentru acest an 2014 al tuturor spaimelor şi neliniştilor:

„Anul 2014 este ce certitudine extrem de dificil pentru poporul grec. Nu va exista nici un fel de dezvoltare economică, va creşte sărăcia şi şomajul. Dar Grecia este o ţară bogată, cu o situare strategică importantă. Dacă ea devine liberă şi independentă, lucru pentru care luptăm noi, atunci va avea un viitor strălucitor pe termen lung. Grecia trebuie să înceteze să mai fie sub vreun protectorat străin şi să aibă aliaţi cinstiţi, cu interese comune, aşa cum ar fi Rusia de care suntem legaţi prin legăturile ortodoxiei, mai mult decît de interese geopolitice...O mare parte a europenilor deja nu mai doreşte să vadă o Europă care se supune politicii americane. Împotriva acestui tip de Europă luptă partidele eurosceptice. Vrem o altă Europă, una din care să facă parte Rusia. Partidul nostru ar putea fi a doua forţă politică în alegerile europene, poate chiar fi pe primul loc.  Din cauza asta am fost trimis în închisoare”.

Evident, nici o vorbă despre motivul arestării şi condamnării sale, după operaţiunea poliţiei antiteroriste greceşti care l-a reţinut şi l-a trimis în închisoare după ce aceeaşi Curte Supremă decisese că personajul era susceptibil să aparţină unei organizaţii criminale, fiind arestaţi şase deputaţi membri ai partidului şi alte zeci de persoane în urma uciderii unui muzician de către un militant al partidului...procesul fiind în curs de desfăşurare. Numai că, în numele valorilor democratice care trebuie respectate ca atare, Curtea Supremă a decis că nu putea interzice participarea partidului la alegerile europene atât timp cât nu a fost formulată o condamnare definitivă.

Nu ne place? Şi ce dacă? Aceasta este democraţia apărată şi consfinţită de textele de lege care definesc statul de drept şi pe care se bazează întreaga construcţie a lumii acesteia în care trăim şi pe care am definit-o ca cea mai bună dintre toate relele posbile, termenul de comparaţie fiind dictatura regimului comunist. Numai că, din păcate, acest sistem democratic are limite care se dovedesc extrem de fluide atunci când, aşa cum este cazul descris anterior, regulile democratice pot fi abuzate cu rea intenţie şi pot da o lovitură mortală intereselor de securitate naţională.

Întrebarea foarte serioasă şi extrem de importantă în acest moment este de a şti care este (sau care mai este) valoarea instrumentelor democratice şi dacă, în caz de criză majoră, sunt suficiente pentru a preveni o dereglare importantă la nivelul unei naţiuni şi care să provoace ulterior un fenomen de contagiune.

        Pasiunea pentru destrucţie este o o pasiune creativă        

                   Mihail Bakunin, aharhist

Există un asemenea risc? Cu siguranţă că da. Priviţi la ce se întâmplă acum în Ucraina vecină, unde un alt mecanism fundamental al democraţiei şi statului de drept, referendumul, este folosit ca o armă extrem de puternică şi eficace pentru ceea ce este deja o dinamitare a structurii statale.  Cel puţin până acum, s-au ţinut trei referendumuri pentru independenţă urmează posibil cel din regiunea Odessa) , scoţând din sfera de influenţă a puterii centrale teritorii întregi, unul dintre ele, Crimeea, deja ataşat altul stat. Poate asta să reprezinte un risc major de contagiune pentru Europa şi nu numai, alimentând, de data asta cu elemente foarte concrete şi cu precedente de succes, mişcările autonomiste de pretutindeni? Cred că nu mai există nici un fel de dubiu asupra răspunsului.

Unde există un dubiu, este asupra capacităţii de răspuns a statelor democratice, puse în faţa situaţiei dramatice de a fi silite de a declara referendumurile respective rezultat al unor activităţi secesioniste cu caracter terorist şi, în consecinţă, să adopte măsuri de forţă. Anulând deci pricipiul referendumului definit drept formula ultimă şi cea mai amplă de consultare naţională? Formulând eventual noi formule legislative care să spună când un referendum este sau nu acceptabil şi în ce condiţii pot fi recunoscute rezultatele sale? Punând deci, legal, noi limite pe care un stat democratic le poate admite şi dincolo de care ar începe haosul? Se poate face asta fără a renunţa la însuşi principiul democraţiei care este respectarea voinţei populare?

Ce ne facem dacă voinţa populară va propulsa partide politice precum Zori Aurii şi, prin alegeri perfect legale şi democratice, le vom trimite să decidă soarta unei Europe pe care o dispreţuiesc şi vor s-o distrugă în actuala sa formulă organizaţională? Nu uitaţi că partidul nazist a venit la putere prin asemenea alegeri democratice a căror validitate nu a fost contestată de nimeni. Şi era să distrugă lumea...

Europa este acum în primejdie ca, prin acest joc democratic pe care-l respectă la modul absolut, să planteze vectorii propriei sale disoluţii prin implozie în momentul în care pârghii politice importante vor începe să fie preluate de cei care doresc o reîntroarcere la structurarea continentului, din nou, în naţiuni-stat, legate eventual doar de interese economice, dar renaţionalizîndu-şi interesele strategice şi trecând la o politică protecţionistă puternică, formula ultimă de ieşire din criză.

Dezinteresul este marcat pentru alegerile europene. Uitaţi-vă cum la noi temele europene lipsesc total din agenda publică, campania fiind axată exclusiv pe cafteala pe subiecte naţionale scoase din ligheanul cuprinzător al mahalalei şi noroiului neo-fanariot. Dă oare asta dreptate celor care spun că această Europă de acum a devenit puţin interesantă şi ofertantă? Că ar trebui Altceva? Definiţi acest Altceva dar amintindu-vă şi că orice opţiune se face în contextul unei lumi globalizate ale cărei caracteristice nu pot fi desfiinţate. Nici o naţiune nu mai poate trăi în autarhie, trebuie să se includă într-o alianţă de supravieţuire, economică şi militară.

Dacă votăm împotriva acestei Europe de acum, dacă nu mai avem încredere în aceată alianţă şi în pandantul militar şi de securitate pe care-l reprezintă NATO, atunci, la est, există opţiunea reprezentată de Uniunea Euroasiatică a lui Putin. Asta vrem? Nu pot să cred că cineva evocă la modul serios o asemenea perspectivă.

Atunci? Soluţia este nu abandonarea, ci întărirea sistemelor democratice, avertizate acum, la modul cel mai serios, că există ameniţări interne de securitate majore în interiorul UE, un fel de terorism politic extremist, neo-anarhism de ultimă oră, cea mai importantă dintre primejdiile cu care se confruntă o lume a bunăstării care uitase de conflicte de peste jumătate de secol. Ele sunt acum la poarta acestei lumi, explodează în proximitatea graniţelor noastre. Referendumurile sub forţa armelor sau sub presiunea ameninţărilor de toate felurile pot duce la dispariţia Ucrainei şi sunt un semnal cât se poate de serios pentru lumea noastră cum că limitele fluide ale unei dempcraţii ultra-permisive sunt fluide deoarece, pur şi simplu, nu sunt şi limitele pe care le recunosc şi le respectă ceilalţi. Extremele nu reconosc limitele pentru că, atunci, şi-ar restrânge libertatea de mişcare şi auto-limita capacitatea de distrugere. Extremele acţionează în momente şi situaţii-limită. După aceea, universul (şi lumea politică), rând haosul, vor reveni la o formulă de echilibru. Însoţită, eventual, de o reformulare fundamentală a conceptelor democraţiei aplicate.

Fiecare dintre marii jucători se visează acum gardianul-garant al punctului de echilibru al noii balanţe. Să sperăm că vom avea înţelepciunea să ne poziţionăm viitorul naţional pe talerul cel bun care nu poate fi decât binomul UE-NATO în spaţiul euro-atlantic.  Sper că asta se întâmplă. Uitaţi-vă bine la evenimentele următoarelor zile...