Cei care vor fi în frunte

E vremea examenelor de tot felul şi în perioada aceasta înfloresc în presă perlele elevilor. Le citim, râdem, ne simţim bine că noi suntem deştepţi şi deplângem stadiul deplorabil în care au ajuns tinerele generaţii.

Zilele trecute, am primit un mesaj de la un profesor, care-mi semnala nişte perle legate de un text al meu. Un fragment din volumul meu „Tinereţile lui Daniel Abagiu“ a fost dat spre analiză la International Baccalaureate, la „Literatură română pentru vorbitori nativi“. E vorba de bacalaureatul acela recunoscut în majoritatea ţărilor europene şi pentru care liceele trebuie să aibă acreditare. În Bucureşti, sunt doar două licee care au acreditare pentru International Baccalaureate, ambele particulare: Şcoala Americană şi Şcoala Internaţională „Mark Twain“. Vorbim, deci, despre elevi pentru a căror şcolarizare părinţii ajung să plătească şi 30.000 de euro pe an.

Iată şi nişte perle legate de volumul meu. „Daniel Abagiu nu îşi putea explica de ce persoana lui de dragoste l-a părăsit“, scrie un elev. . „Persoana lui de dragoste“ – pentru „iubită“– mi se pare chiar o expresie profundă, aproape filozofică. Un alt elev a interpretat faptul că personajul asculta piesa „Lasă, lasă“ a trupei Phoenix astfel: „şi în vremea lui Ceauşescu adolescenţii voiau să plece de acasă prin cluburi“. Normal, nu avea de unde să ştie că phoenicşii vorbeau acolo despre emigrare, omul şi-a expus problemele cu care se confruntă el – părinţii nu-i dau voie să se ducă în club când lui îi vine s-o lase dracului de casă.

Şi alţi scriitori ale căror texte au fost date la International Baccalaureate au avut parte de comentarii interesante. „Când Persida avea probleme cu căsnicia, Mara intra în sentimentul Persidei“. E de-a dreptul poetic, nici Slavici n-o putea zice mai bine. Să intri în sentimentul cuiva nu e puţin lucru!

În schimb, expresia „întunecatul Olimp“ a lui Labiş l-a făcut pe un elev să parcurgă drumul invers, de la poezie la prozaicul cotidian: „Poetul ne vorbeşte de staţiunea Olimp, unde se ducea cu prietenii, să bea şi să cucerească femei, cum facem şi noi azi în cluburi“. În fond, elevul are dreptate: lui Labiş chiar îi plăcea la nebunie să bea şi, dacă mai pica şi vreo cucerire, nu se supăra. Cât despre club, acesta se pare că a devenit noul sălaş al zeilor societăţii în care trăim.

Ei bine, râdem, glumim, ne simţim bine, cum spuneam, dar nu e râsul nostru. De fapt, n-ar trebui să arătăm cu degetul acuzator înspre elevi, ci înspre profesori, înspre cei responsabili de procesul educativ şi, nu în ultimul rând, înspre părinţi. Adică înspre cei care – în cazul de faţă – cred că dacă pompează bani cu duiumul în copilul lor, asta îi va scuti să se ocupe cu adevărat de el.

Veţi spune că tinerii ăştia vor pleca din România, că părinţii le vor plăti şi facultăţile în străinătate, aşa că nu ar trebui să ne doară prea mult soarta lor. Mă tem că, de plecat, pleacă cei buni, iar loazele rămân pe-aici. Altfel, cine-ar mai popula cluburile de fiţe, cine-ar mai fi în fruntea ţării ăsteia?