Geniile politice ale poporului român. Cine sunt domnitorii, regii şi miniştrii care au lucrat cu sufletul pentru ţară
0Istoria zbuciumată a românilor reţine în proporţie covârşitoare episoade tulburi, generate de lăcomia conducătorilor ţării, şpăgi fabuloase sau certuri interminabile. În tot balamucul fără sfârşit, câţiva lideri s-au ridicat deasupra controverselor şi au reuşit să prindă locuri incontestabile în cărţile de istorie.
României contemporane îi este greu să-şi mai găsească personaje-repere în politica ultimilor 25 de ani. Şirul interminabil de scandaluri, corupţia generalizată şi nivelul de subdezvoltare al ţării şubrezesc din temelii încrederea în statul de drept şi încrederea românilor în viitor.
Privind situaţia istoric, România a reuşit arareori să răzbată prin haosul politic. De câte ori s-a întâmplat, a fost mâna unor personaje politice de geniu, fie că vorbim despre domnitori, regi sau prim-miniştri.
Faptele lor au rămas în cărţile de istorie şi vorbesc de la sine drept modele de corectitudine, de iubire de ţară şi respect faţă de simboluri, indiferent de etnia pe care o au.
Vlad Ţepeş, domnitorul cel mai des inovocat în România contemporană
Vlad Ţepeş - Dracula (foto jos, credit foto: descopera.ro) a fost domnitor al Ţării Româneşti în trei rânduri: 1448, 1456-1462 si 1476. Este, poate, cel mai cunoscut domnitor peste hotarele ţării. Numele lui a ajuns subiect al povestirilor de groază încă din timpul vieţii sale. La sfârşitul secolului al XIX-lea, popularitatea lui a fost reînviată prin romanul lui Bram Stoker, iar astăzi datorăm filmelor cu Dracula asocierea dintre acest personaj şi România.
Turcii îl numeau Ţepeş, din cauza pedepsei sale preferate, trasul în ţeapă. Relaţia cu boierii şi întărirea autorităţii domneşti au fost cele mai mari provocări ale lui Vlad Ţepeş în politica internă. A optat pentru o domnie autoritară, în care poziţia domnului să primeze în faţa boierimii. I-a pedepsit pe trădători, inclusiv pe cei din familia domnească. Orice bănuială de trădare inducea rapid la acuzarea celui bănuit şi pedepsirea sa, de obicei cu tragerea în ţeapă şi confiscarea averii.
Povestirile româneşti spun despre Ţepeş că "a fost un domn grozav de aspru. Pe cine prindea cu minciuna, ori că se poartă rău cu ai batrâni, ori că asupreşte pe sărac, iute-iute îl pedepsea cu ţeapa. Tot cu ţeapa pedepsea el şi pe turcii care veneau, când si când, pe la noi dupa jafuri. Pe hoţi, pe mincinoşi şi pe leneşi nu-i putea suferi. El făcu tot ce putu pentru a conteni ast soi de oameni din ţară”. Vlad Ţepeş a rămas în istorie ca un model de şef de stat prin acţiunile sale ferme de guvernare şi igienizare a societăţii.
Apărătorul creştinătăţii din calendarul creştin-ortodox
Considerat ca fiind un apărător al creştinătăţii, Ştefan cel Mare (foto mai jos, credit foto: arhiva Adevărul) a domnit, în Moldova între 1457 şi 1504. A purtat numeroase bătălii cu turcii, iar triumful lui a fost privit ca o reuşită a creştinătăţii împotriva păgânilor.
Domnitorul a înălţat Moldova şi a implicat-o ca putere în procesul complex, transformator, care a făcut din Europa celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea o „Nouă Europă”.
Istoria ne arată că s-a adaptat împrejurărilor şi a ştiut când să folosească sabia şi când arma diplomaţiei, a acţionat cu îndrăzneală şi prudenţă pentru a crea şi menţine echilibrul între forţele în mijlocul cărora a fost obligat să manevreze.
Încă de la începutul domniei sale a înţeles că Moldova în libertate şi în înălţarea ei trebuie să se bizuie, în primul rând, pe sine, pe tăria internă, dată de coeziunea locuitorilor, asigurată de exerciţiul libertăţii lor, şi pe forţa militară. Anii săi de domnie au reprezentat cea mai bună colaborare între Domnie şi Biserică. Drept dovadă stau numeroasele biserici ridicate în timpul domniei sale.
Mărturiile istorice au întreţinut de-a lungul secolelor amintirea lui Ştefan cel Mare, care a introdus poporul român în istoria europeană. Numele lui este un nume-simbol în panteonul gloriei româneşti.
Timp de 17 decenii, Alba Iulia a fost capitala Principatului autonom al Transilvaniei
Cetatea Bălgradului l-a găzduit, timp de zece luni, şi pe Mihai Viteazul. Episodul a stat la baza consituirii, la 1918, a statului naţional unitar român.
Alba Iulia a fost, între 1542-1711, capitala Principatului autonom al Transilvaniei. Este perioada în care devine şi un important centru de cultură, în plină epocă de manifestare a umanismului renascentist. Cunoaşte un mare avânt activitatea tipografică, atât pentru a răspunde nevoilor învăţământului, ale oficiilor de cult, cât şi ale diferitelor ştiinţe umaniste. Potrivit istoricului Gheorghe Anghel, în această perioadă, pe teritoriul oraşului Alba Iulia s-au dezvoltat cele mai mari manufacturi economice din Transilvania: turnătoria de tunuri a principilor, depozitele de sare de la Partoş, din care sarea se transporta cu plutele pe tot parcursul Mureşului până la Arad. Iau amploare şi construcţiile edilitare care vor înfrumuseţa mult oraşul. Vorbim de şcoli, biserici, fântâni, dar şi de Palatul princiar, care l-a găzduit pe Mihai Viteazul şi a supravieţuit până în zilele noastre.
Domnia de zece luni a lui Mihai Viteazul în Cetatea Bălgradului
Voievodul şi-a făcut intrarea triumfală în Cetatea din Alba Iulia, în 1 noiembrie 1599. Chiar dacă a fost sfătuit de boierii şi de către unii din sfetnicii săi să nu rămână la Alba Iulia, voievodul n-a mai vrut să plece din Transilvania, pe care a considerat-o prielnică şi situată într-o poziţie strategică mai favorabilă decât Ţara Românească faţă de duşmanul tradiţional, Imperiul Otoman. În acest fel a început un capitol pe care istoricul Nicolae Iorga îl intitulează „Lupta cu oamenii împăratului” care a durat din noiembrie 1599 şi până în august 1600, când a fost ucis pe câmpia Turzii.
Potrivit istoricului Gheorghe Anghel, mesajele transmise de voievod din Alba Iulia au fost: menţinerea în starea în care se află, adică stăpânul Transilvaniei, sprijin financiar pentru armată, iar ca titlu poate fi „cel mai mare de prinţ, duce şi chiar rege”. Mai cerea gardă personală de 2000 de nemţi, respectiv 2000 de unguri şi cehi. Încă de la început, a primit un răspuns negativ. Ardealul nu putea fi dat lui Mihai, întrucât fusese promis fratelui împăratului. În vara anului 1600, voievodul a convocat Dieta, la Alba Iulia. Pentru prima dată apar şi prevederi pentru populaţia românească a Transilvaniei: dreptul de păşunat; interzicerea sub pedeapsă a maltratării iobagilor români de către domnii de pământ şi scutirea preoţilor români de a presta muncă iobăgească. La Curtea de la Alba Iulia a fost întocmit Catastihul ţării, în care erau înregistrate, cu meticulozitate, în limba română veniturile şi cheltuielile ţării. Episodul domniei de 10 luni a lui Mihai Viteazul (foto mai sus, credit foto: timpul.md) în Cetatea din Alba Iulia a stat la baza consituirii, la 1918, a statului naţional unitar roman.
„Măreţul colegiu“ Academic din vremea lui Bethlen
Dezvoltarea capitalei Principatului Transilvaniei se leagă şi de numele lui Gabriel Bethlen (foto dreapta, credit foto:agero-stuugart.de), principe al Transilvaniei între 1613-1629. În vremea sa, a fost înfiinţat Colegiul Academic (1622), prima Universitate din Transilvania, unde au activat profesori din Germania, Olanda şi Anglia. Prin aspectul clădirii, care azi nu mai există, şi prestigiul cadrelor didactice, „măreţul colegiu“ era în epocă cea mai importantă şcoală superioară. Este considerat prima piatră de temelie a Universităţii din Cluj.
Iancu de Hunedoara, românul care a fost guvernator al Ungariei
A fost ban de Severin (1438-1441), voievod al Transilvaniei (1441-1446) şi guvernator al Ungariei (1446-1452) şi de căpitan general al regatutului Ungariei (1453-1456). S-a remarcat prin calităţile sale extraordinare de comandant militar.
Prin acţiunile sale militare şi diplomatice a oprit la mijlocul secolului al XV-lea ofensiva turcilor spre Europa Centrală şi a apărat statele de la nordul Dunării de pericolul otoman. Iancu Corvin de Hunedoara (foto mai jos, credit foto: wikipedia) s-a născut în jurul anului 1407 într-o familie înnobilată pentru merite deosebite de împăratul Sigismund de Luxemburg, în calitatea acestuia de rege al Ungariei.
Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei între anii 1441 şi 1456. El s-a remarcat prin calităţile sale de comandant militar şi prin faptul că a studiat mult timp tactica de luptă a otomanilor, constituind detaşamente de cavalerie uşoară capabile să execute lovituri rapide asupra adversarului.
Aceste victorii i-au asigurat un prestigiu deosebit în Europa, motiv pentru care atât Papa de la Roma, cât şi statul veneţian îl considerau potrivit pentru a conduce trupele militare într-o viitoare cruciadă antiotomană.
Ultima confruntare cu otomanii a lui Iancu a avut loc în 1456. Sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului în 1453, s-a lovit de Iancu în dorinţa sa de a cuceri Belgradul. Iscusistul comandant militar român a respins atacul turcilor şi apoi a atacat direct tabara duşmană. La câteva săptămâni după victoria de la Belgrad, Iancu Corvin de Hunedoara a murit la 11 august 1456, în urma izbucnirii unei epidemii de ciumă, în tabăra oastei sale, la Zemun.
A fost înmormântat în catedrala catolică de la Alba-Iulia, iar pe piatra lui de mormânt a fost scris: S-a stins lumina lumii. Papa de la Roma (Calixt al III-lea) l-a numit “atletul cel mai puternic, unic, al lui Hristos“.
Povestea legiuitorului Matia Corvin
Matia corvin s-a născut pe 24 februarie 1443 în Cluj-Napoca, fiind al doilea fiu al lui Iancu Corvin de Hunedoara. După moartea tatălui său, pe 24 ianuarie 1458, Matia Corvin e aclamat de peste 15.000 de oameni în calitate de rege al Ungariei. Nobilii provinciali l-au aclamat datorită memoriei tatălui său, în timp ce baronii l-au ales cu speranţa că îl vor putea uşor manipula pe adolescentul de 15 ani. Nimeni nu bănuia puternica personalitate a celui căruia i-au încredinţat coroana unuia dintre cele mai mari regate europene de la finele Evului Mediu.
Una din cele mai cunoscute legende ale istoriei clujene spune că fiul lui Iancu de Hunedoara, regele Matia (fotomai jos, credit foto :wikipedia), care a devenit între 1443 şi 1490 unul din cei mai importanţi conducători ai Ungariei, a vizitat Clujul în timpul domniei sale, pentru a vedea cum sunt trataţi oamenii.
„Aflat în trecere prin Transilvania, Matia s-a deghizat în student călător, a intrat incognito în oraşul său natal. În piaţa centrală a oraşului, Matia a asistat la o scenă în care plebeii oraşului erau obligaţi de oamenii judelui, sub ameninţarea biciuirii, să care cu braţele buşteni pentru gospodăria sa. Protestând împotriva acestei nedreptăţi, regele deghizat în student a fost biciuit şi obligat să se alăture sărmanilor oraşului în munca grea“, povesteşte istoricul Tudor Sălăgean, în cartea „Legendele Clujului“.
„Legenda spune că Matia ar fi avut inspiraţia de a scrie pe trei lemne din curtea judelui <<Aici a fost regele Matia. Unde este dreptatea?>>. Eliberat odată cu lăsarea serii, regele s-a întors în tabăra sa de lângă oraş. A doua zi, acesta a revenit, în fruntea suitei sale strălucitoare, fiind întâmpinat cu mare fast de judele oraşului“, continuă povestea. Judele l-a asigurat pe rege că legile sunt respectate, însă Matia a căutat lemnele însemnate de el şi, odată ce le-a găsit, l-a pedepsit pe jude şi a luat măsuri pentru a asigura stricta respectare a drepturilor şi libertăţilor tuturor cetăţenilor oraşului.
Ovidiu Pecican, unul din cei mai cunoscuţi istorici şi scriitori ai urbei, spunea, mai demult, pentru „Adevărul“, că majoritatea breslei din care face parte dă crezare acestei legende. „Istoricii pariază pe autenticitatea întâmplării. Mie îmi place exemplaritatea ei“, ne-a spus Pecican.
„Matia a fost apreciat drept unul dintre cei mai mari regi pe care i-a avut Ungaria de-a lungul timpului, dar el nu este simbolul unei singure naţiuni sau etnii. Preţuit de germanii clujeni în mijlocul cărora s-a născut şi de toţi germanii (saşii) ardeleni fiindcă le-a recunoscut organizarea politico-administrativă superioară numită Universitas Saxonum (“Universitatea saşilor”), el este deopotrivă revendicat şi de români, prin originea pe linie paternă, prin mândria de a se considera, ca şi românii, urmaşul romanilor. El a fost şi un european, prin efortul de apărare a Creştinătăţii, prin ideile sale umaniste, prin preţuirea culturii, prin întemeierea bibliotecii vestite numite “Corvina” sau "Corviniana"“, scris rectorul UBB, academicianul Ioan-Aurel Pop, despre Matia Corvin în Historia.
Cum au îndreptat regii nemţi România dinspre medieval spre modernitate
Pe 10 mai 1866, Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen sosea în România şi era proclamat principe al ţării, sub numele de Carol I. Avea să fie începutul perioadei de 81 de ani al monarhiei în România. Dincolo de scandalurile şi controversele stârnite de cei patru regi ajunşi pe tron, cifrele statistice arată că România a traversat în această perioadă de dezvoltare, ajunsă la apogeu în perioada interbelică. Modernizarea ţării şi drumul spre standardele de dezvoltare al Occidentului au fost întrerupte brutal prin instalarea regimului comunist, în 1947, an care corespunde şi cu sfârşitul monarhiei în România.
Carol I al României, cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti
48 de ani (1866-1914), a însemnat domnia lui Carol I în fruntea României. Primul rege al României a fost un om care a trebuit să vină şi să conducă o naţiune a cărei mentalitate nu se asemăna, cum nu se aseamănă nici astăzi, câtuşi de puţin, cu cea germană, din sânul căreia provenea el însuşi. De unde şi nenumăratele probleme interne ivite în calea domniei sale. În plus, a trebuit şi, spre onoarea sa, a înţeles cum să procedeze timp de aproximativ o jumătate de veac, pentru a sprijini interesele României în raporturile cu marile puteri imperiale, rivale şi vecine.
Regele Carol I a fost cel care a ştiut să-şi demonstreze loialitatea şi ataşamentul faţă de idealurile românilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Mai mult, a reuşit să contribuie la îndeplinirea lor. Momentul 1877-1878 este cât se poate de grăitor în acest sens.
Obţinerea independenţei de stat, în primul rând, pe câmpul de bătaie, a avut ca sprijin şi persoana lui Carol I, care a îndurat condiţiile frontului, ale câmpului de luptă de pe teritoriul Bulgariei, împreună cu soldaţii de rând. În plus, sacrificiul tuturor românilor de atunci a făcut din România un stat independent.
Apoi, un alt pas important, ce a ridicat prestigiul internaţional al tânărului stat român, l-a constituit proclamarea României ca regat şi a lui Carol I ca rege. În anul 1881 se consemna în mod legal constituirea Regatului numit România.
Dezvoltarea României în vremea lui Carol I
Regele Carol I a fost cel care a susţinut dezvoltarea economică a noului stat independent, implicându-se în diverse activităţi industriale, fiind acţionar la mai multe fabrici care produceau postav, brânzeturi, conserve, bere, ciment etc.
A sprijinit modernizarea Capitalei, Bucureşti, prin lucrări de canalizare a Dâmboviţei, sistematizarea arterelor de circulaţie, a trotuarelor.
După războiul de Independenţă, când România a câştigat Dobrogea, a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.
Sub domnia sa apar edificii publice de rezonanţă, ca Ateneul Român sau Banca Naţională a României. Este vremea în care sunt susţinute mai bine ştiinţa, cultura, nu în ultimul rând, învăţământul. Universităţile din Iaşi şi Bucureşti aveau studenţi şi, mai ales, profesori de prestigiu. În cursul aceleiaşi domnii s-a întemeiat Academia Română, a cărei activitate a fost sprijinită de Carol I care fusese solicitat să-i devină preşedinte de onoare.
Moştenirea din Carpaţi, Peleşul, grăieşte şi azi, de la sine, despre o domnie care a încercat să vină aici cu o altă mentalitate, cu alte valori spre care, poate, unii mai tânjesc încă şi azi.
„Domnia regelui Carol I trebuie, în mod obligatoriu, să fie receptată şi înţeleasă în contextul epocii în care s-a manifestat, ţinându-se cont, atât de condiţiile interne, specifice perioadei traversate, dar mai ales, de acelea externe. Eludarea doar a unuia din aceste aspecte poate duce la eronata prezentare a imaginii unei personalităţi, aşa cum a fost ea, cu umbrele şi luminile sale. Despre Carol I au scris nenumărate condeie, de la cele ale jurnaliştilor, care i-au fost contemporani sau nu, până la ale istoricilor, care au ştiut a se apleca de fiecare dată cu exactitate şi, deopotrivă, zgârcenie, când a fost cazul aprecierilor tranşante, fie negative, fie pozitive. Fără îndoială că te poţi afla, atunci când caracterizezi o personalitate, în tabăra celor care o susţin sau, dimpotrivă, în cea a detractorilor, iar Carol I a avut parte, cum altfel, de asemenea tabere în îndelungata-i domnie”, ne spune profesorul de istorie focşănean Florinel Agafiţei.
Unul dintre scandalurile cele mai notorii din timpul domniei lui Carol I este legat de obsesia regelui de a lega România atât intern, cât şi extern prin legături feroviare. În vremea domniei sale au fost construite majoritatea gărilor existente şi astăzi pe teritoriul României.
Eşecul reformei agrare
Carol I a avut şi o parte întunecată a domniei sale, exemplul elocvent fiind al răscoalei din 1907, care va avea ca efect uciderea a mii de oameni săraci, „robii albi, ai brazdei negre”, cum aveau să fie numiţi într-un articol virulent al timpului, cei care au plătit scump, cu propria lor viaţă, dorinţa şi gândul de a fi trăit mai bine.
Pertinente şi acide analize ale societăţii româneşti, în epocă, au făcut şi Caragiale, şi Iorga, dar mai ales antimonarhiştii şi republicanii timpului, precum N.D. Cocea. Evenimentul nefast demonstra, dureros, întregii societăţi româneşti, în primul rând, politicienilor şi regelui însuşi, că România are o gravă problemă, între atâtea altele. Şi aceea era problema ţărănească, problema agrară.
„Fără îndoială că regele poate fi analizat din perspectivă istorică pentru faptele sale. O face istoria însăşi, căci are acest drept, constatând că regele Carol I a făcut şi lucruri incorecte, neplăcute, ca de exemplu, păstrarea anumitor documente legate de răscoala din 1907 ce ascundeau, de fapt, după cum arată şi istoricul Ioan Scurtu, poruncile de măcelărire în masă ale ţăranilor”, ne mai spune profesorul Agafiţei.
Domnia lungă a regelui Carol I, cu luminile şi umbrele sale, a contribuit, pe ansamblu, la aşezarea deplină a României pe drumul unei modernităţi ce se dorea alăturată lumii occidentale, civilizate.
“Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului”, scria Carol I în Testamentul lăsat naţiunii.
“Ferdinand întregitorul” sau “Ferdinand cel Loial”
Regele Ferdinand I al României a rămas în istorie drept primul rege al tuturor românilor. Sub domnia sa s-a înfaptuit Marea Unire de la 1918. Tot el a realizat Constitutia din 1923 si reforma administrativă din 1925.
Personalitatea regelui Ferdinand (1865-1927) rămâne strâns legată de momentul Marii Unirii şi definitivarea României Mari. Om cu o cultură vastă, poliglot (ştia limba latină, limba elină, germana şi româna, limba engleză şi chiar rusa), pasionat de botanică, regele Ferdinand a rămas devotat românilor, sub sceptrul sau înregistrându-se perioada de dezvoltare cea mai înfloritoare a statului modern român.
A urcat pe tron pe 10 octombrie 1914 şi a rămas rege pâna la moarte, răpus de un cancer galopant.
Ferdinand Viktor Albert Meinrad Hohenzollern-Sigmaringen (numele de botez) a fost al doilea fiu al prinţului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, ramura catolică a familiei prusace de Hohenzollern. Educaţia sa a fost una spartană.
Profesorul său de limba româna în timpul studiilor din Germania, Vasile D. Paun, a descris-o astfel: “Nu înconjurat de dascali aduşi acasă, ca doctorii la patul unui slabanog, ci trimis la gimnasiul public. Nu în trasură, ci fie cât de rea vremea, pe jos, fară manuşi iarna şi fără umbrelă de soare vara; supus acasă la disciplina militară; sculat la şase dimineaţa; băgat într-o baie rece, la aceeaşi temperatură în tot timpul; hrănit, negreşit mai bine decât un spartan dar îndestul de frugal, dus la biserică în toate duminicile; ţinut departe de toate petrecerile care i-ar fi umplut mintea de vedenii deşarte şi inima de doruri sterpe; obişnuit a dispune de sume foarte neînsemnate de bani, daţi lunar, cheltuiţi cu rost, pe lucruri trebuincioase şi justificaţi până la cel din urma pfenning, privegheat apoi de ochii neînduraţi a doi pedagogi, unul civil si celălalt militar, departe, departe de sânul familiei, pe care nu-i era dat să o vadă la Singmaringen, de trei ori pe an: la Crăciun, la Paşti şi în vacanţa de vară; deprins, în sfârsit, a auzi repetându-i-se des cuvintele de aur ale Alteţei Sale Principele Carol-Anton: «Nu-i destul ca v-aţi născut principi ci trebuie să munci şi ca să dovediţi că meritaţi titlul vostru »".
Cum a început să devină român
În lipsa unui moştenitor direct al regelui Carol I al României, la 14 martie 1889, prinţul Ferdinand a fost declarat membru de drept al Senatului României, iar patru zile mai târziu, pe 18 martie 1889, a devenit moştenitor prezumtiv la Coroanei cu titlul de Alteţa Regală Principe al României. Aşa a început să cunoască legile şi tradiţia ţării, a început să înţeleagă cultura română.
Ca orice tânar de viţă nobilă de la acea vreme, căsătoria a fost una aranjată. Şi cum un viitor rege al României nu putea sa aibă orice soţie, a fost gasită o prinţesă britanică, nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii. La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, a fost celebrată căsătoria Alteţei Sale Regale Ferdinand cu Alteţa Sa Regală Marie de Edinburgh. După nouă luni şi cinci zile s-a născut primul din cei şase copii ai lor - pricipele Carol (1893). Apoi au urmat principesa Elisebeta (1894), pricipesa Maria (1900), principele Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) şi principele Mircea (1913), acesta din urmă a decedat la o vârsta fragedă.
Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea Ferdinand I, în urma morţii unchiului său, regele Carol I. A condus România pe timpul Primului Razboi Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale. La 14 august 1916, regele Ferdinand a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a luat o horarâre radicală: intrarea României în razboi împotriva Germaniei, ţara lui natală.
Acest fapt i-a atras excluderea din Casa Regala de Hohenzollern, de către împaratul Wilhelm al II-lea al Germaniei. Familia Hohenzolern a arborat în doliu simbolul heraldic al familiei şi l-a renegat.
Faptul ca a ales sa lupte împotriva propriei familii regale şi a urmat interesele românilor a facut ca în România sa fie numit “Ferdinad cel Loial” sau “Ferdinand Întregitorul”. O importanţă covârşitoare în deciziile luate de Ferdinand a avut mereu Regina Maria (foto sus, alături de Ferdinand), suverana cea mai iubită de către poporul român.
“Regele Carol I a respectat hotarârea adunarilor ad-hoc, aceea ca viitorul principe al României să-şi păstreze confesiunea, aceea de catolic, dar urmaşii săi să devină creştin-ortodocşi. Ferdinand I a fost excomunicat de Vatican pentru că a trebuit să respecte legea ţării şi urmasul sau, Carol al II-lea, a fost botezat ortodox”, a explicat, pentru “Adevărul”, prof. dr. Elena Monu, preşedintele “Academiei Bârladene”
Reformele regelui Ferdinand
În 1914, când a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane de locuitori şi 137.000 de km pătrati. În 1927, la moartea sa, România avea 17 milioane locuitori si 295.000 de km pătrati. În cei 13 ani de domnie ai regelui Ferdinand I, ţara a cunoscut mari progrese pe toate planurile: cultural, politic, economic.
Realizarea unităţii statale la 1918 a impus adoptarea unei noi Constituţii propusă de guvernul liberal condus de I. C. Brătianu şi a fost votată în Parlament în 1923. Constituţia a avut un rol important în consolidarea statului naţional unitar român, a independenţei şi suveranităţii sale, fiind o lege fundamentală considerată printre cele mai avansate din Europa interbelică.
Regele Ferdinand a murit în noaptea de 20 iulie 1927, la castelul Pelişor. A fost înmormântat la biserica Mânastirii Curtea de Argeş - necopola familiei regale a României. Moartea regelui a îndurerat profund poporul român.
Carol al II-lea, fiul risipitor, cel mai controversat suveran al României
În zece ani de domnie, moştenitorul la tron al regelui Ferdinand a reuşit să pună capăt crizei economice, dar a contribuit şi-a asistat neputincios la destrămarea României Mari. De numele lui Carol al II-lea se leagă mai degrabă scandalurile sentimentale, decât realizările în fruntea ţării.
S-a întors pe tronul României în 1930, deşi tatăl său decedase cu trei ani mai devreme.
Carol a purtat negocieri cu Iuliu Maniu, căruia i-a promis să renunţe la relaţia cu Elena Lupescu, şi a fost proclamat rege în iunie 1930. El o aduce însă pe Elena Lupescu la Bucureşti şi în cele din urmă o exilează pe fosta lui soţie, Elena a Greciei.
Revenirea pe tron a fost tratată cu entuziasm de către presa vremii, dar întreaga ţară avea să fie dezamăgită mai târziu.
Domnia sa în următorul deceniu va sta sub semnul camarilei, grup de influenţă implicat în acte de corupţie, cel mai faimos fiind Afacerea Skoda. Carol al II-lea a încercat să influenţeze cursul vieţii politice româneşti, în primul rând prin manipularea partidelor Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc şi a unor grupări anti-semite şi din (ianuarie 1938) prin impunerea în 1938 a dictaturii regale.
Pe 10 februarie 1938 a desfiinţat partidele politice. Tot în 1938 a iniţiat o reformă administrativă de inspiraţie fascistă, prin care a împărţit teritoriul României în zece ţinuturi.
Incapabil să mai controleze dezordinea din ţară, Carol îl cheamă la putere pe generalul Ion Antonescu şi îl investeşte cu puteri depline în stat.
Pe 6 septembrie 1940, abdică în favoarea fiului său Mihai I. Mihail Manoilescu, pe atunci ministru de externe, susţine că regele ar fi condiţionat abdicarea de plata unei rente anuale de 20 de milioane de lei în valută şi de garantarea întregii sale averi. Apoi, împreună cu Elena Lupescu, sub gloanţele legionarilor, care îl urmăresc până la graniţă, părăseşte ţara într-un tren cu special.
În 3 iunie 1947, Carol se căsătoreşte cu Elena Lupescu la Rio de Janeiro, transformând-o în Prinţesa Elena de Hohenzollern În 3 aprilie 1953, la 59 de ani, suferind de cancer, Carol II moare, lăsând averea Duduii, care îi supravieţuieşte 25 de ani. Este înmormântat în Capela Regilor Portugaliei, din Estoril.
Carol al II-lea şi Elena Lupescu la Estoril, în 1950 FOTO Life
Despre abdicarea fiului ei în 1925, pentru a putea să-şi văd liniştit de aventura sentimentală, Regina Maria avea să scrie în memoriile sale: "E ca şi cum ţi-ai îngropat unul dintre copii înainte de a fi mort"
Regele Mihai şi lungul drum al exilului
Mihai I este singurul conducător de ţară din cel de-al doilea război mondial încă în viaţă. Domnia sa s-a suprapus cu una dintre cele mai dificile perioade din istorie, cel de-al doilea război mondial, urmată de instaurarea regimului comunist în România, imediat după terminarea conflagraţiei.
Mihai I a fost pus în situaţia ingrată, de a se afla în umbra generalului Ion Antonescu, chiar de către tatăl său, regele Carol al II-lea.
Cel mai important moment politic legat de numele regelui Mihai este lovitura de stat din 23 august 1944. Atunci, Regele Mihai I a decis demiterea şi arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României şi conducătorul statului, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei şi începerea tratativelor de armistiţiu cu Aliaţii şi de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.
Istoricii au interpretat decizia politică în diferite feluri, iar controveresa cea mai puternică s-a dat în privinţa dilemei "salvarea României sau trădare naţională?".
Calculele ulterioare au reliefat că decizia politică a regelui Mihai I a dus la scurtarea războiului cu cel puţin şase luni şi salvarea a sute de mii de vieţi omeneşti.
Regele Mihai şi generalul Antonescu
Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupaţia ungară.
La sfârşitul războiului, regele Mihai a fost decorat de preşedintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Şef). Mihai a mai fost decorat şi de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”.
La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcţionat ca simplu şef de stat fără autoritate.
Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare şi au transmis la radio înregistrarea proclamaţiei regelui despre propria sa abdicare.
În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: "Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noştri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”.
Ulterior, Mihai I avea să povestească că a fost silit să abdice cu pistolul la tâmplă şi sub ameninţarea unui masacru al studenţilor care ieşiseră în stradă pentru a-l susţine.
Plecat pe calea exilului, Mihai I a făcut un lung turneu internaţional, care a inclus prelegeri în Anglia şi Statele Unite, unde a detaliu situaţia nefastă a României. Acelaşi lucru l-a făcut şi în cei 45 de ani de regim comunist, precum şi după instaurarea regimului FSN în România.
Cum au reuşit miniştrii de geniu ai României să scoată ţara din criză, să revoluţioneze învăţământul, sănătatea şi administraţia publică
Au reuşit să scoată ţara din marea criză mondială, au făcut faţă unei răscoale ţărăneşti şi au trecut prin două războaie mondiale. Au fost conservatori, liberali şi ţărănişti. Şi ei îşi făceau calcule politice, dar i-a animat, mai presus de toate, dragostea de ţară. Istoricilor le este greu să spună care ministru a făcut cel mai mult pentru ţară sau dacă actualii se pot ridica la înălţimea lor: atunci erau alte contexte sociale, economice şi politice. Din multitudinea de miniştri care au trecut pe la cârma ţării vom face referire doar la câţva dintre ei, care au schimbat soarta României pentru totdeauna, care au pus puţin câte puţin bazele statului modern român.
Ion C Brătianu
Preşedinte al Consiliului de Miniştri 24 iulie 1876 – 25 noiembrie 1878; 25 noiembrie 1878 – 5 iulie 1897; 11 iulie 1879 – 5 aprilie 1881; 9 iunie 1881 – 20 martie 1888. Ion C. Brătianu (foto dreapta, credit foto: wikipedia.org) S-a născut la 2 iunie 1821, la Piteşti, dar a făcut studiile la Paris. Reîntors în ţară,s-a situate în fruntea grupării radicale a liberalilor. A dezaprobat tendinţele autoritare ale lui Alexandru Ioan Cuza, mai ales în ultimii ani de domnie, şi s-a implicat şi el în acţiunea care a dus la abdicara domnitorului. A avut un rol deosebit în aducerea principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României.
A fost membru fondator al Partidului Naţional-Liberal şi şeful celei mai lungi guvernări din istoria modernă a României (1876-1888). În condiţiile intensificării crizei politico-diplomatice în Balcani ca urmare a răscoalelor anti-otomane a declarant neutralitatea ţării, urmată de intense contacte diplomatice.
La 1 mai 1877, Adunarea Deputaţilor a proclamat independenţa de stat a României, pe care ţara şi-o consolidează participând la razboiul ruso-turc, încheiat prin Tratatul de pace de la San Stefano. Conform acestuia, Poarta Otomană recunoaşte independenţa României, cedând însă Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, Rusiei, care îşi rezervă dreptul de a le schimba cu partea de sud a Transilvaniei.
În timpul guvernului său, I.C. Brătianu au fost votate în Parlament un număr important de legi: legea pentru organizarea Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, legea pentru organizarea şi administrarea teatrelor în România. În 1879 a fost promulgată o lege care stipulează că diferenţa de credinţă religioasă şi de confesiune nu constituie în România o piedică în exercitarea drepturilor politice şi civile. Pe vremea lui se dă o lege în favoarea ţăranului român prin care se suprimă executarea silită a acestuia la muncile agricole.
A rămas în istorie cu o replica memorabilă. În timpul unui discurs în Prlament, el a spus, referindu-se la Dobrogea: „Dumneavoastră doriţi ca un pământ dobândit cu sabia să îl lăsăm?“
Ion I.C. Brătianu
Preşedinte al Consiliului de Miniştri 27 decembrie 1908 – 4 martie 1909; 4 martie 1909 – 28 decebrie 1910; 4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916; 11 decembrie 1916 – 26 ianuarie 1918; 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919; 19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926; 22 iunie – 24 noiembrie 1927.
Ion I.C. Brătianu (foto dreapta, credit foto: wikipedia.org) s-a născut la 20 august 1864 în Florica jud Argeş. Este primul ditre cei trei fii ai lui Ion C. Bratianu. În 1889 a lucrat ca inginer specialist la construcţia de căi ferate şi a fost în serviciul inginerului Anghel Saligny. În timpul guvernului său, are loc o bogată activitate legislativă. Iniţiază două mari reforme, ne spune conf. univ. dr. Emanuel Plopeanu, decanul Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Ovidius Constanţa. Prima reformă se referă la distribuirea pământuui către ţărani şi cea de-a doua, electorală, vizează introducerea votului universal, cu excepţia femeilor, magistraţilor şi militarilor de carieră. În sistemul anterior, ţăranii nu votau direct, ci prin reprezentanţi.
Pe vremea guvernării lui, se înfiinţează o comunitate socială pentru construcţia şi exploatarea tramvaielor în Bucureşti, o lege pentru darea în exploatare a terenurilor petrolifere de pe proprietatea statului, o lege pentru arendarea moşiilor statului, legea pentru înfiinţarea băncilor populare de meseriaşi şi a coperativelor de producţie, consum, construcţie şi comert. În timpul guvernului său s-a adoptat legea sanitară care prevedea printre altele o serie de măsuri privind salubritatea întreprinderilor, obligaţia patronilor de a comunica autoritaţilor accidentele de muncă.
Izbucnirea Primului Război Mondial l-a determinat pe premier să-şi îndrepte atenţia spre alegerea momentului optim intrării României în război, în vederea realizarii aspiraţiilor de unitate naţonală. Ca urmare a proclamării neutraliţătii, guvernul a trecut la iniţierea unui şir de măsuri vizând pregătirea armatei pentru război. În 1916, România declară război Austro-Ungariei. În 1918, se formează un nou guvern I.I.C. Brătianu, în componenţa sa regăsindu-se pentru prima dată în istoria ţării şi miniştri din provinciile istorice româneşti unite cu ţara-mama. Acest guvern ratifică actul de unire a Transilvaniei cu România şi cel al unirii Bucovinei cu România, scrie Nicolae C. Nicolescu în cartea „Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003)“.
Guvernul său promovează în spiritul doctrinei economice „prin noi înşine“ o politică de consolidare a poziţiilor capitalului autohton, faţă de finanţarea internaţională, fără însă a respinge colaborarea cu acestea. În 1923 guvernul pe care îl conduce înfiinţează cu participarea statului şi a Băncii Naţionale, Societatea Naţională de Credit Industrial, care acorda credite avantajoase şi reducere de impozite pentru construcţii industiale.
Băncile şi statul au sprijinit înfiinţarea a mari întreprinderi: Uzinele Malaxa din Bucureşti, Societatea anonimă Uzinele de Fier şi domeniile din Reşiţa, Concernul metalurgic Titan-Nădrag-Călan, Societatea Naţională de gaz metan din Mediaş, Uzinele metalurgice din Copşa Mică şi Cugir, Industria Aeronutică Română – I.A.R. din Braşov.
Iuliu Maniu şi marea criză
Preşedinte al Consiliului de Miniştri 10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930; 13 iunie – 8 octombrie 1930; 20 octombrie 1932 – 12 ianuarie 1933. S-a născut la 8 ianuarie 1873, la Şimleul Silvaniei. Încă din anii studenţiei s-a manifestat în lupta politică, susţinând „Replica“ studenţilor universitari români , data „Răspunsului“ tineretului maghiar de la Academia Ungariei. În anul 1918, Iuliu Maniu (foto mai jos, credit foto: wikipedia.org) aflat la Viena, ca locotenent al Regimentului 64 Orăştie, a iniţiat organizarea militară a românilor din armata austro – ungară. La 1 decembrie 1918 a rostit un strălucit discurs la Alba Iulia. „Noi, onorată Adunare Naţională, privim înfăptuirea untaţii noastre naţionale ca un triumf al libertaţii omeneşti. Noi nu vrem să devenim din oprimaţi, oprimatori, din asupriţi, asupritori. Noi vrem să intronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi tuturor cetăţenilor“
Ca preşedinte şi ministru al resortului de Interne al Consiliului Dirigent, a adoptat legea pentru reforma agrară in Transilvania, precum şi legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toţi barbaţii începând cu vârsta de 21 de ani. După înlăturarea regimului Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei, a publicat în octombrie 1944 manifestul program al Partidului Naţinal Ţarănesc, care prevedea refacerea industriei, transporturilor, ridicarea culturală a maselor.
Primul guvern naţional ţărănesc prezentat de Iulie Maniu şi-a început activitatea prin dizolvarea Parlamentului în 1928 şi fixarea datei alegerilor parlamentare, precum şi ridicarea cenzurii asupra publicaţiilor apărute în ţară.
Printre primele măsuri iniţiate de guvern, în vederea diminuării efectelor crizei mondiale asupra economiei româneşti, se înscrie semnarea la Paris a contractului de împrumut cu un grup de bănci internaţionale în valoare de 17 miliarde de lei. Pe baza împrumuturilor, Guvernul adoptă legea pentru stablizarea monetară prin devalorizarea leului (scăderea conţinutului in aur), realizându-se astfel converabilitatea leului la bursa liberă de devize, pe baza cererii şi ofertei.
Guvernul Iuliu Maniu excelează prin numeroase iniţiative legislative în spiritul politicii „porţilor deschise“, votate de Parlament, în cele mai diverse domenii de activitate: industrie, agricultură, comerţ, învăţământ, armată, social, politico-administrativ, ordine publică. Spre exemplu, legea din 1929 pentru organizarea şi administarea, pe baze comerciale, a întreprinderilor şi avuţiilor publice, legea din 1929 penru construcţia de vagoane şi locomotive în ţară, la Uzinele de fier şi Domenii Reşiţa, Fabrica de locomotive Malaxa, Astra, Unio şi Rombac, supne Nicolae C. Nicolescu în cartea sa despre miniştri.
În vremea lui s-a acordat, pentru prima dată, dreptul femeilor de a alege şi de a fi alese, în anumite condiţii (studii, profesie).
În contextul deteriorării situaţiei internaţionale, guvernul a continuat politica de înzestrare a armatei şi încheie un contract privind livrarea de armament cu o uzină din Cehoslovacia. A fost arestat de guvernul Groza, care a început să lichideze poziţia, mai ales Partidul Naţional Ţărănesc şi după un simulacru de proces a fost condamnat la temniţă grea pe viaţă. S-a stins în închsoare, iar trupul lui a fost aruncat într-o groapă comună.
Dimitrie Sturdza
A fost de patru ori prim-ministru al României între anii 1895 - 1909. S-a născut la 10 martie 1833 la Miclăuşeni jud. Iaşi. În plan legislativ sub guvernarea sa parlamentul votează legea învăţământului primar şi normal-primar, înfiinţarea de gradiniţe în mediul rural, introducerea, pentru prima data ca obiect de studiu a psihologiei în şcolile normale. Pe vremea lui, se adoptă legea organizării Marinei Militare, care se compune din două divizii: Divizia de la Dunăre cu sediul la Galaţi şi Divizia de Mare cu sediul la Constanţa.
Alte legi importante: legea pentru organizarea comunelor rurale, legea pentru înfiinţarea judecătoriilor de ocoale, legea pentru organizarea Corpului jandarmeriei, prin care se înfiinţează în fiecare comună un post de jandarmi.
Barbu Catargiu
A fost prim-ministru al României în 1862 până când a fost asasinat pe 20 iunie al aceluiaşi an
Barbu Catargiu s-a născut la 26 octombrie 1807, în Bucureşti. Conservator până în măduva oaselor, Barbu Catargiu a făcut parte din primul Guvern de la Bucureşti, instituit de Cuza Vodă sub preşedinţia lui I.A. Filipescu, Guvern în care i-a fost repartizat Ministerul de Finanţe (25 ianuarie-20 martie 1859).
A avut curajul să prezinte o neobişnuită demisie, cea a lui "ai refuzat, Măria Ta", atunci când Domnitorul nu i-a dat câştig de cauză în confruntarea cu Parlamentul, căruia îi propusese un inflexibil program de guvernare, aici fiind vorba de reforma agrară, pe care cei doi o vedeau într-un mod diferit, Catargiu propunând una limitată.
Barbu Catargiu a avut un memorabil discurs în Adunarea legislativă de la Bucureşti, în 1861: „Domnilor, sunt în viaţa oamenilor evenimente de acelea în care mintea omenească e în neputinţă de a exprima sentimentele ce mişcă inimile. Evenimentul zilei de astăzi e din acela ce nu se exprimă; toţi îl pricepem în acest minut în adâncul inimilor noastre. Unirea e desăvârşită, ni s-a zis. Acest cuvânt e un cuvânt înalt; el cuprinde făgăduinţa mântuirii şi viitorului ţării. (...)
A sfârşit împuşcat, în timp ce trecea pe sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei. La ieşirea din Cameră, după terminarea şedinţei, Barbu Catargiu, negăsindu-şi trăsura la scară, a fost invitat de colonelul Nicolae Bibescu – prefectul poliţiei – în trăsura sa. Trăsura trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei când s-au auzit două focuri de armă. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, omorându-l pe loc, celălalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia după vreo sută de paşi a reuşit să oprească caii speriaţi. La locul crimei a fost găsit un pistol ruginit. Criminalul dispăruse.
Mihail Kogălniceanu
Preşedinte al Consiliului de Miniştri 11 octombrie – 26 ianuarie 1865. Mihail Kogălniceanu (foto mai jos, credit foto: wikipedia.org) s-a născut la Iaşi pe 6 septembrie 1817. A fost om politic, istoric, scriitor, publicist şi un mare orator.
La alegerea lui Al. I. Cuza ca domn al Moldovei, a rostit celebrele cuvinte: „Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română… Fii omul epocii: fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca domn, fii bun, mai ales pentru acei pentru care ma toţ domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi…“
Mihail Kogălniceanu a fost, alături de cei doi Brătianu, Rosetti şi Golescu, unul dintre autorii programului coaliţiei grupului liberal care susţinea un guvern stabil bazat pe instituţii democratice, descentralizare administrative, înfiinţarea de bănci agricole şi comerciale, construirea de căi ferate.
Pe timpul lui au fost adoptate legea privind secularzarea averilor mănăstireşti, prin care un sfert din teritoriul ţării a reintrat în circuitul economic naâional, legea privind înfiinţarea consiliilor judeţene, legea electorală, legea rurală. De asemenea, s-au aprobat legea pentru adoptarea sistemului metric de măsuri şi greutăţi în România, Codul penal, Codul civil, legea pentru organizarea puterii armate.
După obţinerea independenţei de stat a României, Kogălniceanu a fost un susţinător fervent al unei politici de neutralitate şi de colaborare cu statele vecine.
Referindu-se la domnitor, el a spus: „Cât timp va avea ţara această istorie, cea mai frumoasă pagină va fi a lui Alexandru Ioan Cuza“.
Vocea Banatului la Bucureşti
Este cunoscut faptul că Banatul nu a dat niciodată foarte mulţi oameni politici la Bucureşti. Numărul politicienilor din această zonă este incomparabil cu cel al reprezentanţilor sudul României, care sunt în majoritate. După Revoluţie, cei care au ajuns la centru au făcut-o pentru interese personale, nici unul nefiind interesat să se ocupe de problemele cu care se confruntă cei din această zonă a ţării. Vocea bănăţenilor nu a prea fost ascultată niciodată de la unirea cu Vechiul Regat. Unul dintre cei mai importanţi oameni politici din Banat este fără îndoială Sever Bocu (1874-1951), un om care s-a luptat pentru unire, însă apoi a purtat un război împotriva centralismului de la Bucureşti.
La acest articol au contribuit: Cezar Pădurariu, Ştefan Borcea, Sabina Ghiorghe, Florina Pop, Dorin Timonea, Claudia Bonchiş, Mariana Iancu, Simona Suciu, Adrian Boioglu, Ştefan Both.
Se încarcă comentariile...
