Ţara cârtitorilor mereu nemulţumiţi

De ce ne plâgem tot timpul? De ce suntem mereu nemulţumiţi, nimic nu ne place, nimic nu ne convine, găsim oricui defecte, slăbiciuni şi neajunsuri? Poate pentru că suntem un grup social care extrage satisfacţie din insatisfacţia perpetuă?! Poate pentru că am transformat cârteala şi căutatul de noduri în papură într-un mod de interacţiune privat şi public.

Pe vremea mea se mai spuneau bancuri despre noi înşine şi în România circula o poantă care descria destul de limpede un mod de viaţă specific naţional. Iată gluma pe scurt: Ursul vrea neapărat să îl bată pe iepuraş aşa că, de îndată ce îl întâlneşte, îi cere o ţigară, ştiind că iepuraşul nu fumează. Pentru că nu are ţigări, urecheatul primeşte o bătaie cumplită. A doua zi rozătorul e pregătit. Când ursul îi cere o ţigară, el îi oferă un pachet de ţigări cu filtru. Ursul e nemulţumit şi spune că vrea ţigări fără filtru, deci îl mai bate o dată. A treia zi, de la capăt. Ursul cere ceva de fumat, dar mamiferul iute de picior şi de minte, îl întreabă: cu filtru sau fără filtru? Ursul cere fără filtru, însă pretinde şi un foc. Iepuraşul, luat pe nepregătite, mai ia o scărmănare. A patra zi, situaţia se repetă. Cu filtru sau fără filtru, iepuraşul are din amândouă. Un foc? Iepuraşul scoate chibriturile. Ursul e în continuare nemulţumit, vrea foc de la brichetă, deci încă o chelfăneală. Următoarea zi, la fel. Cu filtru sau fără filtru? De la chibrit sau de la brichetă? Micul urecheat e pregătit a nu ştiu câta oară. Dar ursul, pentru că nu îi mai găseşte niciun defect, îi aplică o nouă corecţie. De ce m-ai luat la bătaie?, întreabă iepuraşul. Pentru că nu aveai cipilică!, răspunde ursuzul omnivor.

Aşa e la noi! Atunci când cineva care simte că are o cât de mică putere, este pătruns de nevoia compulsivă de a critica. Nemulţumirea este o stare de agregare naturală a psihicului nostru colectiv. Ne place să ne plâgem mereu, nimic nu e bine, nimic nu ne convine, găsim oricui şi pentru orice defecte, tot timpul se poate face ceva mai bine, dar numai prin oglindire negativă. Şi, în mod paradoxal, această atitudine de cârtire continuă merge în tandem cu lauda de sine la fel de lipsită de discernământ. E încă una dintre paradoxalele manifestări ale faptului de a fi români. 

Ne exprimăm deziluziile ori de câte ori avem ocazia, ne dezumflăm foarte repede şi nemulţumirea apare rapid faţă de orice situaţie. Ne decepţionează faptul că în instituţiile publice de la noi se dă mită, însă, atunci când trebuie să mergem la medic, pregătim cu grijă pliculeţul cu „atenţia”. Dacă Guvernul nu face investiţii într-un domeniu, suntem revoltaţi, iar dacă se distrubuie fonduri în alt domeniu, ne nemulţumeşte modul în care se face această distribuţie. Suntem supăraţi foc pe faptul că mulţi dintre concetăţenii noştri sunt agresivi în trafic, însă, atunci când cineva nu merge la viteza dorită de noi, depăşim pe dreapta. Protestăm împotriva lipsei de grijă faţă de valorile ecologismului, însă, atunci când trebuie să selectăm diferenţiat propriul gunoi, dăm vina pe lipsa pubelelor colorate. Dacă punem accentul pe educaţie, atunci se supără cei care lucrează în serviciile de informaţii, dacă susţinem justiţia sunt deranjaţi parlamentarii, iar dacă vrem autostrăzi mai multe se oţărăsc agricultorii. Dacă se reduce TVA, de ce se reduce, dacă cresc accizele, de ce cresc, şi tot aşa mai departe.

Ne deranjează profund orice, ne supără groaznic defectele tutoror concetăţenilor şi, mai ales, ale conducătorilor. Suntem mai tot timpul predispuşi la indispoziţie, de fapt ne comportăm ca un grup social mereu greu de mulţumit. Ne displace orice şi ne ofuscăm cu una cu două. Orice ne face să ne pierdem rapid buna dispoziţie şi găsim la fel de repede partea găunoasă a oricărui lucru. Doar insatisfacţia continuă şi repetată ne face să ne simţim bine cu noi înşine. Şi întotdeauna altcineva este de vină pentru neajunsurile proprii.

O variantă mediatică a cârtelii este comentariul de opinie, fie în presa scrisă, fie, mai ales, la televiziune. Editorialul este, la români, un mijloc de petrecere a timpului liber şi o formă de defulare a predispoziţiei spre crâcneală. De îndată ce te-ai autoproclamat „lider de opinie”, iar oficialii nu îţi preiau imediat ideile ca pe nişte înscrisuri în tablele sfinte ale Legii, te oţărăşti la toţi şi înfierezi lipsa de discernământ public. Apar mereu diverşi specialişti fără calificare, care sar grabnic în sus pe micile ecrane, mereu gata de a da sfaturi şi, mai ales, mereu pregătiţi pentru a expune defectele semenilor lor.

Acest lucru i s-a întâmplat preşedintelui Iohannis de cînd a preluat mandatul la Cotroceni. Noul şef al statului a fost criticat în repetate rânduri pentru fel de fel de motive, ba că rochia soţiei era prea scurtă, ba că opţiunile lui pentru consilierii prezidenţiali sunt prea „relaxate”, ba că nu ascultă sfaturile înţelepţilor patriei „intelectualii democratici” (indiferent care ar fi aceştia) şi-au cerut dreptul la proteste şi consiliere dezinteresată, în timp ce diverşi prezentatori i-au calificat rapid pe aceştia drept „ciomăgarii lui Băsescu”. Prin urmare, dacă Iohannis a fost prea activ politic, atunci devine continuatorul fostului preşedinte jucător, dacă nu ia decizii tranşante, atunci este prea elitist. Dacă face o mişcare personală, atunci nu ştie să asculte de marii intelectuali ai patriei, dacă face un gest public, atunci este „populist”.

„Gafele lui Iohannis” au fost rapid taxate de tot felul de specialişti într-ale despicatului firului în patru. Un mare comentator de lipsuri şi defecte l-a comparat pe proaspătul preşedinte cu un monarh care face „greşeli halucinante”, în vreme ce alţi analişti cârtitori au văzut incapacitatea acestuia de a se îmbrăca după nişte standarde doar de ei ştiute. Cele mai comice intervenţii au venit din partea unor designeri autohtoni care au clamat încălcarea „protocolului zero” al învestiturii. Tot felul de stilişti, care nu au lucrat niciodată în zona consilierii vreunui preşedinte, au debitat fel de fel de nereguli şi au criticat principii absolute care au fost încălcate de către familia Iohannis.

Corul tragic al „sfătuitorilor de costume”, al criticilor de rochiţe şi al analiştilor mânecilor scurte a fost acompaniat de către nemulţumiţii de serviciu. Anti-comuniştii, nesatisfăcuţi când nu se condamna trecutul, s-au sesizat de ce preşedintele l-a decorat pe Octav Bjoza. Chiar şi un celebru antrenor de fotbal şi-a exprimat public nemulţumirea faţă de noul preşedinte, adică de ce nu a pomenit despre importanţa sportului pentru viitorul patriei noastre unde totul va merge „ţais”?!

Faptul că preşedintele a fost intens criticat în ultimul timp, stârnind valurile de nemulţumiţi, dezamăgiţi şi anti-orice, indică o dată în plus că în România criticarea fără încetare este un sport naţional. Suntem mereu împotriva a ceva, suntem „anti” din start şi fără a sta pe gânduri, găsim mai uşor defecte decât calităţi. Nimeni şi nimic nu este destul de bun pentru noi, un popor aproape desăvârşit!

Un personaj istoric, care pare excentric azi, a dat foarte demult un sfat util pentru toţi cârtitorii. El se referea la relaţia dintre paiul din propriu ochi şi bârna din ochii altora. Ar fi un bun punct de pornire pentru înţelegerea de sine în Noul An.