„Ţăranul” Ion Creangă - cum era, de fapt, humuleşteanul: îşi bătea nevasta, îi încânta şi oripila pe genialii din Junimea, era slobod la gură şi un mare bădăran
0Ion Creangă este povestitorul care a conservat lumea tradiţională a satului moldovean în opera sa. Criticii literari, dar şi cei care l-au cunoscut spun că, deşi a trăit mare parte a vieţii sale la oraş, Creangă a rămas acelaşi ţăran humuleştean cu apucăturile sale rurale şi anecdotele sănătoase pline de tâlc ale muntenilor nemţeni.
Ion Creangă, humuleşteanul care a redefenit povestitul în cultura română, face parte din careul de aşi al literaturii româneşti, alături de Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu şi Ion Slavici. A trăit în cea mai mare parte a vieţii sale la Iaşi, în minunata capitală a Moldovei, un oraş cosmopolit, care depăşea în plin secol XIX, din punct de vedere al culturii, Bucureştiul, capitala de iure şi de facto a ţării.
Ion Creangă, aşa cum spun contemporanii lui, era un personaj de lume şi frecventa societatea înaltă a Junimii, petrecea alături de oameni cu origine boierească, dar bătea şi crâşmele de mahala, mergea la teatru, era un om cultivat şi civilizat al unui Belle Epoque românesc, greu de egalat.
Criticii, dar şi contemporanii săi spun că, în spatele progresistului junimist, a dicaonului răzvrătit care dorea să reformeze Biserica şi a pedagogului de modă nouă, se afla, de fapt, tot ţăranul ”Nică a lui Ştefan Apetrei” din Humuleşti, cu şiretenia, vorbele de duh şi anecdotele specifice ruralului. Sunt specialişti care spun că tocmai acea ”ţărănie” a lui Creangă, substratul său esenţial, l-a făcut genial şi a dat literaturii române o operă unicat şi de o valoare inestimabilă.
Băiatul de la ţară trimis să se căpătuiască la oraş
Ion Creangă, s-a născut, cel mai probabil, la 1 martie 1837, în satul Humuleşti, un cătun din zona Neamţului, în familia lui Ştefan Apetrei, un ţăran care mai avea încă şapte copii, pe lângă Ion. Cum afirmă şi Creangă în repetate rânduri, i-a plăcut mult copilăria la ţară şi viaţa satului humuleştean, chiar cu toate privaţiunile existente.
A plecat de copil din satul natal, la vârsta pubertăţii, ca mai apoi de la 22 de ani, ca să se stabilească definitiv în Iaşiul în care stătuse şi făcuse seminarul. A urmat calea preoţiei şi a fost trimis de acasă de o ambiţie a mamei sale, Smaranda, care nu dorea să-l vadă la coarnele plugului, ci să devină preot. Şi-a iubit mama şi i-a făcut pe plac, dar a dus mereu dorul satului şi a lumii libere de la ţară.
”Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire”, mărturiseşte scriitorul în opera sa de căpătăi ”Amintiri din copilărie”.
Criticii literari şi specialiştii precum George Călinescu sau Garabet Ibrăileanu spun însă că, deşi s-a adaptat vieţii de la oraş, în sulfetul şi în comportamentul său, pe uliţele şi chiar în saloanele Ieşului, Creangă a rămas un ţăran tradiţional de la Humuleşti.
”Ţăranul” Creangă era zgomotos şi şugubăţ
Ion Creangă, alături de bunul său prieten, Mihai Eminescu
Ion Creangă a fost în, Iaşiul mijlocului de secol al XIX lea, un factor al progresului. Dorea să revoluţioneze lumea arhaică. Dorea să reformeze Biserica, răzvrătindu-se, avea idei progresiste şi era un dascăl care mergea după noi metode, inovative în a-şi educa învăţăceii, un adevărat profesor de modă nouă. Era şi un intelectual, frecventa teatrul şi saloanele Junimii, citea şi studia. Cu toate acestea, contemporanii săi, dar şi criticii, spuneau că din ”orăşanul” Creangă, răzbătea ”ţărănia” sănătoasă a lui Nică. De altfel, singur recunoştea că, în esenţă, este un ţăran.
”Dar bine, mult am să mai năucesc lumea cu ţărăniile mele?, îi răspunde Creangă unui junimist care îi cere să mai spună câteva ceva din ”Amintirile” sale. Creangă, după cum spun criticii, era şotios ca un ţăran tradiţional de la munte. Nu avea sobrietatea burghezului, aristocratului sau umorul negru al orăşanului. Creangă era plin de ghiduşii, poveşti populare şi basme. De multe ori face ca ţăranul, ca Moş Ion Roată, pe prostul, pe omul de la ţară greu de cap în faţa aristocraţilor de la Junimea.
”Un alt mod al ţărăniei lui Creangă, rezultat pe încetul din succesul în societate, este ascunderea statornică a judecăţilor în ziceri şi pilde. Orice scoate din gură stârneşete râsul, oriunde merge e aşteptat cu ”sacul de minciuni”. Este un spectacol. Omul ”greu de cap” a devenit un veşnic ”coţcar”, spune George Călinescu, în lucrarea sa ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.
Totodată, Creangă era zgomotos, râdea tare şi cu poftă şi, mai ales când se adunau cănile cu vin bun roşu la ”Bolta Rece” sau la ”Binder”, începea să debiteze măscări şi poveşti ”fără perdea” la cererea participanţilor, care erau prea ”aristocraţi” să le spună ei şi preferau să le audă din gura ”ţăranului” Creangă, care nu avea cenzură şi nici proptea la gură.
Aşa au apărut şi poveştile pe ”uliţa mare”, spuse de Creangă la banchete. Totodată, dacă avea ceva de spus, o spunea ca săteanul tradiţional, fără fineţuri şi oratorie. Drept la ţintă, dar şugubăţ şi cu un tâlc în care se adună toată inteligenţa populară. ”Un orator nu poate să termine şi Creangă îl întrerupe: ”Ştii cum faci dumneata? Întocmai ca ciubotarul care coase, coase mereu, fără să facă nod la aţă”, relatează George Călinescu, după o poveste a unui contemporan de-al lui Creangă.
Bădărănia lui Creangă
Ion Creangă a fost descris de contemporanii săi cu pretenţii aristocratice, mai ales din Junimea, drept un humuleştean cam bădăran pe alocuri. De exemplu, acesta nu înţelege obiceiul boieresc de a sta tăcut în tren şi de a nu deranja cu întrebări pe cei care călătoresc cu el în acelaşi compartiment. El ştie, de la părinţii lui de la ţară, că din contră, este ruşinos să stai tăcut. Deşi cunoaşte atât obiceiul de la oraş, cât şi cel de la sat, ţăranul Creangă învinge. Iată povestea unei întâmplări trăite în tren de Creangă împreună cu un tânăr amic.
”În vagon se află cu încă o cucoană în vârstă cu trei fete. Guraliv din fire, cu familiaritatea oamenilor simpli, care socotesc tăcerea jignitoare, Creangă întreabă: Încotro călătoriţi, cuconiţă?”. Cucoana îl măsoară de sus până jos şi nu răspunde. Oamenii binecrescuţi nu tulbură pe tovarăşii de călătorie încercând să le facă cunoştinţă. Creangă se simte atins în ”ţărănia” lui şi începe să spună ”anecdote”. El şi cu tovarăşul său râd cu hohote ostentative”, relatează George Călinescu.
Întâmplarea se sfârşeşte cu supărarea lui Creangă care, fără menajamente, face aluzii la cucoane, că toate călătoarele boierioaice îs mute, surde sau ”mai degrabă ţărănci înţolite orăşeneşte”. Şi unii junimişti cu porniri aristocratice ajung să se plângă de bădărănia lui Creangă. Un grup de intelectuali de la Junimea îl întreabă pe un confrate de-al lor, Victor Castano, după ce Creangă a fost văzut scuipând pe jos: ”Dar unde l-ai mai găsit şi pe aista şi l-ai cărat la noi?”
Creangă îşi bătea nevasta
Ion Creangă a păstrat mentalitatea humuleşteanului şi în viaţa de familie. Criticii spun că se comporta exact ca un cap de familie tradiţional, al unei familii ţărăneşti cu rădăcini medievale. Avea pretenţia să-i fie acordat respectul necondiţionat şi să nu-i iasă nimeni din cuvânt. Mai ales soţia sa Ileana, o orăşeancă get-beget, fiica unui preot ieşean.
”Fetiţa de 15 ani, devenită tânăra femeie de 22 de ani, se găsi în faţa unui om vesel, slobod la gură şi la purtări, însă aprins la mânie, încăpăţânat în ideile lui, de mentalitate ţărănească, hotărât să pună ordine în familie, dăscăleşte, lovindu-şi copilul cu palma peste gură la vreo necuviinţă şi, prin urmare, cruţând tot atât de puţin femeia, pe care n-o credea superioară bărbaului”, afirmă, în ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, George Călinescu. Totodată, credea că, în viaţa de cuplu, corecţiile fizice nu-i stricau femeii, când îi contesta autoritatea de cap al familiei.
”El împărtăşea filozofia lui Moş Nechifor Coţcariul, că femeia nebătută e ca moara neferecată şi, fără îndoială, că voi să-şi ferece muierea nelalocul ei, cum făceau gospodarii la Humuleşti”, precizează Călinescu. A urmat inevitabilul divorţ, ”orăşeanca” Ileana nu a putu face casă bună cu ”ţăranul” Creangă. Relaţia lui cu femeile nu a fost alta nici după căsătorie, din contră şi-a căutat o fată din popor care să-i înţeleagă pretenţiile şi apucăturile de ţăran humuleştean.
”Creangă fu fericit când, redevenit ţăran, îşi luă o ţiitoare din prostime, pe care o ţinu cum se ţin femeile, la depărtare, şi-o bătu în lege când crezu că se cuvine”, conchide Călinescu.
Geniul a crescut în ”ţărănia” lui Creangă
Cu toate acestea, criticii spun că Ion Creangă era indiscutabil un ţăran, dar ca fire, nu şi ca pregătire intelectuală. Firea ţărănească nu era completată ca un lumea satului, de multe ori, de analfabetism sau ignoranţă. Ion Creangă era acel hibrid de ţăran intelectual, superior majorităţii aristocraţilor intelectuali ai Iaşiului. Un scriitor de geniu, dar şi un moldovean care pricepea foarte repede tot ce învăţa.
”După unii, Creangă ar fi ţăran. Ţăran şi nu prea, decât doar la fire. Cât despre intelect, corespondenţa, polemicile lui dezvăluie un mânuitor sigur de idei, într-o limbă tehnică fără nici o pată. Creangă e un om deştept, luminat cu puţine cărţi, înţelegând mai bine decât cei cu multe cărţi şi păstrând doar o slavă exagerată pentru cei învăţaţi”, scria George Călinescu. Mai mult, Garabet Ibrăileanu spune că, de fapt, ”ţăranul” Creangă era genial şi a oferit culturii româneşti opera sa de o valoare inestimabilă.
Pentru Ibrăileanu, când Creangă este ţăran, este un artist de o incomparabilă fineţe, un artist seducător, cu o scriitură fină şi care, culmea, face accesibil satul românesc în profunzimea şi înţelepciunea sa, doar adevăraţilor intelectuali. Închide în scrierile sale şugubeţe, spune Ibrăileanu, o adevărată comoară a tradiţiilor populare, trecute prin filtrul geniului său. De cealaltă parte, pentru criticul Ibraileau, ”târgoveţul” Creangă, nu are sare şi piper, iar din punct de vedere al creaţiei artistice, ţârgoveţul Creangă este unul. Practic, din punctul de vedere al lui Ibrăileau, capodoperele literaturii române, precum ”Amintiri din copilărie” sau celebrele poveşti sunt opera ”ţăranului” Creangă.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
