Alexandru Georgescu, prim-procuror, Parchetul Capitalei: „La serviciu, moartea a devenit tehnică. Am ajuns să lucrez cu ea“
0
Alexandru Georgescu (40 de ani) nu este vreun erou de serial poliţist la modă, nu e nici Sherlock, nici vreun personaj din „Lege şi ordine“. Procuror criminalist, Alexandru are de-a face cu justiţia. Şi ce să fie mai în vogă astăzi, în România, decât justiţia?
„Te-am avertizat de la început că o să fie un eşec. Am fost corect cu tine“, îmi spune Alexandru, după vreo oră şi ceva de interviu, în care m-a fentat fără milă. Lui Alexandru Bogdan Georgescu nu îi place să vorbească despre viaţa lui, despre copilărie sau hobbyuri. Viaţa lui profesională numără 17 ani în care a fost procuror, peste 13 ani la Omoruri. Alexandru este procurorul cu papion care şi-ar fi dorit să fie scriitor. Destinul însă a fost mai deştept decât el şi l-a împins „să adune morţii din şi de pe lângă Bucureşti“. Sute de cazuri i-au trecut prin mâini, prin ochi şi prin minte. Însă, chiar dacă lumea pare mai rea din scaunul de procuror, Alexandru nu se pripeşte. Lumea nu poate fi împărţită doar în oameni buni şi răi. Există întotdeauna o cale de mijloc. Cu o copilărie obişnuită la bunicii din Sibiu, Alexandru spune că nu şi-a dorit dintodeauna să rezolve crime. Totuşi, cea mai frumoasă perioadă a fost cea de „pe teren“, pe care a transformat-o de-a lungul anilor în file tipărite cu poveşti. Triste, sângeroase, dar presărate cu o brumă de umor şi speranţă.
„Weekend Adevărul“: Ai copilărit în Sibiu, la bunicii tăi, deşi părinţii locuiau în Bucureşti. Ce îţi plăcea să faci în copilărie?
Alexandru Georgescu: Îmi plăcea să scriu poveşti, îmi plăceau cărţile de aventuri. Prima carte pe care m-am prefăcut că o citesc, pentru că ştiam deja povestea, a fost „Omul invizibil“. Am citit cartea pe bune mult mai târziu, cred că eram student. Şi mai târziu am descoperit o carte care se numeşte „Cum să vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit“, dar cu adevărat mi-a plăcut „Winnetou“ (n.r. – de Karl May), apoi literatura poliţistă a Agathei Christie şi a lui Conan Doyle.
Foto dreapta: Alexandru, la un an şi patru luni - Arhivă personală
Deci exista o legătură cu domeniul criminalistic încă din copilărie.
Se leagă ceva, dar nu e acelaşi lucru. Puţine plăceri se compară cu aceea de a te cufunda în lectura unui roman poliţist, de a-ţi pune mintea la contribuţie pentru a descoperi rezolvarea înainte să citeşti ultimul capitol. Mi-a plăcut asta când eram copil, îmi place la fel de mult şi acum. Însă e cu totul altceva să lucrezi la un dosar penal real. Şi nu cred că prima activitate m-a condus la cea de-a doua.
Cum ţi se par filmele sau cărţile poliţiste care au apărut în ultimii ani?
Tocmai acelea – extrem de la modă în ultima vreme – pretind că redau cazuri cât se poate de reale. Nimic mai fals. Chiar şi documentarele în materie suferă de multe ori de lacune grave, ca să nu mai vorbim de marea parte a ştirilor în care, de multe ori, nu recunoşti cazurile la care lucrezi. Am prieteni care lucrează în branşă şi care mi-au spus că, de când fac dosare, nu mai pot citi literatură poliţistă. Li se pare proastă, falsă. Eu aş face nişte distincţii, aş nuanţa.
„LA REVOLUŢIE AM SCRIS PRIMUL ROMAN“
Îţi plăcea să scrii încă din copilărie?
În clasa I am scris prima poveste şi i-am făcut şi ilustraţiile. Apoi am scris mai multe cărţulii. Scriam pe vocabulare – aveau avantajul cert al dimensiunii şi nu mă sfiam să le numesc romane. Toate semănau teribil cu romanele de aventuri pe care le citeam pe atunci. Şi nu pricepeam de ce „Winnetou“ e atât de gros, când eu pot spune aceeaşi poveste într-un vocabular. În clasa a VIII-a am făcut un pas literar înainte, am scris un roman poliţist, care se întindea pe două caiete studenţeşti. Semăna şi el foarte mult cu ce citeam: era un autocar care pleca din Sibiu spre Transfăgărăşan, nu mai ştiu exact unde trebuia să ajungă, şi pe Transfăgărăşan aveau loc vreo cinci crime, să fie!
Ai şi rezolvat crimele din romanul tău?
Da, de fapt, am scris tot romanul la Revoluţie, când aveam 14 ani. Eram, cum spuneam, în clasa a VIII-a, în vacanţa de iarnă. Îmi amintesc perfect momentul. M-am dus la şcoală să joc ping-pong cu nişte colegi. La un moment dat, afară s-au auzit nişte mitraliere, dar noi am crezut că sunt pickhammere. Au venit profesorii, ne-au spus să strângem şi ne-au trimis rapid acasă. În seara aia am aflat că e Revoluţie. Şi eu am stat şi am scris un roman. Mai puţin ultimul capitol pe care nu am mai avut chef să-l scriu, aşa că l-am terminat mai târziu. Ultimul capitol conţinea soluţia.
Pe lângă poveştile pe care le scriai, mai ai vreo amintire puternică pe care o porţi cu tine din acele vremuri?
Îmi amintesc că bunicul meu asculta la un radio mic portabil „Europa Liberă“ şi „Vocea Americii“. Eu trăgeam cu urechea. Se citeau la radio „Orizonturile roşii“ şi pricepeam, în felul meu, că trăim într-o aberaţie. Îmi mai amintesc de ceea ce atunci se numea lucru manual, iar acum abilităţi practice sau educaţie tehnologică. Adică – sunt lucruri pe care le-am învăţat de la bunicul meu, era extrem de îndemânatic şi de tipicar – traforaj, ferăstraie, cuie, şuruburi, balamale etc. Pe care nu le-am mai exersat mulţi ani, până de curând, acum doi-trei ani, când i-am construit fiicei mele, Maria, o casă de păpuşi.
Primul roman poliţist scris în clasa a VIII-a, în 1989 FOTO Arhivă personală
Ai scris şi un roman pentru copii: „Uimitoarea poveste a băiatului care şi-a mâncat propriul peşte“. L-a citit Maria?
L-am scris pentru Maria, care are acum 10 ani. L-a citit şi i-a plăcut. Sau aşa spune ea. Dar cred că i-a plăcut.
Ţi-e greu să-i vorbeşti Mariei despre meseria ta?
Cu Maria povestesc despre cazuri. Nu i-am spus niciodată că lumea ar fi o imensă pajişte verde cu oiţe roz. Îi explic, desigur, fără amănunte şocante şi macabre. Nu cred că protejezi un copil dacă îl laşi să nu ştie sau îi debitezi baliverne.
„MAMA MĂ VEDEA DIPLOMAT“
Tot la Sibiu ai urmat cursurile unui liceu de mate-fizică. Ce îţi doreai să te faci când aveai să fii mare?
În şcoală mi-a plăcut matematica. Geometria, mai ales. În liceu visam la literatură, la filosofie. Din punctul meu de vedere, matematica e bună la orice ai face, cred că le lipseşte absolvenţilor de Drept. Dreptul mi se pare o disciplină foarte matematică – e un fel de matematică aplicată lucrurilor concrete. Apropo şi de tot circul actual cu predatul religiei în şcoli: trebuie ca şcoala să te înveţe mai degrabă cum să gândeşti, nu ce să gândeşti.
Povestire publicată de Alexandru Georgescu în revista „Gh. Lazăr” din SIbiu FOTO Arhivă personală
Foto dreapta: Alexandru Georgescu, absolvent de liceu în 1994 - arhivă personală
Nu pare că erai chiar decis să apuci drumul ăsta. Cum ai hotărât să dai la Facultatea de Drept?
Nu. Chiar deloc. Au fost discuţii fără număr cu părinţii, nu tocmai cele mai reuşite din viaţa mea. Mama, de exemplu, mă vedea diplomat. Eu, până la urmă, m-am apucat de adunat morţii din Bucureşti. Nu spun că ai mei au avut dreptate. Nici n-au greşit neapărat. Dar nu-mi pare rău. Câteodată viaţa e mai deşteaptă decât tine, te duce unde trebuie fără să-ţi ceară părerea. Deşi facultatea propriu-zisă nu mi-a plăcut prea mult tocmai din cauza lipsei de abordare logică şi practică. Aveam de învăţat o cârcă de tratate, erau foarte puţine materii cu speţe.
Judecată chirurgicală
După facultate, ai dat la Institutul de Magistratură şi ai ales, în cele din urmă, să te faci procuror. Te-ai gândit vreodată şi la latura financiară a meseriei?
Nu m-am gândit deloc atunci. Nici nu am fost suficient de inspirat să-mi iau gradele profesionale la timp. Grade profesionale convertibile în diferenţe de salariu. Aveam de ales între procuror şi judecător şi mi-a plăcut ideea să lucrez la un moment dat la Omoruri.
Alexandru Georgescu îşi scria poveştile şi romanele pe caiete studenţeşti şi vocabulare FOTO Arhivă personală
Cum ai câştigat primii bani?
Am câştigat odată la loz în plic 10 lei, eram copil. (râde) Altfel n-am făcut bani înainte. După Institut am lucrat la Parchetul Sectorului 6. Apoi, la Parchetul Capitalei, unde sunt şi acum.
Calităţi de psihopat
Ce îţi trebuie pentru meseria asta? În afară de a termina o facultate de Drept, de a memora tratate etc.?
E un avantaj: nu trebuie să te pricepi la nimic şi trebuie să ştii câte un pic din fiecare, ca să poţi să-ţi duci meseria la bun sfârşit. Îţi trebuie matematică. Şi imaginaţie. Să definim: imaginaţia este o „ştiinţă“ exactă, nu delir. Se bazează pe elemente solide. Ancheta presupune multă imaginaţie. Elaborarea probatoriului presupune imaginaţie şi capacitatea de a combina şi de a pune cap la cap frânturi, dovezi, într-o imagine coerentă. Trebuie să analizezi lucrurile la sânge. Şi să le poţi pune în pagină logic şi sintetic. Geometric.
Adică să te pui în locul criminalului? Presupun că trebuie să încerci să gândeşti ca el.
Citeam, de curând, o carte scrisă de un neurolog şi psihiatru englez, se cheamă „Înţelepciunea psihopaţilor“, în care autorul vorbea despre trăsături de tip psihopatic care se regăsesc în diverse meserii, la oamenii normali. Dădea exemplul unor chirurgi care, în momentul în care intră în sala de operaţie, pun cruce oricărui fel de empatie şi îşi fac meseria. Sunt, şi în cazul nostru, momente când asta trebuie să faci. Te duci la faţa locului, lângă mort. Vezi copii omorâţi, vezi copii cu părinţi omorâţi, întâlneşti situaţii care te revoltă. Dar este un moment în care nu îţi permiţi nici să te revolţi, nici să plângi alături de familie. Trebuie pur şi simplu să judeci şi să lucrezi la rece. Chirurgical.
„OMORURI CU PAPION LA GÂT“
Primul tău caz de la Omoruri care a fost?
A fost un caz prăpădit în judeţul Ilfov, cu nişte semi-boschetari care erau băuţi şi s-au omorât. Al doilea caz, despre care am scris şi pe blog, a fost în Bucureşti, vizavi de Belu. Era o femeie omorâtă şi băgată în lada de la canapea.
A durat mult după ce ai intrat prima dată ca procuror să ajungi să lucrezi pe teren?
La Parchetul Sectorului 6 nu prea mergeai pe teren. Dintr-un motiv sau altul am mai amânat să mă duc la Omoruri, dar m-am dus după doi ani şi ceva. În perioada asta am lucrat pe furturi, înşelăciuni, rutiere, diverse.
Ai avut emoţii la început?
Eram pregătit din punct de vedere teoretic. Pe vremea aia, în 2002, era criză la secţia Omoruri. Am bătut la uşă şi le-am zis pur şi simplu că vreau şi eu să lucrez cu ei. Colegii mi-au spus mai târziu că au râs de mine când m-au văzut prima dată: „Ăsta o să facă omoruri cu papion la gât“.
Mai văzuseşi morţi până atunci în meseria ta?
Nu mai văzusem morţi, am făcut medicina legală la facultate în anul IV. La singura autopsie la care am fost duşi, eu eram bolnav de vărsat de vânt, aşa că am stat acasă cu bubele mele în perioada aia. Deci am ratat autopsia. La primul caz nu ştiam cum o să reacţionez la autopsie, dar nu am avut nicio problemă.
ASASINATUL DIN GIULEŞTI
Aveai 27 de ani când ai intrat la Omoruri. Ţi s-a schimbat perspectiva asupra meseriei după 13 ani?
Atunci mă gândeam la criminali în serie, la psihologie, la filme. Acum însă gândesc puţin altfel: hai să zicem că mă fascinează mai degrabă poveştile umane. Despre care am mai şi scris. Sigur că trebuie să faci o partiţie în creier după modelul unui computer: într-un fel abordezi cazul tehnic, într-un fel scrii un rechizitoriu, strângi probe etc., şi într-alt fel prezinţi povestea ca poveste, ca fapt de viaţă omenesc.
Ai avut vreun caz memorabil care ţi-a stârnit compasiune?
Sunt bucăţele din anumite cazuri. Am avut în 2005 un triplu asasinat, faimosul caz Sgueglia. Un asasinat care a fost făcut în faţa copilului, care n-avea nici 4 ani. I-au fost împuşcaţi părinţii şi bunica. În momentul când trebuie să stai de vorbă cu acel copil – şi trebuie să o faci, fiind martor ocular – e greu să nu simţi nimic. Dar trebuie să o faci fără să boceşti. Asta nu înseamnă că nu poţi fi om în rest.
Avem un fond manelistic care iese la iveală în „dosarele dragostei“
DRAGOSTEA ÎI UNEŞTE PE CRIMINALI
Sunt crimele din dragoste mai sângeroase? Sau atipice?
Am avut crime din dragoste de la boschetari până la oameni foarte bine situaţi. Se comportă uimitor de asemănător oamenii în situaţiile astea. Avem un fond manelistic care iese la iveală în „dosarele dragostei“. Un caz la care am lucrat acum mai bine de 10 ani: o familie – soţ, soţie, doi copii mici, oameni chiar înstăriţi. Ea se cuplase cu unul care era gigolo în străinătate, el a aflat, a înjunghiat-o în baie, după care s-a sinucis. S-a sinucis cu trei lovituri de cuţit în inimă. Aici a fost o întreagă discuţie tehnică: de câte ori poţi să-ţi dai cu cuţitul în inimă înainte să mori?
E şi simbolică oarecum. De câte ori poţi să-ţi înfigi cuţitul în inimă?
Mina Minovici citează un caz cu 10 lovituri de cuţit. Autorul din cazul de care îţi spuneam, după ce s-a înjunghiat, a pus cuţitul pe masă, a mai mers doi metri şi a căzut. Diferă de la om la om. Dar, de fapt, dragostea îi uneşte şi pe criminali. Îi aduce la un numitor comun.
„Mi-am pierdut orice urmă de romantism“
Există vreun dosar care să te frustreze pentru că nu ai putut să-l duci la bun sfârşit?
Alexandru Georgescu: Am avut la un moment dat o bucăţică din Mineriada din septembrie ’91 – era vorba despre cazul unui tânăr militar în termen care a murit după ce a fost ars de o sticlă incendiară aruncată de un miner. Totul se întâmpla în clădirea guvernului. Am bătut atunci, împreună cu poliţiştii de la Omoruri, arhiva TVR-ului, şi nu numai, dar la momentul ’91 exista doar TVR, după aceea s-au răspândit imaginile. Ştii probabil mai bine decât mine: fiecare om de televiziune serios, când a plecat de acolo, a plecat cu sacoşa cu filme. Aşa se spune. Am găsit o mulţime de casete de la mineriadă neinscripţionate, nepăzite, dar nu am găsit scena aia. De fapt, am găsit scena, dar era tăiată la mijloc. Nu lipsea mai mult de un minut.
Cum v-aţi dat seama că lipseau imagini?
Era foarte bine montată. Dacă nu ştiai povestea pe care o ştiam noi, din cele câteva declaraţii care erau la dosar, sau dacă nu aveai ochi de montaj, greu ai fi observat că lipseşte ceva de acolo. Am văzut ore întregi de imagini, aveam program zilnic la TVR. Pe casetele pe care le vedeam erau foarte puţine scene de violenţă. Foarte puţine, pentru un episod în care au fost omorâţi câţiva oameni. Aproape că părea o manifestaţie obişnuită.
Am stat de vorbă cu mulţi oameni atunci. Cu mulţi oameni de bună credinţă. Oameni de televiziune, analişti etc. Ştii ce m-a frapat? Toţi erau interesaţi de fenomen, de manipulare, de jocurile politice. Era firesc. Noi căutam ucigaşul concret al unui om mărunt. Anchetam cazul colateral al unei victime colaterale. Aşa că acest caz a rămas nesoluţionat.
Ai fost chemat de acasă, din pat, ca să te duci la „locul crimei“?
Da, de multe ori, mai ales atunci când trebuie să faci de serviciu 24 de ore. Un exemplu, nu chiar din pat: eram de serviciu şi plimbam căruciorul cu aia mică în parcul Tineretului, stăteam destul de aproape pe vremea aia – asta ca să nu se creadă că nu eram la datorie – şi la un moment dat văd că vine o maşină de poliţie pe alee, coboară unii, trag nişte benzi: era un cadavru ars. În 10 minute m-am dus acasă, m-am schimbat şi am fost înapoi. Fusese o sinucidere. Îşi turnase un om benzină în cap şi se incendiase.
Ai o meserie periculoasă. Ţi-a fost vreodată teamă de când lucrezi la Omoruri?
Nu, nu cred. Să mă simt ameninţat serios? Nu. Sigur că mulţi te ameninţă că, atunci când vor ieşi din puşcărie…, dar n-am primit scrisori sau găini cu gâtul tăiat.
Un autor de tentativă de omor mi-a promis chiar că o să bem o bere când iese, după ce execută pedeapsa. Nu s-a ţinut de cuvânt.
Un omor poate fi omenesc, pedofilia – nu
Ţi se formează o altă perspectivă asupra lumii, a realităţii, cu toate cazurile la care ai participat. E o lume rea?
Îţi trebuie umor ca să rezişti în domeniul ăsta. Asta nu echivalează cu a fi sadic, psihopat. Până la urmă, sunt bancuri bune şi despre atrocităţile războiului, de exemplu, dar asta nu înseamă că îţi baţi joc. Categoric îţi schimbă perspectiva asupra lumii, dar nu poţi să ajungi la concluzia că toţi oamenii sunt răi sau fundamental răi, cum nu poţi să ajungi la concluzia că există ceva bun în fiecare dintre noi. Sunt totuşi oameni care chiar nu au nimic bun.
Îi judeci pe oamenii ăştia, pe cei care au ucis?
Am devenit, pe de o parte, mult mai tolerant faţă de omenesc, faţă de păcatele cotidiene. Am învăţat să nu judec oamenii. Îmi place să văd şi să ascult. Mă fascinează poveştile banale de viaţă, dar mi-am pierdut orice urmă de romantism. În copilărie şi adolescenţă îl citeam pe Eminescu. Acum îmi place Emil Brumaru.
Am ajuns să cred că judecata în termeni absoluţi – fie că ţin de religie, morală, artă, justiţie sau fotbal – este cea mai păguboasă metodă de a privi lumea din jur.
Am înţeles, pe de-o parte, eşti mai tolerant. Dar există şi cealaltă parte?
Da, pe de altă parte, am devenit teribil de intolerant în anumite privinţe. Chiar şi un omor se poate înscrie cumva în sfera omenescului. Nu pot să accept, însă un pedofil. Nu pot să accept copii torturaţi şi nu pot să accept oameni care fac trafic cu medicamentele de cancer din spitale şi farmacii.
Binele învinge întotdeauna?
În basme, binele învinge întotdeauna răul. Crezi că în viaţă se întâmplă invers? Sau voi, procurorii şi poliţiştii de la Omoruri, reprezentaţi binele?
Nu e chiar aşa. Am scris şi eu o carte cu basme prelucrate. Şi acolo binele nu e tocmai în prima linie. E greu de judecat în termenii ăştia de bine şi rău. Soluţionezi un caz şi îl abordezi tehnic. Evident că îţi doreşti să rezolvi şi să rezolvi bine. Dar asta nu rezolvă neapărat până la capăt problema.
Juridicul nu poate acoperi toată viaţa.
La ce te referi? Soluţionezi cazul, dar nu schimbi oamenii?
Uite, mi-am amintit o speţă, nu am lucrat eu în mod direct la ea, dar ţi-o povestesc. Doi copii, frate şi soră – părinţii: mama moartă, tatăl în puşcărie – sunt daţi în creştere unui asistent maternal. Dintr-un motiv sau altul, femeii i s-a pus pata pe fetiţă, îi bătea pe amândoi, dar pe fetiţă mai rău. La un moment dat, i-a rupt mâna fetiţei, nu s-a dus să o trateze la spital, şi-a chemat o prietenă – asistenta medicală, care a cusut-o – mâna i s-a infectat, a ajuns la spital exact în ultimul moment, cât să nu moară. Fetiţa a fost operată, după câteva luni i-au amputat mâna pentru că nu se mai putea face nimic.
Pe lângă povestea propriu-zisă, asistentul maternal era verificat teoretic, avea hârtii de la specialişti de la Protecţia Copilului, de la psiholoaga de la Primărie, care i-a dat avize. Mai erau acolo vecinii care ştiau ce se întâmplă, soţul femeii, dar nimeni nu zicea nimic. Cazul în sine a fost rezolvat: sunt condamnaţi. Ai o satisfacţie, dar asta nu schimbă oamenii. Şi, unde e binele şi unde e răul? Dacă ne referim la acel copil, ce mai putem să spunem? Ce rămâne din ea?
Te-a determinat vreodată ceva să te gândeşti că ai renunţa la meseria ta, în secţia Omoruri?
Sunt oamenii cu care mă simt cel mai bine. Nu cu morţii, deşi ei îţi dau întotdeauna dreptate. Cei de la omoruri. Care te mai şi contrazic. Şi asta e bine. Nu-i suport pe cei cu: „Să trăţi! Aveţi dreptate! Aşa facem!“. Şi, oricum, fac altfel sau invers. Un bun prieten de la Omoruri, de la Poliţia Capitalei, mi-a spus odată: „Mă, tu ai fi un bun poliţist!“. M-am simţit competent. A fost un compliment. Nu aş spune că, dacă ar fi să o mai iau vreodată de la capăt, aş alege tot asta. Afirmaţia asta nu are niciun sens. În mod cert nu am cum să o mai iau de la capăt. Aici sunt acum.
„Răul se ascunde în graba de zi cu zi“
Dar ai spus mai devreme că presiunile nu vin de la cazurile de omor. Atunci de unde?
Alt gen de presiuni te-ar putea determina să renunţi la meseria ta. Cele din sistem, poate, nu faptele propriu-zise, faptele din dosare. Vorba unui hoţ, eram în timpul unor percheziţii, şi unul dintre hoţi îl sună pe altul: „Bă, intră poliţia!“. Celălalt îi spune: „Bă, asta-i viaţa! Nici noi nu putem fără ei, nici ei fără noi!“. Deci nu te poţi supăra pe hoţi. Presiunile când vin, nu vin de la dosarele de omor.
Cine împiedică, de fapt, justiţia în România?
Ştii, poţi să ajungi la concluzia, văzând sistemul – nu doar în justiţie, că în toată România e la fel – că nu poţi face nimic. Sunt conştient că nu am o viaţă suficient de lungă ca să văd România schimbată, dar există o cale de mijloc între depresia de a nu putea să faci nimic şi euforia că tu faci tot binele din lume. Eu sunt cârcotaş de felul meu, dar e acolo un soi de speranţă. Ceva se poate face, la nivelul tău, pe felia ta, ceva care să fie de-adevăratelea.
Cum ar trebui schimbat un astfel de sistem găunos?
Cred că sistemul ar trebui simplificat, e prea mare, birocratic, confuz, încărcat. Am să-ţi dau ca exemplu ce mă doare mai tare profesional: noile Coduri – Penal şi de Procedură Penală – au apărut într-un context în care Europa, probabil, cerea să apară. Au fost lucrate de oameni care nu erau neapărat cei mai indicaţi să facă aşa ceva. Au pretins că simplifică tot, nu au făcut decât să înmulţească numărul de hârtii şi birocraţia. Sunt mai slabe decât erau cele de dinainte care, de bine, de rău, ajunseseră la un grad rezonabil de coerenţă teoretică şi practică. Şi erau aliniate şi la standardele internaţionale actuale. Le-am bifat, Europa e mulţumită, toată lumea e mulţumită. E doar mai greu să lucrezi cu ele. Iar uneori ţi se mai cere şi să le iubeşti.
Nu ai voie să vorbeşti despre găurile din sistem...
Sunt multe lucruri despre justiţie pe care nu le pot comenta în public. Ăsta-i statutul. Dar pot să spun un banc:
Un avocat tânăr străbătea lumea în căutarea adevărului. La un moment dat, aflându-se pe un munte înalt, ca să se adăpostească, intră într-o peşteră, unde găsi o babă încălzindu-se la foc. Uimit să găsească un asemenea personaj în pustie, tânărul o întreabă: „Cine eşti tu?“. „Eu? Eu sunt Adevărul.“ „Nu, nu se poate să fii tu Adevărul! Nu pot să mă întorc la prietenii mei şi să le spun că, după ce am călătorit mări şi ţări, când am ajuns în cele din urmă în faţa Adevărului, este întruchipat de o baborniţă urâtă şi amărâtă, care stă într-o peşteră uitată de lume!“ „Atunci spune-le că sunt tânără, frumoasă şi bogată!“
E greu să te păstrezi nepătat într-un sistem bolnav, care nu a fost ocolit de cazuri de corupţie?
Nu cred nici în oamenii care se înclină în faţa tuturor – pentru că „nu au de ales“, ca să nu supere pe nimeni, dar nu cred nici în fanaticii inflexibili ai justiţiei. Cred că poţi să nu faci compromisuri şi asta nu se referă numai la a nu fi corupt, sensul e mai larg.
„MAI GREU CU CONTABILII DECÂT CU UCIGAŞII“
Acum lucrezi mai mult cu hârtiile decât pe teren. Care este ultimul caz la care ai participat?
În 2010 am fost numit şef de secţie; în ultima lună, am avut caz la fiecare serviciu pe care l-am făcut. La ultimul am avut patru sesizări. Mă mai duc şi acum dacă sunt cazuri mai interesante, mă mai bag în seamă. Crede-mă, e mai greu de lucrat cu contabilii decât cu ucigaşii.
Ai 17 ani de meserie ca procuror. Unde crezi că o să te ducă viaţa mai departe?
Peste opt ani, ies la pensie.
La 48 de ani? Aşa vrei tu?
Aşa am voie. Şi vreau.
Şi ce faci după?
Scriu cărţi. Am vrut dintotdeauna să scriu. Am făcut o pauză mare şi apoi m-am reapucat. Şi ca procuror scrii, dar într-o altă manieră. Între timp, m-a atras ancheta la omoruri, dar mă voi întoarce la lucruri mai puţin palpitante.
„AŞ VREA SĂ AM NOUĂ VIEŢI“
Ai scris despre multe dintre cazurile menţionate şi în discuţia noastră. Fie pe blogul de pe adevarul.ro, fie în cărţile tale. Cum se îmbină crimele cu literatura? Te inspiră?
Nu se îmbină. Nu se amestecă. Sunt lucruri diferite. Rămân diferite până la capăt, chiar dacă obiectul lor este uneori, formal, comun. Iar dacă vorbim de inspiraţie, uneori poate oferi o poveste mai bună un caz care să nu prezinte nimic interesant pentru un procuror.
Cea mai recentă carte a ta, „Omul care fura ferestre – cioburi de Bucureşti“, jonglează între realitate şi ficţiune. Despre ce e, mai concret?
Mi-ar plăcea să răspund: despre nimic. Însă răspunsul ăsta este deja adjudecat de un serial genial, Seinfeld. Şi totuşi despre asta este, despre nimicul de zi cu zi. Sunt povestiri scurte, chiar foarte scurte. Unele sunt adevărate, altele ficţiune, altele sunt o combinaţie. Câteva au apărut deja pe blogul adevarul.ro. Şi acolo chiar au fost citite.
Unde se ascunde Răul în cartea ta?
În cioburi, în fragmente, în detalii. În gesturi mărunte. În riscul unui hoţ de ferestre de a se transforma într-un colecţionar avar sau într-un ucigaş, în frica unui copil în faţa unei jucării de plastic, în gesturile mecanice ale unui bătrân fost turnător etc. De fapt, răul se ascunde – şi am scris într-un fel asta chiar în prefaţă – în grabă. Poveştile sunt priviri aruncate oraşului în grabă. În graba de zi cu zi care te împiedică să zăboveşti, să leneveşti, să te bucuri. „Grăbeşte-te! N-ai timp!“
O ultimă întrebare, poate nu foarte optimistă, dar fiindcă tot vorbim despre forma Răului, cum arată Moartea în viziunea ta?
Pentru că tot am vorbit – şi n-am prea vorbit – despre copilărie şi despre omoruri, uite o amintire: aveam 5 sau 6 ani, nu eram încă la şcoală, când ne-au dus cu grădiniţa la teatrul de păpuşi, la „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“. Moartea avea o faţă albă, rotundă, cu două fante decupate în chip de ochi. Am fost atât de impresionat, încât mi s-a făcut o frică teribilă de moarte. Şi nu m-am liniştit decât după ce am obţinut promisiunea fermă a bunicilor că voi fi îngropat – când va fi cazul – în lada din bucătărie – aveam o ladă mare cu spătar care era, în acelaşi timp, banchetă.
E mai banală acum moartea pentru tine?
La serviciu, moartea a devenit tehnică, am început să lucrez cu ea. Singurul lucru pe care îl simt în ceea ce priveşte moartea mea personală – ar trebui să mă situez acum undeva la jumătatea vieţii –, este graba. Moartea mi se pare forma cea mai gravă a lipsei de timp. Senzaţia că nu am timp să fac tot ce vreau să fac. Câteodată, îmi invidiez pisica. Aş vrea să am nouă vieţi.
Se încarcă comentariile...
