INTERVIU „Ramona“, un scurtmetraj de Cannes. „La noi, un film independent înseamnă să plăteşti din buzunarul tău“

O după amiază de sfârşit de mai la Cannes, soare şi briză. Echipa filmului „Ramona“ (actorii Rodica Lazăr şi Dorian Boguţă, producătorii Codruţa Creţulescu, Radu Stancu şi Claudiu Mitcu, regizorul/scenaristul Andrei Creţulescu) m-a primit pe terasa apartamentului din Louis Pasteur 16 să povestim despre film, despre prietenie, despre cinema independent, despre pasiuni şi visuri.

La un moment dat ai povestit cum echipa filmului te-a rugat să filmaţi şi la mare. Şi aţi reuşit să filmaţi „Ramona“ până la urmă în octombrie, la mare, ce-i drept nu în cel mai cald anotimp. Şi uite acum i-ai adus la Cannes! E sfârşit de mai, e cald, e soare, marea e lângă. V-a ieşit şi mai bine de atât.
Andrei Creţulescu: Actorii au făcut gluma asta şi după primul scurtmetraj, Bad Penny, când mi-au zis că s-au simţit bine şi că, dacă mai vreau, mai facem unul. Şi atunci am făcut Kowalski. Şi asta m-au rugat atunci, să fie la căldură – la Bad Penny a fost foarte frig. Şi i-am dus la căldură. La Kowalski mi s-au plâns că a fost prea cald (toţi râd). După filmarea la Kowalski, fiecare a spus cam ce voia să facă şi cam ce-i trecea prin cap, şi au rămas două chestii – mare şi foc.

Şi le-aţi bifat...
Am născocit povestea asta undeva în primăvară...  Dar, deşi totul era la locul lui, lipsea o motivaţie. De ce se întâmplă ceea ce se întâmplă? Şi la TIFF, anul trecut, m-a lovit inspiraţia (la duş, nu glumesc) şi am găsit motivaţia – cum s-o aduc pe Ramona în film. Căci ea e motivul pentru care se întâmplă filmul. Şi aşa am ajuns să filmăm la mare... Am cochetat şi cu ideea să filmăm o parte în Bucureşti, dar era ultracomplicat şi ne-am decis să facem totul la Neptun. Tot cu Claudiu (Mitcu), cu care am colaborat şi la primele două scurt metraje, alături de care l-am cooptat şi pe Radu (Stancu), căci am simţit noi că ne mai trebuie o „mână de lucru” ca să zic aşa. Şi am avut dreptate – a fost foarte complicat, şi cu frigul, şi cu cascadoriile, însă am avut noroc şi ne-a ieşit. Am lucrat foarte intens şi am fost cu toţii foarte implicaţi, şi ne-a şi plăcut. Şi cred că le-a plăcut şi lor, celor din echipă. Nu numai că le-a plăcut, am simţit un fel de solidaritate şi bucurie. Îmi doresc să simtă toţi regizorii din lume aşa. Să aibă parte de o echipă care să fie, cum să spun, atât de trup şi suflet! Doar pentru că unul a avut o idee ţăcănită la un moment dat şi nimeni nu a ştiut să îl oprească, ba mai mult, i s-au alăturat toţi. N-aş schimba o aşa echipă pentru nimic în lume. 

Şi totul a început cu primul scurtmetraj?
Da, totul a început cu Bad Penny, scenariul pe care l-am cumpărat şi pentru care am vrut să găsesc un regizor. Şi n-am găsit. Şi toată lumea mi-a spus, Codruţa (Creţulescu), Claudiu (Mitcu)... inclusiv Ticuţă Popescu, Porumboiu, să îl fac eu. Până am zis – bine, îl fac eu. Şi am vorbit cu Dorian (Boguţă), Andi (Vasluianu), Şerban (Pavlu), care îmi erau prieteni. Şi ei au zis „hai să ne jucăm, hai să ne amuzăm” şi, dintr-o joacă, ne-am apucat de treabă. Şi din Bad Penny s-a născut Kowalski, iar din Kowalski „s-a întrupat” Ramona...

Şi aţi ajuns la Semaine de la Critique!!
Da. Mi se pare suprarealist, în continuare.

Păi şi poate că tocmai asta e povestea succesului, şi în film, faci o ţăcăneală pentru că tu crezi în ea şi aşa îţi iese.
Teoria mea e că e bine să îţi facă plăcere ceea ce faci, e condiţia esenţială, de acolo porneşti. Trebuie să îţi facă plăcere. Şi să faci ce simţi.

Cât aţi filmat la filmul ăsta?
De filmat, am filmat foarte puţin, am filmat două nopţi şi un apus de soare. De lucrat, am lucrat la el cam trei luni, într-un fel sau altul. Du-te caută maşină, du-te caută spaţii de filmare, negociază cu unul, cu altul, caută vila, nu e vila – a fost cu aventuri, până în ultima secundă nu am ştiut dacă o să putem filma acolo. Ne-am tot plimbat pe la mare anul trecut... Şi vacanţa ne-am făcut-o acolo ca să fim cât mai aproape de locul faptei (râde). Deci, cu totul, cam toată vara.

„Selecţia la Cannes este un premiu în sine“

Şi când l-aţi finalizat te-ai gândit să îl trimiţi la festivaluri? Cum a început următoarea etapă?Toată lumea era convinsă că o să îl trimitem la festivaluri de gen, că e violent, că e sângeros. Sigur, este. Numai că noi avem o teorie, Codruţa şi cu mine – hai să îl trimitem şi la festivaluri serioase, mari, pentru că dacă nu o facem, o să ne pară rău după aia. Pentru că nu ştii niciodată. Şi l-am trimis aşa, la fel cum l-am făcut, mai mult dintr-o joacă. Am zis – hai să îl trimitem, ce contează, o să primim probabil mailul acela care spune: Ne pare rău. Mulţumim. Am primit prea multe înscrieri. Mailul clasic de respingere. Şi când ne-am trezit cu mailul care spunea taman opusul, am zis că nu e adevărat.

Şi uite ce adevărat e!
Da! Este! (priveşte emoţionat, bucuros, un pic nici acum nu-i vine să creadă).

Super chapeau!
Şi am tot zis că selecţia asta e un premiu în sine...Faptul că suntem aici, faptul că am putut să venim în grup măricel, ca să zic aşa, căci e totuşi un scurtmetraj.

Andi şi Şerban de ce nu sunt aici?
Pentru că au proiecte la care lucrează şi de la care nu puteau lipsi.

Şi acum, că sunteţi la Cannes, la Semaine, se întâmplă lucruri, nu? Deşi tu vii de ceva vreme la Cannes...
Din 2004. Am fost în calitate de critic, după ce, la început, am fost pe badge Marché. Voiam să văd filme. E pentru prima oară că suntem aici în calitatea asta. Sigur că e cu totul altfel. Dar în primele zile, tot la filme am fost. Adică am făcut exact ce făceam pe vremuri. Iar în rest, sigur că s-a schimbat. Te vezi cu toţi oamenii care lucrează efectiv la Semaine de la Critique, şi care sunt aşa de drăguţi, aşa de prietenoşi... Se poartă cu tine ca şi cum le-ai fi prieten de o viaţă.. 

Pare cumva cea mai aerisită secţiune la Cannes. Sunt cei mai relaxaţi.
Este. Nimic crispat, nimic formal, nimic impus. Sunt chiar foarte drăguţi, şi adoră faptul că vorbesc cu ei în franceză..

Da, şi la premieră, ai avut o franceză impecabilă.
Merci, ca fait plaisir... Dar dincolo de chestia asta, mi se par nişte oameni normali. Poate te-ai fi aşteptat la o atmosferă încorsetată – nici poveste! Bere la mic-dejun, şampanie la prânz... Şi nu e vorba doar de asta. Sunt profesionişti şi sunt foarte dedicaţi.

La vie en rose un pic. Şi voi? (mă uit spre Rodica Lazăr, Dorian Boguţă) Cum e la Cannes? 

Rodica Lazăr: Eu am mai fost în 2006, cu Moartea domnului Lăzărescu.
Dorian Boguţă: Eu am fost acum doi ani în prestigioasa secţiune Short Corner (râd toţi cu poftă). Întotdeauna mi-am dorit să ajung.

Şi cum e să fii la Cannes? Clasica întrebare. 
D.B.: Eu cred că e mai important pentru cei de acasă, când ne văd pe noi, în poze. În rest, normal, e frumos, eşti la un festival de primă clasă, de prestigiu. Din păcate nu reuşesc să văd atâtea filme... suntem foarte ocupaţi (toţi râd cu poftă). 

D.B.: Până la urmă, cel mai important lucru e că filmul o să aibă mult mai multe uşi deschise ca urmare a festivalului, ceea ce e extraordinar. Iar noi, ca şi actori, vom avea mai multe uşi deschise în România, la primării.

Radu Stancu: Eu l-aş face cetăţean de onoare...

D.B.: Ştii... până la urmă, da, zice Andrei că a fost o joacă, dar a fost o joacă luată foarte în serios. Îl ştiu pe Andrei de la filmare, îi ştiu pe toţi, şi ştiu cu câtă pasiune s-a făcut tot. Andrei, la câtă pasiune lasă acolo, ştie foarte bine ce vrea să facă. Şi, bineînţeles când e o muncă în frig , te chinuieşti să cauţi bani, deplasări etc., e păcat să se facă filmul şi să stea pe undeva pe un raft, să nu fie văzut de nimeni!

„La noi, film independent înseamnă să plăteşti tot din buzunarul tău“

Va rula la TIFF, nu-i aşa, mai întâi?
Andrei Creţulescu: Da, va fi proiectat la TIFF, în Zilele Filmului Românesc. Apropo de ce spunea Dorian – cum cauţi bani... Vreau să intervin un pic – cauţi banii şi nu-i găseşti. În cazul nostru... De aceea aceste trei companii de producţie – Kinosseur, WeAreBasca şi DeFilm – practic am pus mână de la mână şi am plătit din buzunarele noastre. Ne-au ajutat Dan Chişu, Eugen Kelemen şi Jameson cu nişte whisky, ceea ce pică bine întotdeauna... 

Mai ales când e frig... Dar nu faci filmul cu whisky.
Rodica: Nu am băut whisky la filmare.
Andrei: Ne-a ajutat şi Coca Cola. În rest,  tot ce am realizat în filmul ăsta – şi a fost un film scumpicel (mai ales când eşti sărăcuţ, totul ţi se pare scump) – am plătit din buzunarele noastre. Şi sunt sigur că niciunul dintre noi nu regretă vreun leu pe care l-a investit aici. Am vorbit chiar azi, la prânz, cu Fabien, selecţionerul şef de la scurtmetraje de la Semaine de la Critique. Şi el era foarte curios cât a costat şi de unde am avut bani. I-am explicat ambele lucruri şi a zis – „a, deci la voi independent asta înseamnă? Cu bani de acasă? La noi independent înseamnă că accesezi alte fonduri, nu alea de stat“...La noi, independent înseamnă că oamenii nu sunt plătiţi. Plăteşti tehnic, cameră, lumină şi tot ce trebuie plătit pe loc... plăteşti din buzunarul tău, tu, ăla care îl faci.. Şi Fabien mi-a spus că va discuta subiectul ăsta şi la Q&A, pentru că sunt o groază de regizori care aşteaptă cuminţi să la vină bani şi nu mişcă un deget.

Da, e foarte important ca lucrurile astea să se ştie, să fie spuse.
Andrei: Da, dar nu trebuie să te baţi cu pumnii în piept. Ideea e că lucrurile astea trebuie spuse. Şi asta fac. Răspund la o întrebare şi spun nişte lucruri care înseamnă ceva. Am fost întrebat: „A fost scump? Aţi avut bani?“ Şi am răspuns foarte cinstit: „Da, a fost scump. Nu, nu am avut bani“. 

Rodica: Astea sunt lucruri importante şi pentru alţii. Care poate sunt la început, îşi doresc să facă, au senzaţia că nu se poate, sau că e greu, şi, cînd povesteşti despre lucrurile astea, îi faci să înţeleagă că nu e imposibil. 

Andrei: E un pic de nebunie până la urmă. Şi de pasiune..

Rodica: Uite, ceva ce n-am povestit nimănui până acum despre filmul ăsta... Ştii că toată lumea te întreabă cum a fost, ţi-a fost frică să te implici în aşa un proiect? Dar, adevărul e că atunci când îi vezi pe ceilalţi care nu mai ştiu ce să facă să fie bine, nici nu îţi trece prin cap să îţi pui problema că tu ai avea vreo grijă. Mă uitam la Claudiu, la Radu şi îmi aduc aminte că am poze cu ei de la filmări, cum aranjau nisipul, cu lopeţile, cum cărau saci, producătorii, adică! Codruţa, celălalt producător, strângea gunoiul. Astea sunt nişte chestiuni care poate au aer de anecdotă...

E foarte important să se spună şi lucrurile astea...
Andrei: Suntem prieteni. Suntem o echipă. Fiecare a avut minimum patru job-uri la filmul ăsta. Pe rând, Radu a fost şi şofer, cu Claudiu, cum spunea Rodica, am nivelat nisipul pentru că era o groapă foarte, foarte adâncă pe unde trebuia să treacă maşina şi ar fi zgâlţâit mult prea tare camera. Deci, mici chestii de genul ăsta, pe care nu avea cine să le facă. Toţi am făcut lucrurile astea: ne-am implicat, fără să punem întrebări.

Rodica: Asta era foarte frumos, că nu se organizau. Era totul cumva organic.

Andrei: În prima seară, de exemplu, din cauza vântului nu am tras nicio secundă de film. Şi eram cam amărâţi. Acum, dacă mă întrebi, eram amărâţi rău... să vii la prima ta zi de filmare şi să nu tragi o secundă –  culmea, nu pentru că un actor a greşit o replică sau pentru că tu eşti împiedicat şi n-ai ştiut să pui camera sau n-ai ştiut să-i spui cuiva ce să facă. Nu! Din cauza unui vânt nenorocit. Aberant!

Un scurtmetraj fără replici

Filmul nu are dialoguri. Cum arăta scenariul?
Andrei: Exact cum îţi imaginezi. Opt pagini. O descriere detaliată, fiecare secvenţă. O singură chestiune am modificat. Secvenţa numărul doi. Cu maşina (dar nu desconspirăm acum plot-ul).

Rodica: Şi a mai fost una. La un moment dat, exista o replică la final (râd toţi). Şi a scos-o.

Andrei: Da, aveam o replică, într-adevăr. Rodica spunea ceva la telefon, la final, şi a fost o chestie la TIFF, cu Mihai Chirilov, nu ştiu cum a ieşit un soi de banc ricoşeu; Chirilov mi-a zis – să scoţi replica aia – şi eu i-am zis: c’est deja fait... Rodica a căscat ochii mari şi a zis: „Nici măcar pe asta nu o mai am?!“

Rodica: Păi da, că sunt două situaţii. În Kowalski am replici, dar nu mi se vede capul, aici mi se vede capul, dar nu zic nimic..

Andrei: Da, într-un film nu o vezi, dar o auzi. Aici o vezi, dar nu o auzi... Şi să ştii că ne-am cam luat-o de la unii care au zis – „Cum e posibil aşa ceva?! Ce om a cadrat-o să nu i se vadă capul?!“ – Şi mi-a venit să le spun: „Voi chiar credeţi că aia e o greşeală?!“

Rodica: Da, unii chiar au crezut asta. Şi s-a făcut gluma asta şi pe Facebook. Are ochii ăia albaştri, de ce nu i-ai arătat ochii albaştri?!

Andrei: Păi, asta era ideea, să nu-i arăt ochii ăia albaştri...

Recunosc că la finalul filmului când te văd cu telefonul în mână m-am gândit un pic... Parcă se spunea că n-are nicio replică, ce face, scoate vreun sunet acum?!.
Andrei: Sunt ceva mormăieli...

Rodica: Da. Boguţă a avut mai mult text decât mine în filmul ăsta.

Andrei: Păi dacă mormăie tot timpul...

Cum e să mormăi tot filmul, Dorian? 
Dorian: Dacă în orice film, de orice tip, nu îmi plac exagerările de vreun fel, aici – legat şi la mâini, şi la picioare şi cu gura lipită, orice ai face, nu ai ce şi cum să exagerezi. Aşa că a fost pe gustul meu...

Şi uite cum aţi ajuns să faceţi o trilogie. Cel puţin aţi rămas în acelaşi univers.
Andrei: Da, e acelaşi univers într-o trilogie neplănuită de nimeni. Iar chestia cu Ramona e cam aşa: de ea se vorbeşte în Bad Penny, iar în Kowalski ea este acolo, la altă masă, în momentul culminant. Iar acum, Ramona practic nu joacă în film, dar e motivul pentru care se întâmplă ce se întâmplă.

Ana Ularu, fata de pe afiş 

Şi nu spunem ce se întâmplă. Şi nici ce e cu afişul şi cine e fata de acolo...
Andrei: Anul trecut, imediat după TIFF, am avut o proiecţie cu Kowalski la Elvire Popesco şi acolo i-am spus lui Mihai Chirilov că mă gândeam să o întreb pe Ana Ularu dacă vrea să fie în film şi până să apuc eu să vorbesc cu ea, Mihai s-a dus la Ana şi i-a zis: „Am auzit că joci la Andrei în film!“. Ana nu ştia nimic... I-am dat scenariul şi a fost drăguţă să accepte să stea trei ore legată cu lanţuri şi atârnată de nişte ţevi într-o pivniţă.

Şi e pe afiş.
Andrei: Da, de la început am ştiut că ăsta va fi afişul. Adi Marineci, care a făcut fotografiile, mi-a mărturisit că în viaţa lui nu a început un film prin a fotografia afişul.

Şi tu, Claudiu ce ne povesteşti de filmul ăsta, cum te-ai implicat?
Claudiu Mitcu: Acum 7,8 ani, Andrei era producător la HBO şi cumva m-a susţinut foarte tare cu al doilea documentar al meu, Australia. Ne-am sfătuit. Şi am rămas în legătură. Am comunicat bine şi comunicarea a continuat, anii au trecut şi la un moment dat Andrei şi-a dat seama că vrea să meargă mai departe făcând regie. Eu l-am susţinut de la bun început. Am insistat să facă treaba asta, i-am dat curaj. Şi am venit cu o echipă destul de bine închegată. Cu Andrei Butică (director de imagine), cu Mălina Ionescu (scenografie). Cătălin Cristuţiu deja îi promisese că va monta. Şi am făcut primul film, Bad Penny. Apoi al doilea a venit de la sine şi cred că a contat că primele două au avut succes şi ne-au încurajat să mergem mai departe. Era clar că dacă după al doilea nu se întâmpla nimic eram probabil mai sceptici..

Andrei: Aici, la Cannes, ne lipseşte Eugen Lumezianu. Un băiat extraordinar. Fără de care nu făceam ce am reuşit să facem.

Claudiu: Extraordinar de descurcăreţ. Inconştient de descurcăreţ.

Andrei: A fost asistent de producţie şi la Bad Penny, şi la Kowalski. Practic asta a făcut şi la Ramona, dar pentru că m-a ajutat cu atâtea lucruri, l-am creditat producător asociat. Pe model american. Strict din prietenie. E un gest simbolic. Însă am vrut să fac măcar asta. Ne-a ajutat enorm. Şi în noul film are şi un rol. În Şapte luni mai târziu. Cu replici, cu tot.

Codruţa: Are şi mişcare scenică. Îl vezi şi cu faţa, şi cu spatele.

Andrei: Nu ca pe Rodica...

Asta e reţeta acum în ziua de azi: să şi produci, să şi joci, să şi scrii? Să faci de toate?
Dorian: Ştii ce e cel mai greu în actorie? Să aştepţi. Să aştepţi să te sune cineva, să te cheme la o probă. Ideea e să faci. Decât să stai aşa şi să aştepţi, mai bine încerci să faci tu ceva. Aşa că acum nu mai aştept, fac. 

Voi doi, Andrei şi Codruţa, sunteţi un cuplu şi în viaţa de zi cu zi şi ce frumos e că vă ies proiecte şi in the real world.
Andrei: Şi nouă ne place asta (zâmbeşte).

Codruţa: Eu mi-am schimbat şi meseria. Cum spun părinţii mei – două facultăţi ai făcut şi de niciuna nu te ocupi. S-a ales praful de ele. Dar acum sunt foarte încântaţi. Cumva se leagă lucrurile. Şi sunt cei mai mari fani ai lui. De dimineaţă au sunat să întrebe cum a fost, cum a ieşit... Au văzut poze din film şi – parcă e un pic cam violent, cam dur – dar îl susţin total. La Bad Penny, tata ne-a ajutat cu banii pentru muzică. A devenit investitor în cinema.

Muzica din film, un personaj în sine

Cum e cu muzica din film? 
Andrei: Muzica e esenţială în film. Şi cei trei selecţioneri de la Semaine de la Critique – Fabien, Pierre şi Iris – mă tot întrebau cum e cu muzica... Şi le-am zis că nu pot gândi fără muzică şi, prin extensie, nu înţeleg cinema-ul fără muzică. Aşa funcţionez eu. Să nu se înţeleagă că nu pot aprecia un film ca Le fils, care e favoritul meu de la fraţii Dardenne şi care nu are strop de muzică. Sunt filme care funcţionează minunat fără. Pentru mine, muzica e extrem de importantă. Iar oamenii de aici mi-au confirmat că, pe lângă că le-a plăcut filmul, i-a topit faptul că am folosit o piesă Bauhaus la final şi m-au felicitat pentru asta. Toţi sunt pasionaţi de muzică şi ştiu că este o piesă despre cinema, o piesă despre cum se filmează o secvenţă cu efecte speciale, este povestea unei actriţe de film noir, unii spun că e vorba de Marilyn Monroe, unii spun că e vorba de Elizabeth Short, The Black Dahlia... Indiferent care e adevărul, fie că e despre ce înseamnă să fi fost actriţă în anii 50 la Hollywood, fie că e vorba despre petreceri, excese, văzute prin prisma unor oameni care fac film, ei au citit chestia asta ca pe un comentariu asupra întregului film. Adică exact ceea ce mi-am dorit.

Rodica: Deci nu e chiar întâmplător că la niciun sfert de oră după, film am auzit doi tineri întrebându-se oare cât au costat drepturile muzicale la filmul românesc?!

Andrei: E una dintre primele întrebări pe care le-am primit aici. Sigur aveţi drepturile? Sigur că da! Şi da, e varianta originală. Mie mi se pare că, dacă foloseşti o piesă, o cumperi legal, aşa e civilizat. Tocmai ca tu, după aia, să poţi ieşi în lume.

Codruţa: Şi ne-am făcut un nou prieten.

Andrei: Codruţa a rezolvat, de fapt. Fiind o piesă din 1982, editată iniţial la o casă de discuri, după aia preluată de alt catalog, după aia schimbată, a fost foarte greu să dăm exact de omul care deţine drepturile, să putem să le cumpărăm. Şi un amic, Cristi Busuioc, ne-a recomandat să luăm legătura cu Florian Săvulescu, de la Universal Romania, care a avut o reacţie foarte faină. Ne-a confirmat că e foarte greu, dar că rezolvă. Şi nu fac pe nebunul acum. Nu prea cere lumea în România dreptul la asemenea piese.

Codruţa: Tot el ne-a ajutat şi la Şapte luni mai târziu, ne-a pus în legătură cu cine trebuia. Şi tot pe el ne vom baza şi la lungmetraj. La Charlton Heston.

Andrei: Unde îmi doresc foarte multă muzică. Şi originală, şi piese celebre ca să zic aşa, care, unu la mână, înseamnă pentru mine foarte mult şi care mi se pare că au noima lor în filmul ăla şi ajută să spună povestea, o completează.

P.S. La nici 24 de ore după această discuţie, Ramona a câştigat premiul Canal+ în cadrul secţiunii Semaine de la Critique, Cannes 2015.