Cum se transformau ţăranii români în „morţi vii”, pe vremuri, din cauza unei boli misterioase: „Începe cu o roşeaţă a pielii, se agravează, înnebunesc şi mor“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sărăcia extremă în care trăia ţăranul român în secolul al XIX-lea a creat condiţiile răspândirii necontrolate a unei boli necruţătoare, create parcă după chipul vieţii sale mizere. Boala care se manifesta aproape în întregime doar la ţărani debuta cu o roşeaţă a pielii şi avansa până la demenţă, paralizie şi moarte.

„Prin unele sate ale Ţării Româneşti puteţi vedea târându-se nişte cadavre vii acoperite cu răni, cu pielea crăpată la mâini şi la picioare, prefăcută într-o coaje groasă la alte locuri. Cea din urmă înflăcărare a sufletelor acelor sărmani e câteodată o nebunie letală”, aşa descrie doctorul Iacob Felix, în 1862, o ciudata boală a mizeriei, ca multe altele, dar spre deosebire de celelalte aceasta este aproape în totalitate ţărănească.

Este vorba despre pelagra, „jupuiala”, cum i se spunea în Moldova, sau „pârleala”, cum era numită în Ţara Românească. Subiectul pelagrei este tratat pe larg în cartea istoricului şi etnografului clujean Constantin Bărbulescu - “România Medicilor. Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910”, apărută la Editura Humanitas. Cartea cuprinde mărturiile unor medici despre mai multe aspecte ale vieţii ţăranilor: igienă, locuinţă, nutriţie, alcool. 

„Nu găsim decât un uşor eritem pe partea dorsală a mâinilor, cu descuamaţia furfuracee. Nu acuză nicio altă suferinţă, dar îi e teamă că a văzut la multă lume că boala începe ca la dânsa, se agravează, înnebunesc şi mor”, spune Nicolae Popescu, medic în secolul XIX.

Boala începe ca la dânsa, se agravează, înnebunesc şi mor"

„Când medicii vorbesc despre <<igiena ţăranului român>>, când descriu locuinţa şi alimentaţia sa, scopul ultim este de a explica imensa morbiditate şi consecinţa ei directă – marea mortalitate a populaţiei rurale”, scrie istoricul clujean Constantin Bărbulescu.

Pelagra a fost în secolul XIX o boală care s-a manifestat aproape în totalitate în mediul rural. Doctorul Popescu Nicolae descrie, în 1891, unul dintre pacienţii săi cu pelagră: „Mira Petre Radu Drăghici, de ani 32, din comuna Gratia, e văzută în iunie, 1887. Ca antecedente ereditare, nici unul pelagros. Alimentaţia cu mălai. Boala apare pentru prima oară în primăvara lui 1887, printr-un simplu erithem pe dosul mâinilor. Talia înaltă, fizic foarte bun, bine dezvoltată, putându-se da ca tip, nu găsim decât un uşor eritem pe partea dorsală a mâinilor, cu descuamaţia furfuracee. Nu acuză nicio altă suferinţă, dar îi e teamă că a văzut la multă lume că boala începe ca la dânsa, se agravează, înnebunesc şi mor. Tot ce am putut face a fost a-i recomanda o mâncare bună, lipsindu-se de mămăligă, de care ne răspunde că cu greu se poate lăsa, căci sunt săraci şi nu au altceva. În primăvara lui 1888, prin iunie, din nou se prezintă la biroul Primăriei, dar acum în loc de a avea acea femeie tip, atât de veselă şi bine conformată vedeam o talie înaltă, slăbănoagă, figură tristă ca plângândă, corpul aplecat înainte, toată faţa de culoare neagră theroasă, epiderma pometelor aridicat lăsând o piele lustruită; Pe frunte, o mulţime de coji ce se ridică cu înlesnire. Mâinile pe partea dorsală până la terţul inferior al antebraţului cu eritem, în multe părţi lucioase iar în altele cu coji. Acuză cefalgie, vertigiu, dureri în membre, mai cu seamă în ranchis, lipsă de apetit, crampe stomacale cu diaree. Mersul oarecum greoi. Toate aceste fenomene apar de primăvara, continuându-se până toamna, când dispar. În 1889, era imposibil a fi recunoscută acea femeie de cu doi ani mai înainte”. La scurt timp, pacienta doctorului Popescu a murit.    


Pelagra s-a manifestat aproape exclusiv la sate întrucât aici alimentaţia de bază era mamaliga

mamaliga

Hidoasa boală a porumbului stricat

„Pelagra este hidoasa boală care este cauzată de consumarea porumbului stricat” - astfel defineşte maladia medicul Crăiniceanu, în 1895. Boala este menţionată pentru prima dată în Moldova, unde va fi focarul principal al pelagrei endemice în România până la Primul Război Mondial.

Pelagra este o boală cu evoluţie de lungă durată, putând uneori să se întindă şi pe o perioadă de 10 ani. Primul simptom este faptul că pielea se înroşeşte şi în decurs de câteva săptămâni se uscă şi se desprinde. De asemenea, bolnavul suferă de oboseală accentuată, dureri de cap, insomnie, somnolenţă, depresie.
În faza a doua, simptomele se agravează: diaree severă, tulburări nervoase, paralizie. Pacienţii ajunşi în acest stadiu încearcă să se sinucidă. Medicii au notat şi o anume metodă de sinucidere a pelagroşilor- înecul.
În ultima fază, diareea nu mai poate fi oprită cu niciun mijloc medical, şi se manifestă alienaţia şi paralizia aproape completă uneori.

Pelagra era o boală a lumii rurale, aproape în exclusivitate, pentru că la baza alimentaţiei acestei populaţii stătea porumbul. Săracii de la oraş nu sufereau de această boală pentru că nu au avut niciodată o alimentaţie atât de săracă şi bazată doar pe porumb. 


O statistică exactă a numărului de pelagroşi este foarte dificil de făcut. În 1893, doctorul Iacob Felix spune că la nivelul Regatului există circa 16.000 de bolnavi. Numărul însă creşte alarmant. În 1898, numărul ajunge la peste 21.000, pentru ca în 1904, acesta să ajungă la peste 43.000. Peste doar un an, numărul de bolnavi de pelagră depăşeşte 56.000 de cazuri. În 1906, se ajunge la un record de 150.00 de bolnavi, conform medicului Thoma Ionescu. 

„Pelagra va dispare de la noi cu progresele civilizaţiunii, cum a dispărut şi în alte ţări, cum a dispărut şi lepra, atunci când ţăranul se va hrăni mai bine, se va adăposti pe sine într-o casă salubră, pe vitele sale într-un grajd sănătos, când va păstra grânele sale în hambare uscate (...) când ţăranul român va fi devenit mai prevăzător, mai bun gospodar”, scrie medicul Iacob Felix (1893) 
constantin barbulescu

Cartea lui Constantin Bărbulescu prezintă lumea România văzută de medici în secolul XIX

Când va dispărea pelagra 

„Pelagra va dispare de la noi cu progresele civilizaţiunii, cum a dispărut şi în alte ţări, cum a dispărut şi lepra, atunci când ţăranul se va hrăni mai bine, se va adăposti pe sine într-o casă salubră, pe vitele sale într-un grajd sănătos, când va păstra grânele sale în hambare uscate, cân el îşi va cultiva mai bine pământul, producând, pe lângă porumb şi alte alimente de calitate mai bună, când el va îngriji mai bine vaca sa, pentru ca sa-i dea lapte în abondenţă, când ţăranul român va fi devenit mai prevăzător, mai bun gospodar; atunci pelagra va înceta a fi o endemie întinsă pe tot teritoriul român, atunci ea va apare ca o boală izolată şi rară”, spunea medicul Iacob Felix în 1893.

Acest lucru s-a întâmplat târziu în secolul XX. În 1962, pelagra mai apare în statisticile medicilor, însă numărul bolnavilor este extrem de scăzut – circa 1.300, boala fiind pe cale de extincţie. România nu ascăpat de tot de pelagră.

În cartea lui Bărbulescu este citat doctorul Gheorghe Duţescu, de la Spitalul Judeţean din Focşani, care relatează că în 2002 au fost înregistrate 16 cazuri de pelagră. 

Citeşte şi:

Ţăranul român din secolul al XIX-lea, văzut de medicii vremii: „Nu face baie niciodată. Un strat gros de murdărie stă întodeauna pe piele. Miroase greu“

Ţăranii români din secolul al XIX-lea: violul şi incestul erau foarte dese, iar casele erau doar nişte găuri în pământ, unde familia stătea înghesuită

Ce mâncau ţăranii români în secolul XIX: „Preferă să le moară copiii decât să-i spurce în post cu lapte sau ouă. Moartea e mai miloasă decât dogmele bisericeşti”

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite