Fenomenul Iulia Hasdeu, de la copilul genial care învăţa franceză la doi ani la fenomenele paranormale ale tatălui distrus de durere

Copilul genial al culturii române învăţa franceză la vârsta de doi ani şi scria nuvele la opt ani. Iulia Hasdeu a fost prima româncă admisă la Sorbona. A murit la 18 ani, lăsând în urmă un tată devastat de durere. Bogdan Petriceicu Hasdeu şi-a petrecut restul vieţii căutând prin toate mijloacele să menţină legătura cu spiritul fiicei sale.

”O copilă în ai cărei ochi şi pe a cărei frunte strălucea lumina cea mai intensă şi cea ai gingaşă a ştiinţei”. Aşa este descrisă Iulia Hasdeu, copilul fenomen al culturii române care a trăit grăbit doar 18 ani, studiind până la vârsta majoratului cât alţii nu au reuşit într-o viaţă. Cât a trăit, şi-a uimit semenii cu genialitatea ei. Când  a murit, a întristat o lume întreagă cu destinul tragic şi cu drama părintelui îndurerat care a refuzat despărţirea de ea. Iulia Hasdeu a continuat să uimească şi după moarte, când în urma încercărilor disperate ale tatălui de a îi contacta spiritul au apărut fenomene paranormale inexplicabile. A lăsat în urmă un exemplu de geniu, o dramă părintească şi un fenomen cu multe semne de întrebare.

Unicul şi cel mai dorit copil al lui Bogan Petriceicu Hasdeu s-a născut pe 14 noiembrie 1869 la Bucureşti. Era anul în care savantul şi scriitorul Bogdan Petriceicu Hasdeu îşi depusese candidatura la academie şi a fost refuzat. Se spune că nimic n-a mai contat pentru tatăl Hasdeu în afara bucuriei venirii pe lume a Iuliei, un copil dorit şi aşteptat de multă vreme. Primele semne ale genialităţii Iuliei au apărut la vârsta de doi ani. La vârsta la care copiii abia pronunţă cuvintele, geniala Iulia a început să citească. La doi ani a început să înveţe franceză, iar la patru ani deja desluşise tainele scrisului. La cinci ani crea nuvele. La şapte ani se putea lăuda cu primele scrieri, naraţiuni precum Mihai Vodă Viteazul sau poeme precum Domnia lui Ţepeş Vodă, Oaselor lui Ţepeş Vodă.

Un copil genial

Nu numai părinţii erau uimiţi de genialitatea copilului, ci toţi apropiaţii familiei. Se spune că Alexandru Macedonski, venit in vizita în casa lui Hasdeu, a rămas uimit de inteligenţa copilei. Poetul ar fi întrebat-o pe fetiţă dacă ştie o poezie, iar Iulia nu i-ar fi răspuns, ci i-ar fi întors întrebarea: “Dar tu?”. Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetiţa a ascultat-o cu atenţie şi i-a recitat-o cuvânt cu cuvânt, câteva minute mai târziu, spre uimirea acestuia.

La 11 ani a scris deja o piesă de teatru, tragedie în trei acte numită ”Dama de circ”. Când părinţii şi învăţătorii şi-au dat seama că au în faţă un copil genial, pentru Iulia s-a făcut o excepţie, nemaiîntâlnită până atunci în învăţământul românesc. Micuţa Iulia, despre care se spune că avea o fizionomie care o arăta chiar mai mică decât vârsta sa, a susţinut examenele de absolvire ale ciclului primar la opt ani. În 1877 a dat examenul cumulat pentru clasele I-IV, la Şcoala Primară de băieţi nr. 2  şi pe 27 septembrie 1877 a primit un “atestat de clasele primare de băieţi”. Se spune despre Iulia că avea o necesitate vitală de cunoaştere. ”Necesitatea fizică firească în acest admirabil organism de a studia, pricepe şi stăpâni cât mai mult din cunoştinţele spiritului uman o silea să iasă din micile ocupaţii ale claselor gimnaziale”, scrie Ionescu Gion în ”Portrete istorice”.

Prima româncă studentă la Sorbona

Iulia Hasdeu s-a înscris în anul şcolar 1877-1878 în clasa I la Liceul ”Sf. Sava”. A absolvit gimnaziul în vara anului 1881cu rezultate strălucite: numai medii de 9 şi 10. Pasionată de muzică şi cu o voce extraordinară, a terminat Conservatorul, la sectia de canto si pian. ”A scrie, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hasdeu petrecerea cea mai frunte”, mai spune Ionescu Gion.

La numai 16 ani, în 1886, Iulia Hasdeu a devenit prima română înscrisă la Universitatea Sorbona. Urma să susţină licenţa în Filosofie la Facultatea de Litere din cadrul prestigioasei universităţi. Se spune că, la Paris, copila de 16 ani a reuşit să uimească toţi profesorii. Studia intens, lua lecţii de pictură şi lecţii de canto de la profesori celebri ai vremii. Sănătoasă, puternică, veselă şi glumeaţă, aşa o descrie Ionescu Gion pe Iulia, la vârsta de 17 ani, când uimea mediul universitar de la Sorbona. ”Lampa ei şi vara, şi iarna se stingea cu miezul nopţii pentru a se reaprinde după cinci sau chiar mai puţine ceasuri de odihnă. A trăi era pentru ea a scrie, citi şi cugeta. Iulia Hasdeu străbătea fără încetare întreg universul ştiinţei”, scrie Ionescu Gion. 

A ignorat primele semne de boală

Coşmarul bolii a început în 1887 când au apărut primele semne de tuberculoză. ”Ce-mi pasă! zise fecioara şi în faţa eroicei sale nepăsări toţi o crezură”, mai notează Ionescu Gion, potrivit căruia fata ar fi ignorat primele semne de îmbolnăvire, fiind prea preocupată cu studiul.

„Cât despre renunţarea la continuare studiilor mele şi reîntoarcerea în ţară înainte de a fi cel puţin licenţiată, nici nu mă gândesc. Nu o voi face, chiar dacă ar trebui să mor şi nicio putere omenească nu mă va obliga. Nu am muncit toată copilăria şi tinereţea pentru a mă opri chiar când sunt aproape de a ajunge în port. Sunt încă vie şi nu voi renunţa la această muncă atâta timp cât îmi ca rămâne o picătură de sânge în vene şi un suflu de viaţă în piept”, îi scria Iulia de la Paris, tatălui ei.

În vara anului 1887, în vizită  la Curtea de Argeş, Iulia era o tânără care părea să aibă tot viitorul înainte. ” Era rumenă, frumoasă, veselă, zveltă în talia-i subţire şi mlădioasă, cu ochii umezi de zglobie fericire, prietenoasă şi glumeaţă fără urmă de cochetări, înflăcărându-se în orice discuţie în care idealul şi arta erau în joc. Cine ar fi crezut că în pieptul ei zăcea răul care nu iartă”, scrie Ionescu Gion.

A continuat să scrie pe patul de moarte

Iulia s-a întors la Paris, însă boala s-a agravat şi a fost nevoită să întrerupă studiile în aprilie 1888. Părinţii au dus-o la Montreux, apoi în Elveţia. Deşi doctorii i-au prevăzut vindecarea, boala a avansat galopant. S-a întors în ţară şi părinţii au dus-o la Agapia şi apoi la Bucureşti. ”Călătorii lugubre, negre, înfăşate în întunericul amar al disperării şi-n care nu se zărea ca lumină arzătoare, decât surâsul dulce trist şi supus al tinerei fecioare”, mai notează Ionescu Gion.

Se spune că, deşi Iulia a ignorat începuturile bolii şi a sperat pe tot parcursul lunilor de chin în care scuipa sânge, spre final, se împăcase cu moartea. ”Diafană în albeaţa-i de marmură, Iulia Hasdeu simţea cu fiecare zi ce trece că viaţa scade în pieptul chinuit. Nici nu simţea mânie, nici revoltă. Regrete şi sublimă resemnaţiune”, mai spune istoricul despre finalul tragic al tinerei. Pe patul de muribundă a continuat să scrie poezii şi cugetări pe bucăţi de hârtie. În martie 1888 a scris, resemnată în faţa finalului, poezia ”Moartea”. S-a stins din viaţă pe 29 septembrie 1888.

După moartea sa, Hasdeu a descoperit cugetări, poezii, schiţe de dramă şi comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notiţe scrise de tânără inclusiv pe patul în care a zăcut luni bune. ”Pentru ea a fost o pornire irezistibilă a minţii de a scrie, de a produce, de a realiza lumea de idei care clocotea în puternica-i inteligenţă”, explică Ionescu Gion.Tânăra a fost înmormântată la cimitirul Bellu.

Părintele îndurerat s-a refugiat în spiritism

50 de ani avea Bogdan Petriceicu Hasdeu la moartea Iuliei. Se spune că Hasdeu nu s-a resemnat niciodată. Luni în şir şi-a plâns fiica şi a aşteptat un semn de la ea. Legenda spune că, la şase luni de la moarte Iuliei, în martie 1890, scriitorul a primi un semn. "Trecuseră şase luni dupa moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primavara nu sosise încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă şedeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hartie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu, dar fără ca s-o ştiu, mâna mea lua un creion şi-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată mână mea se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu»" - (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ti fie îndeajuns). Era scris şi iscălit cu slova fiicei mele” , avea să scrie Haşdeu  în cartea Sic Cogito.

După primul semn primit de la fiica sa, Hasdeu şi-a făcut un scop în viaţă din a regăsi spiritul acesteia prin orice mijloace. S-a refugiat în spiritism. Iniţial a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, acolo unde o înmormântase. ”Micul Templu” n-a fost însă de ajuns şi în 1893 a luat decizia să ridice pentru fiica un castel. Castelul de la Câmpina a fost ridicat între ani 1894-1896, după planurile pe care însăşi Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă

Marele Templu al Iuliei

Se spune că ”Marele Templu”, castelul Iuliei Haşdeu de la Câmpin,a a fost construit în aşa fel încât tatăl scriitor, rămas în urmă, să poată lua legătura cu fiica aflată într-o altă lume. Cifrele misterioase 3 şi 7 au stat la baza geometriei arhitecturii. Locul este plin de simboluri despre care Hasedu a crezut cu tărie că îi vor înlesni comunicarea cu fiica sa.

La castel, Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris prima carte de spiritism din literatura română - ” Sic Cogito”, carte creată după sfaturile primite de la Iulia. „Tonul lor trebuie să fie impunător şi convins, un fel de Sic cogito, adecă: cine poate să se convingă, cu atât mai bine pentru el, cine nu – cu atât mai rău... Cât priveşte pe al tău Sic cogito, să ştii că el va fi cuvântul tău final şi totodată titlul operei întregi”, i-a fi spus Iulia tatălui său.

Scriitorul era convins că ”Marele Templu” este casa fiicei sale. ”Asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă”, spunea Hasdeu celor veniţi în vizită la castel.

Printre cei care l-au vizitat pe Hasdeu la castel, locul în care acesta s-a refugiat după moartea Iuliei, s-a numărat şi Ioan Luca Caragiale. Dramaturgul, impresionat de clădire, a descris ”Marele Templu” astfel: "Templul este orientat către răsărit, baza având forma unei cruci, iar axa principală căzând perpendicular pe meridian. Are două corpuri cu câte un etaj şi un donjon central, sugerând prin aceasta conceptul trinităţii. Pe usa masivă de la acces, fixată pe un ax de fier, era încrustat blazonul familiei Haşdeu, Pro fide et patria, şi dictonul lui Galilei, E pur si muove. În interior, sub domul Înalt al donjonului central, În mijlocul sălii circulare, se afla un stâlp de marmură trandafirie, de care se rezemau două scări de fier urcând spre brâul donjonului, unde era o galerie metalică. La nivelul galeriei, deasupra stâlpului de susţinere a scărilor, se afla un podium purtând statuia lui Iisus, din lemn colorat, executată de sculptorul Casciani din Paris. Domul era luminat de trei uşi cu vitralii. În spatele lui Iisus, sub o fereastră rotundă, era bustul Iuliei, acoperit de un val alb, subţire. La baza stâlpului de marmură se afla fotografia Iuliei din ziua înmormântării. Corpurile laterale ale castelului aveau câte două saloane, unul mai mare, altul mai mic. Într-unul era aşezat pianul Iuliei, despre care se spune că ar fi cântat exclusiv. În celălalt era biblioteca Iuliei şi portretul ei în mărime naturală. O locuinţă în care spiritul Iuliei se putea uşor identifica...”

..

Spiritul ”Lilicăi” la castel

Pentru spiritul ”Lilicăi”, aşa cum o alinta sciitorul pe fiica sa trecută în nefiinţă, Haşdeu a făcut o cameră specială de spiritism. Camera, perfect întunecată, avea o gaură într-un perete prin scriitorul credea că avea acces spiritul „Lilicăi. În această cameră a încercat Haşdeu să surprindă în fotografii spiritul Lilicăi, dar nu a reuşit. Mulţi l-a catalogat pe Hasdeu drept ”nebun” şi au crezut despre scriitor că şi-a pierdut minţile de durere şi că toate poveştile despre spiritul Iuliei sunt doar plăsmuiri ale unei minţi bolnave. Au existat însă şi personalităţi ale vremii, precum pictorul Nicolae Grigorescu sau Th. Speranţa, care i-au dat crezare lui Haşdeu, ba chiar au participat la şedinţele de spiritism. 

Pe seama castelului şi a camerei de spiritism s-au creat nenumărate legende. S-a spus că, în unele nopţi, Iulia Hasdeu putea fi auzită cântînd la pian, în aplauzele tatălui său. S-a spus, de asemenea, că Iulia însăşi ar fi fost văzută de localnici pe terasă cu un buchet de margarete în braţe. Legenda spune că, a doua zi după apariţie, grădinarul ar fi găsit în curte flori de margarete, deşi nu era sezonul florilor. Castelul, rămas în picioare şi astăzi, continuă să fie un loc încărcat de legende şi misticism, amintire a copilului grăbit şi genial plecat prea devreme şi a durerii unui tată care şi-a pierdut tot ce avea mai scump pe lume.