Încă o stranie absenţă a României din istoria curentă. Şi de ce ne temem de Big Brother

Note despre noua ediţie FPR (şi despre riscul de a trece drept anti-american şi pro-chinez): Reţinerea României de a participa la fondarea „Băncii Mondiale” a Chinei; Luptele pentru putere şi resurse din interiorul vastei comunităţi de informaţii a SUA (CIA câştigă mereu, vedeţi cum; iar FBI are informatori cu mari probleme); Consensul de la Bucureşti asupra Legilor Big Brother (demn şi de alta cauze).

notă introductivă la ediţia FP România nr. 46 (iunie/ iulie); versiune extinsă şi exagerată 

Avem încă o ediţie românească bine adăugită faţă de ediţia americană – altfel zis, cam două într-una. 

Prima adăugire locală consistentă este amara analiză pe care Doru Lionăchescu o face încă unui rateu major al politicii economice şi externe cu care tot credităm guvernele de la Bucureşti: neparticiparea României la constituirea Băncii Asiatice Internaţionale pentru Infrastructură – un soi de „Bancă Mondială” instituită acum de Beijing, nu de Washington. Autorul spune aşa: „România asistă inertă diplomatic la acest eveniment epocal, paralizată între un pro-americanism îngust şi un <<pro-sinoism>> de faţadă, fără să-şi vadă interesul propriu şi uluită de mişcarea unor ţări ca Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania şi chiar Polonia, care au decis să solicite statutul de membri fondatori ai AIIB. (...) Devine astfel şi mai blamabil dezinteresul României – o ţară cu nevoie disperată de investiţii în infrastructură – de a participa din interior la configurarea acestei instituţii financiare alternative.” Iar decizia de neparticipare s-a luat fără nicio dezbatere publică – sau măcar o asumare publică argumentată. (Dar de ce ar da structurile guvernamentale explicaţii în chestiuni de politică externă? Şi cui?*) 

Numai că pe acest fundal capătă tot mai multă justeţe întrebări considerate ca ţinând de teoria conspiraţiei. De pildă, întrebări despre interese naţionale lăsate în urma intereselor internaţionale ale partenerilor strategici de la care aşteptăm totul. Tot ce ştim în legătură cu subiectul AIIB vine din afară şi este că SUA au solicitat aliaţilor de nădejde, precum Marea Britanie, să nu se alăture proiectului geo-economic chinez (cu riscurile lui, dar şi cu inevitabilitatea lui) – iar majoritatea acestora, inclusiv Marea Britanie, au încălcat consemnul. 

A pune astfel problemele în România este ori de neconceput, ori te condamnă la a trece drept vreun isteric anti-american. Vă amintiţi dezbaterea internă cu privire la probabilitatea ca ţara noastră să fi găzduit vreuna dintre infamele închisori secrete ale CIA? Cum care dezbatere? Noroc cu FP. Doi autori americani, Dreazen & Naylor, povestesc în această ediţie despre luptele pentru putere din interiorul comunităţii de informaţii a SUA – şi, finalmente, despre cum s-a încercat edulcorarea raportului senatorial asupra abuzurilor comise în închisorile secrete ale CIA răspândite în lume (zice-se că şi în România). Un alt autor american, Aaronson, face un studiu de caz al abuzurilor prin care FBI participă la războiul american împotriva terorii (stimulând potenţiali atentatori să acţioneze?!). Sunt aceşti autori** americani nişte activişti anti-americani? 

În această notă trebuie parcurs şi calupul despre Consensul de la Bucureşti asupra Legilor Big Brother. Doar în timp ce îl editam au existat avansuri ale legislaţiilor supravegherii în masă în Canada, Franţa şi Marea Britanie – acompaniate de criticile vehemente ale celor care îşi acuză serviciile naţionale că în dorinţa clamată de a salvgarda democraţia erodează tocmai principiile democraţiei (între care şi pe cel al supravegherii supraveghetorilor). E drept, în paralel, continua ameninţare, adesea doar cinică, a publicului cu iminenţa atentatelor creşte, pic cu pic, toleranţa cetăţenilor la o supraveghere totală şi permanentă... Discursul securitar îşi face efectul scontat.

Concluziile autorilor autohtoni consultaţi sună aşa: 

• Lipsa de transparenţă şi sfidarea prin refuzul de a prezenta garanţii suplimentare împotriva unor abuzuri sunt combustibilul care alimentează convingerea oponenţilor că niciun guvern care are la îndemână o rezervă practic nelimitată de date nu se va putea abţine de la a o folosi împotriva adversarilor politici, a protestatarilor sau a vocilor societăţii civile. (…) Un sistem de mass metadata retention implică o verificare continuă a celor care au acces la datele reţinute, dar şi a celor care sunt beneficiari ai acestor date. (Rufin Zamfir)

• Criticii programelor de supraveghere arată că operaţiunile contrateroriste reuşite sunt tot cele care se bazează pe strategiile clasice de investigaţie. (…) Colectarea în masă a datelor creează un imens rezervor de putere, cu potenţialul de a corupe chiar şi cele mai avansate sisteme democratice. (…) Soluţia nu poate fi decât una de compromis: o structură legislativă care permite statului să garanteze siguranţa naţională cibernetică, dar oferă suficiente garanţii că aceste acţiuni se vor înscrie în parametrii sistemului democratic. (Ruxandra Paul)

• Binomul securitate-libertate poate conduce chiar către renegocierea contractului social. (Centrul pentru Studii Avansate).  

Aşadar, citiţi revista americano-română FP România, pentru a vă cultiva gândirea critică – care şi ea face parte dintre valorile euro-atlantice. La fel ca şi urmărirea interesului naţional şi responsabilizarea serviciilor guvernamentale în acest sens. 

* Cu o presă cât mai tabloidizată ca tematici şi abordări şi cu o agendă politică acaparată de arestarea corupţilor vs îngrădirea justiţiei, de ce ar da structurile guvernamentale explicaţii în chestiuni de politică externă? Şi cui? Nici după 25 de ani de tranziţie spre o societate normală la cap, nu am impus forurile necesare analizei realmente critice a politicilor de dezvoltare (prin comparaţie cu vecinele), nu am cultivat interesul electoratului şi al contribuabililor pentru acordarea mersului ţării cu mersul lumii – pentru viitorul problematic nu doar pentru trecutul glorios. 

** Ne dorim şi în România, nu abuzuri ale serviciilor, dar evaluări critice, parlamentare sau jurnalistice, ale modului în care acestea îşi fac treaba.