Ţăranul cu patru clase din Ardeal care a ţinut 43 de ani, zi de zi, un jurnal definitoriu pentru istoria României. Comoara, descoperită în podul casei

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Simion Cismaş este un ţăran din Ardeal care, timp de aproape jumătate de secol, a ţinut zilnic un jurnal. Deşi a avut doar 4 clase, consemnările sale îi surprind pe istorici prin comoara de informaţii descrise şi modul în care acestea şi-au găsit forma pe hârtie. Ţăranul citea ziarele, asculta Europa Liberă şi era născut de 1 Decembrie, viitoare Zi Naţională a României.

1937 e anul când lumea a început să se mişte mai aprig şi toate au curs spre război. A fost anul în care un ţăran din satul bistriţean Monor s-a apucat să scrie un jurnal. Nici prin cap nu-i trecea lui atunci că, peste vremuri, lucrarea sa va deveni o carte, că o nepoată de-a lui va transforma cele 25 de caiete ale sale în patru volume, că la lansarea lor vor vorbi domni şcoliţi, de la universitate, şi-l vor lăuda pe el, un simplu ţăran.

Nimeni nu ştie de ce Simion Cişmaş, din Monor, s-a apucat de scris atunci. Nici familia. Nu s-a păstrat nicio poveste care să explice de ce un ţăran cu patru clase dintr-o veche regiune grănicerească, unde exista exerciţiul scrisului, a notat zilnic, timp de 43 de ani şi 3 luni, ce s-a întâmplat în familia lui, în satul lui şi în ţara lui –„ce ni se întânplă, cum e tinpu, cum merg treburile în comună şi în ţară, ce avem şi ce n-avem“, a scris el pe prima pagină a caietului dedicat anului 1938. În aprilie 2015, nepoata sa Emilia Cismaş (42 de ani) a publicat în patru volume jurnalul bunicului său.  

Oricât de complicat ar suna că Simion Cismaş îmbina fără probleme în jurnal cele trei planuri – familial, local şi naţional – şi că intuia evenimente viitoare, el le-a scris pe toate în puţine cuvinte. Însă bine alese, cu tâlc, cuvinte care spun multe, pe un ton care nu depăşeşte barierele obiectivului. Sintezele pe care le-a făcut la fiecare sfârşit de an vreme de 43 de ani i-au lăsat muţi pe istorici. Nu se aşteptau ca în frazele telegrafice ale ţăranului să fie descrise atât de multe şi să se înţeleagă atâtea printre rânduri.
„Călindarul“ său, aşa cum i-a spus jurnalului, este un portret istoric al Monorului, un fost sat grăniceresc din pitoreasca Transilvanie, mai precis din judeţul Bistriţa-Năsăud. Şi nu doar caietele lui Cismaş au o poveste vrednică de-un film – cum au stat ele ani buni în pod, fără ca familia să ştie ce scrisese el acolo cu atâta patimă –, ci şi publicarea lor după atâţia ani, de o nepoată de-a ţăranului, Emilia Cismaş (42 de ani), şef Serviciu la arhiva Universităţii „Babeş-Bolyai“ (UBB) din Cluj-Napoca.

Parcurgând paginile „Călindarului“, se simt nu doar greutăţile prin care trece o familie de ţărani în timpul dictaturii carliste, al războiului, al perioadei comuniste, ci şi legătura strânsă care i-a ţinut împreună. Cele patru volume reprezintă una dintre poveştile oamenilor mici care fac istoria mare.

image
image

Jurnalul, păstrat la loc secret, în stânga. Jurnalul publicat, poze şi jurnalul în original în dreapta FOTO: Florina Pop

Comoara din pod, moştenirea nebănuită

„Ştiam de manuscrise de mică. L-am prins pe bunicul meu scriind. Aveam 8 ani şi 3 luni când a murit. A murit pe 31 martie 1981. L-am văzut scriind, dar la momentul acela, niciunul dintre noi, nici măcar adulţii casei, nu ştiam ce scrie“, povesteşte Emilia Cismaş, sau Lia, aşa cum o ştiu cunoscuţii.

După ce a murit Simion Cismaş, nu s-a mai discutat despre caietele lui ani buni. Au stat cuminţi, legate cu o sfoară într-un cufăr din cămară, apoi au fost mutate în podul casei. „Mai spunea tata câteodată, când mai veneau oameni de prin sat şi oameni din afara satului: «Uite, tatăl meu a scris!». Tata era mândru de preocuparea bunicului, dar niciunul nu am fost conştienţi la acea dată şi nici după aceea de importanţa lor documentară“, spune nepoata.
Bătrânul Cismaş scria pe caiete dictando. La început cu peniţă, iar abia prin anii ’60-’70 – cu pixul. „Cele cu peniţă sunt extraordinare“, susţine Lia. Şi într-adevăr, peniţa pune în valoare scrisul caligrafic al bunicului Cismaş.

„Nu ştiu de ce s-a apucat de scris. Avea 28 de ani, era căsătorit de doi ani. Pot lega începerea jurnalului de mai multe evenimente: începe să conştientizeze că e cap de familie, tatăl lui murise în 1934, a rămas cu mama lui în grijă şi cu o soţie foarte tânără – bunica mea avea 16 ani când s-au căsătorit. Iar în 1937 era însărcinată cu primul copil. Pe plan politic, lumea începe să se mişte, toate lucrurile încep să ducă spre război. Pot doar să presupun că în mintea lui atunci s-a declanşat o responsabilizare a propriei lui existenţe“, mai spune Lia.

Şi-a dorit să studieze

Nepoata crede că bunicul său simţise nevoia să facă ceva mai mult decât l-a lăsat condiţia lui de ţăran cu puţină şcoală. Din discuţiile cu bunica sa şi cu fratele cel mare, Ioan, Lia a aflat că Simion Cismaş şi-a dorit enorm să studieze. „Nu ştiu de ce nu a făcut mai mult de patru clase. Nu s-a vorbit pe tema asta în familie“, adaugă nepoata.
Simion Cismaş a povestit familiei că tatăl lui, unul dintre sutele de voluntari ardeleni care au dezertat din armata austro-ungară în Primul Război Mondial şi au luptat pentru România, şi-ar fi dorit o altă viaţă pentru el, una din care să nu lipsească şcoala. Era foarte mândru că avea un fecior isteţ.

„Străbunicul a fost un vizionar, a fost semnatar al Manifestului de la Darniţa, Ucraina, din aprilie 1917, considerat prima declaraţie de Unire cu România. Străbunicul meu a făcut parte din corpul voluntarilor ardeleni“, povesteşte Emilia Cismaş.
image

Jurnalul ţăranului în 2 variante: publicate de nepoată (în dreapta) şi originalul (în stânga) FOTO: Florina Pop

„Ai în casă o mină de aur“

Când era în liceu, Emilia Cismaş a început să-şi bage nasul printre caietele bunicului, să vadă ce e cu ele, dar abia prin 1991, când s-a pregătit pentru facultate, le-a descoperit. „Nu-mi venea să cred ce citesc acolo. Mi s-au părut extraordinare“, mărturiseşte aceasta.
Prima discuţie despre comoara din pod a avut-o cu profesoara cu care învăţa pentru facultate, Sorina Bolovan, de la Universitatea „Babeş-Bolyai“, din Cluj-Napoca: „I-am spus că am avut un bunic care scria zilnic şi că am 25 de caiete cu scris mărunt. Ea mi-a zis: «Tu nu conştientizezi acum, dar ai în casă o mină de aur, din punct de vedere documentar»“, îşi aminteşte nepoata lui Cismaş.
Apoi, Emilia a intrat la Facultatea de Istorie, iar când mergea acasă, la Monor, citea fragmentar din jurnal. O fascina felul în care bunicul ei, un om simplu cu puţină educaţie, a abordat viaţa atât de complex. Îi plăcea şi stilul, a cărui îmbunătăţire o simţea de la an la an, pe măsură ce înainta cititul.

Toate la timpul lor

Emilia Cismaş a absolvit Facultatea de Istorie a UBB în 1997, avea nevoie de un loc de muncă şi nu mai putea rămâne în Cluj-Napoca. Primise o ofertă de la o firmă de transport din Târgu-Mureş – era şi mai aproape de casă, Monorul fiind chiar la graniţa judeţului Bistriţa-Năsăud cu judeţul Mureş –, unde a lucrat ani buni.
Nu o lega nimic de Mureş, iar dorul de Cluj era răvăşitor. „Pentru mine, soarele străluceşte altfel la Cluj“, spune ea. Şi cum e vorba aceea: „Ai grijă ce-ţi doreşti că se poate împlini“, din 2004, norocul i-a surâs: s-a mutat înapoi în „capitala“ Ardealului şi i s-a oferit şansa să lucreze la arhiva UBB-ului, ca şef de serviciu. Treaba ei? Să reorganizeze miile de hârtii din arhiva universităţii!

„Unele lucruri se întâmplă când le vine timpul, oricât de mult ai vrea mai repede“, zice ea.

Primii paşi - în 2013

La fel crede că a fost şi cu publicarea manuscriselor bunicului. Oricât de mult a încercat un amic de-al ei, tot istoric, s-o convingă, ea tot nu şi nu. Se gândea că va prelucra caietele Moşului, cum îi zicea ea, şi va face anumite studii, articole, dar asta cândva, într-un viitor nedefinit.
„Nu mi-am pus problema publicării integrale în 2013. Ceva m-a reţinut. Nu am avut nici dispoziţia necesară, nici timp. Cred că unele lucruri se fac când le vine timpul. Mai vorbeam cu prietenii, cu cei din mediul universitar despre asta. Cel mai mult am discutat cu Valentin Orga, coordonatorul editurii Argonaut. La începutul lui 2013, el mi-a zis să fac o selecţie de texte pe perioada de după Dictatul de la Viena. Eu, cuminţică, am zis: «Hai că fac asta!», dar nu eram convinsă. Am luat caietele şi am început să transcriu, erau 280 de pagini. Tot nu-mi venea să fac nimic cu ele“, povesteşte Lia. 

Para-psiho-moşu’ – boală grea

Dintr-o dată, în aprilie 2013, pe Emilia Cismaş a cuprins-o o stare de nelinişte. O pornire inexplicabilă că trebuie să publice jurnalele bunicului său. „Acela a fost momentul! M-a apucat o febrilitate, o nebunie. Fratele meu îmi zicea: «Tu suferi de para-psiho-moşu’» (n.r. – o stare pe care o văzuse şi la bunicul lor). Aparent nu era legat de nimic. Nu se întâmplase nimic. Aşa am simţit eu că trebuie să fac ceva. Valy (n.r. – Valentin Orga) a venit cu ideea, el doar aruncă aşa cuvintele, calm, pe un ton neimperativ: «Manuscrisul ăsta ar trebui să-l publici integral!». I-am zis că e nebun. L-am întrebat cine o să-l citească, cum o să-l privească? I-am spus: «Ştii cât este de muncă?». El: «Ştiu, dar tu poţi!»“, relatează Lia.

Epifania

Când s-a declanşat această pornire de a publica, şi-a adus aminte că, la cei 8 ani, câţi avea când i-a murit bunicul, în ziua înmormântării, el i s-a arătat. „Era înconjurat de o lumină foarte puternică şi zâmbea cu toată faţa spre mine. El, de regulă, nu zâmbea. N-am spus lucrul acesta ca să nu fiu considerată nebună. Când s-a declanşat această emoţie puternică i-am povestit fratelui meu (n.r. – cel care e preot în Cluj) şi atunci am simţit nevoia să-i scriu o scrisoare Moşului, pe manuscris, în stilul lui, pe limba lui, despre ce mai facem noi, «căsarii», cum ne spunea el“, mărturiseşte Lia.

Şi pe 1 Decembrie 2013, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj, lansa cartea „Lăturenii“, pagini cu obiceiuri din Monor, descrise de bunicul ei în jurnal – colinde şi cântece din zonă, descrise în iarna lui ’67-’68. „Volumaşul“, cum îi zice Lia, a avut succes.

„Tata era atât de mândru, cei din familie au considerat că le-am făcut o bucurie imensă. Am fost fericită când am lansat «Lăturenii», bucurie pe care n-am simţit-o când am văzut imensitatea asta de volume. Din mai multe motive“, povesteşte ea.

Despre lansare, dar şi despre familie, a simţit nevoia să-i povestească bunicului ei, pe limba lui, în câteva scrisori imaginare, puse la sfârşitul volumului IV: „1 Decembrie 2013. Cluj. Dragă Moşule, aşa cum ţ-am promis, îţi scriu ca să ştii ce s-o mai întâmplat de cân ţ-am scris ultima dată. (...) Da amu să vez minune mare, Moşule! Anu asta îţ sărbăm zua la Cluj, deodată cu România, că v-aţ născut în aceeaş zi. A fi sărbătoare mare la Muzeul Etnografic, un fel de casă mai mare unde să păstrează la loc de cinste tradiţia şi sufletele ţăranilor români. Vin şi lăturenii din Monor că-s cemaţ de o gazdă destoinică, cu casă mare pentru joc, Tudor Sălăgean, directoru muzeului, numai că amu i se zâce manager. (...) După cum ţ-ai dat sama a fi sărbătoare mare şi dacă ajută Dumnezău poate vine şi Vlădica, Mitropolitu Clujului, profesori de la universitate şi alţi oficiali di pi la Cluj. După cum vez ţî s-o pregătit surpriză multe şi daruri la fel (...)“.(n.r. – textul e scris în limbajul şi ortografia în care Simion Cismaş a redactat jurnalul săi pe durata celor 43 de ani).

image

Jurnalul ţăranului în 2 variante: publicate de nepoată şi originalul (prima pagină), în centru FOTO: Florina Pop

Testamentul. „Tata meu şi Moşu meu“

Apoi a început frământarea: dacă ar publica manuscrisul şi el nu ar fi bine primit? Cine l-ar citi? De ce l-ar citi? „Transcrierea de documente e foarte grea. Mai greu decât scrierea în sine. Una e să scrii un text, alta este să-l transcrii. Să-l transcrii autentic. Am transcris ţărăneşte. Când mi-am scris introducerea mea, am avut o problemă: era să scriu ţărăneşte. După ce trec dealul Şieuţului, spre Monor, eu vorbesc ţărăneşte fără nicio dificultate“, mărturiseşte Lia Cismaş.

Însă, în iunie 2014 îşi aducea tatăl la Cluj. Diagnosticul era crunt: cancer. Culesese peste 2.000 de pagini din jurnalul bunicului într-o goană sufocantă, sperând că tatăl ei va apuca să le vadă tipărite: „Volumule I şi II, cele mai grele, i le-am dat lui Valy pe 9 ianuarie 2015. Ştiu asta, pentru că tata a venit la 7 ianuarie la spital. Coperta primului volum a văzut-o tata. Era deja într-un fel de delir. Când i-am arătat-o a schiţat un zâmbet şi a zis: «Tata meu şi Moşu meu». Am simţit că-i bucuros“ mărturiseşte Emilia Cismaş. Volumele trei şi patru i le-a trimis pe mail pe 31 ianuarie, la ora 12 fără 10, iar la 12 şi un sfert a primit acel telefon. Murise. Era sâmbăta. Primul volum tipărit l-a pus în sicriul părintelui, iar în aprilie, toate cele patru volume au fost lansate.

„Nu vreau ca lumea să creadă că exploatez o stare emoţională“

Februarie 2015, Cluj-Napoca. „Dragă Moşule, îţi scriu la aceeaşi Poartă a Raiului, doar că de data asta cu un ochi plângând şi cu celălalt râzând, ca în poveştile ce ştii cât de mult îmi plăceau odinioară“, aşa şi-a început Emilia Cismaş una dintre scrisorile către bunicul său.
După înmormântarea tatălui ei, Emilia a făcut albumul foto. „Tata era un mare patriot, se ridica în picioare când auzea imnul naţional sau plângea când auzea cântece patriotice. Era mândru de înaintaşii lui, de cel al cărui nume îl purta, de străbunicul Iacob, familia sa.

Tata avea o vorbă: «Dragu’ tatii, cine prişepe (n.r. – pricepe) prişepe, iar cine nu prişepe nu prişepe, degeaba-i spui». Nu vreau să impresionez lumea prin povestea scrierii acestui manuscris, vreau ca lumea să vadă valoarea acestui document. Nu vreau ca lumea să creadă că exploatez o stare emoţională“, explică Emilia Cismaş.
image

Emilia Cismaş arătându-ne câteva o poză cu bunicul ei la un loc numit ”Groapa mănăstirii”, din Monor  FOTO: Florina Pop

„Călindar“. Note de pe front

1 ianuarie 1937 e prima zi în care Simion Cismaş scrie în jurnal. Era într-o vineri. Primul an este descris într-un caiet subţire pe care s-a întâmplat să-l termine chiar la ultima filă. Istoricul Emilia Cismaş şi nepoata lui, totodată, spune că informaţiile pe care le dă în primul an nu sunt neapărat cele mai spectaculoase, deoarece încă se obişnuia cu scrisul. Cu cât scrie mai mult, cu atât creşte pofta lui de a scrie. Îşi îmbunătăţeşte condeiul de la an la an.

Din însemnările sale reiese că Simion Cismaş era un om informat – abonat la ziarul „Tribuna“, mergea în fiecare seară la singurul aparat de radio din sat pe care-l asculta cu regularitate. Până mai târziu, când şi-a luat şi el un radio şi găsise frecvenţa Europei Libere. „Notează evenimentele aproape ca un jurnalist. Poate că, uneori, raportat la un om care are doar patru clase, dar le notează bine, curat şi frumos, cu o acurateţe şi o sobrietate care, pur şi simplu, fascinează. Are acel ceva care nu te lasă să te opreşti din citit“, consideră Emilia Cismaş.

Jurnal de război

Simion Cismaş a fost un om foarte modest şi, cu toate că scria telegrafic, îşi nota trăirile sale şi ale celor din jurul lui, conştient de propria lui valoare şi de individualitatea lui în familie şi în comunitate. Însă, pe nicio pagină a jurnalului nu vorbeşte despre el.

„Tot ce însemnează el sunt scrieri telegrafice despre ceea ce face. La sfârşit de an are nişte sinteze senzaţionale, uneori chiar şi pe două pagini: «Dacă am încheiat acest an, vom scrie câte s-au petrecut în familie, comună şi în lume», scrie el. Acele sinteze, de la an la an, sunt din ce în ce mai bogate, cu judecăţi de valoare aproape ca ale unui intelectual, cu o pricepere a realităţii, a legăturii dintre cele trei planuri familial-naţional-mondial“, explică nepoata istoric.

Ea a mai observat că atunci când îi era greu familiei, Simion Cismaş se raporta la evenimente ce se petreceau în lume. În prima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial a fost chemat la arme de autorităţile române, iar apoi, în 1944, de cele maghiare. „În ’44, după întoarcerea armelor de către România, el a dezertat şi a fugit acasă. A stat ascuns în pământ şi a făcut o sinteză în care a descris plecarea ungurilor, a nemţilor, venirea ruşilor şi apoi a scris foarte frumos pe 19 noiembrie 1944: «Încep iară a scrie zi cu zi. Azi am fost pe acasă» (n.r. în imaginea mai jos)“, povesteşte Lia.

image

Beteşugul care l-a scăpat de arme

În prima parte a războiului ajunge până-n Basarabia. Ţinea carneţele de front, puse azi în anexa celor patru volume. Unul dintre carnete s-a oprit pe data de 28 iunie 1940, când a intrat în vigoare anexa secretă a Pactului Ribbentrop-Molotov, care viza Finlanda şi România. „Pomeneşte cum au fost nevoiţi să se retragă, deoarece au venit ruşii. M-a impresionat că a menţionat de Finlanda. Acum, un ţăran cu patru clase a auzit de Anglia, Franţa sau de Rusia, dar de... Finlanda şi să o scrie corect şi să explice conflictul dintre Rusia şi Finlanda...“, afirmă impresionată nepoata lui.

Cismaş a fost sergent la artilerie, dar şi comandant de gardă, şef de tun, de antitren. Scrie că a avut „un beteşug“ (n. r. – o boală) şi aşa a scăpat de război. Era vorba despre o problemă la un umăr care i se disloca des. Şi aşa nu a mai fost chemat la arme. „În iulie 1944, l-au concentrat maghiarii. A mers până la Nireş (n.r. – azi, un sat în judeţul Cluj). Scrie că i-au dus să lucreze la un pod şi a lucrat până ce a auzit de schimbarea politicii României. «Eram îngrijorat ce va fi cu noi», scrie el în jurnal. Mai notează şi că i-a copt un călcâi la picior“, continuă Lia povestea.

Cismaş descrie cum a stat ascuns vreo două zile, cum într-o zi de miercuri au venit nemţii în casa lui, cum ungurii i-au luat două vaci cu lapte şi nu au mai lăsat familia să folosească cămara deoarece o transformaseră în închisoare. Aminteşte şi de un „rus voluntar la nemţi“, adică de un spion.

„Niciodată nu se plângea de nimic. Tot timpul spunea: «Mulţumită la Dumnezău, după cum îi rău în lume, mie mi-i bine de la Dumnezău». Cu toate că nu tot timpul i-a fost bine. Nici în timpul războiului nu se plânge. În scrisorile pe care le trimite de pe front vorbeşte şi despre drama celor pe care războiul i-a dezrădăcinat“, subliniază Emilia Cismaş.

„Se crede ş-ăsta domn!“

1 Decembrie 1909, data naşterii lui Simion Cismaş. 1 ianuarie 1937, prima însemnare în jurnal. 28 martie 1981, ultima însemnare despre nepoata care i s-a născut. 31 martie 1981, Simion Cismaş moare. Aproape 44 din cei 72 de ani pe care i-a trăit a scris zilnic, după un ritual ştiut de familie. „Nu aveai voie să-i atingi caietele. Avea anumite fixuri. Când se punea la masa de scris zicea: «Ioană (n.r. – nevasta lui, foto dreapta, alături de el, în ziua căsătoriei; credit foto: arhiva Emiliei Cismaş), adă-mi caietul!» Iar bunica boscorodea: «Se crede ş-ăsta domn!» Şi le aducea. Înainte să scrie, se spăla, se îmbrăca frumos şi apoi se aşeza la masă. Avea atitudine de scriitor convins de importanţa a ceea ce face el. El se simţea important că scria“, povesteşte Lia.

image

Dacă am vrea să-l caracterizăm, trebuie să citim ce a scris. Nu spune un cuvânt despre el, ci doar despre alţii, pe care-i zugrăveşte aşa cum sunt, fără vreo critică legat de ce au făcut. O fire foarte curioasă – mergea la toate şedinţele la care era chemat de partidele ce treceau prin sat, dar nu s-a înscris în niciunul, era informat – citea ziarele şi asculta radioul, era taciturn, lăsa impresia că nu ştia ce se întâmplă, dar observa tot, nu punea multe întrebări când nu ştia ceva, îi plăcea să descopere singur. Cei din sat îl ştiau şi pentru păcălelile sale. Şi-a făcut o vioară la care cânta aşa cum ştia. Şi tot singur şi-a confecţionat şi o puşcă, mare prilej de scandal în casă.

„A simţit nevoia să facă ceva care să-i suplinească lipsa şcolii, lipsa călătoriilor. Tot timpul mergea la radio, voia să fie părtaş la ce e în lume, nu voia să fie un spectator la propria lui viaţă şi a celor din jur. Voia să ştie ce se întâmplă. A fost un om care şi-a depăşit în mod cert condiţia, un vizionar, conştient de propria lui valoare. Şi profesorul Nicolae Bocşan (n.r. – unul dintre cei care au citit jurnalul integral) spunea că, fără a-şi releva sinele, era conştient de unicitatea lui şi de locul privilegiat pe care-l avea în rândul comunităţii. Nu se laudă. Informaţiile despre el sunt telegrafice. Niciodată nu stăruieşte asupra aspectelor care-l privesc pe el personal, iar asta denotă că era conştient de valoarea lui. Un om conştient de valoarea lui nu simte nevoia să iasă în faţă“, îl descrie nepoata. 

Păcăliciul satului

Lui Simion Cismaş îi plăcea la nebunie să facă poante pentru care, ca să iasă cum trebuie, făcea tot ce trebuia. Iar victimele nu scăpau cu una cu două.

„Spre exemplu, ştia că un om din sat avea rude foşti saşi din Batoş, un sat vecin din judeţul Mureş. Şi ca să fie veridică păcăleala, s-a dus până în Batoş pe jos şi, ştiind că ăsta îl aşteaptă pe sas, a trimis o carte poştală unde zicea că sasul a venit şi-i cere să-i aducă un caş, să taie un miel, să pună nu ştiu ce... şi să vină mâine-dimineaţă până la ora nu ştiu care. I-a pus scrisoarea la poştă, a stat să vadă poştaşul că i-o aduce, iar a doua zi, s-a dus în sat, la piaţă, să-l vadă pe acel sătean cum merge cu desagii încărcaţi. Şi o venit acasă ş-o râs“, povesteşte Emilia Cismaş, căreia îi spunea mama ei că toată ziua râdea singur. „Şi s-o dus săracu’ om la casa unde ar fi trebuit să fie respectivul sas şi când gazda i-a zis că sasul nu e ajuns şi nu avea cum să-i trimită carte, atunci şi-a dat seama că a fost păcălit. No, ăsta-i Cismaş! Bunicul era ştiut în sat pentru poantele pe care le făcea!“, continuă nepoata Lia.

„Moşu era tare căpos“

Meşterea tot felul de lucruri prin gospodărie. Până şi vioara la care zdrăngănea şi-a făcut-o singur. „O am acasă. Nu ştia mare lucru să cânte. Şi-a făcut şi o puşcă, cu focos, cu tot ce trebuie, pe seama căruia se făcea un adevărat circ în familie. Moşu era tare căpos. Fratele meu cel mare, acum militar de carieră, cu misiuni în Afganistan, era pasionat de mic de puşti, se ruga de Moşu să-i dea puşca“, povesteşte Emilia. Iar Moşu nu voia nici în rupu’ capului. „«Nu ţ-o dau!» şi «Nu ţ-o dau!». Era un circ! Mama mea i-a zis: «Eşti om bătrân şi fără minte! Da, dă-i-o odată! Stropşîi-o-ar de puşcă!». Şi i-o dădea şi-i zicea: «Da’, un ceas! Da’ după un ceas de nu eşti acasă...». Şi mergea cu copiii şi vânau ei ce vânau, n-aveau ceas. Şi când se întorcea, iar scandal. Moşu îi zicea: «Nu ţ-o mai dau niciodată!» Fratele meu plângea, mama se enerva. Circ. Moşu era ca un copil cu lucrurile lui“, spune Lia.

«Cam toată lumea a votat cu Maniu»

Până să-şi cumpere radio, prin anii ’60-’70, iar mai târziu televizor, mergea să asculte emisiunile radio în mai multe locuri din sat.

„După ce şi-a cumpărat radio, nu ştiu cum a făcut şi a aflat de Europa Liberă. Până a murit, radioul a stat la el sub pernă. Eu n-am înţeles în veci. Eram mică şi mă gândeam ce are şi moşu ăsta de ascultă un radio care ţârâie şi sună şi păcăne tot timpul. Şi ţiuia atât de tare şi mă gândeam ce Dumnezeu poate să-i placă! În timp, mi-am dat seama că asculta Europa Liberă. Şi din momentul ăla, în jurnalul lui nu mai apare nimic despre comunişti, despre Ceauşescu, despre politică. Muţenie totală. Conştientizează pericolul“, povesteşte nepoata.

Simion Cismaş (foto sus, al doilea din stânga, la Rusalii, credit foto: arhiva Emiliei Cismaş) n-a fost nici legionar, nici liberal, nici comunist. Nu s-a înscris în niciun partid, dar îi plăcea să participe la toate şedinţele. Nu a semnat niciodată apartenenţa la vreun partid şi nu-şi exprimă simpatia faţă de niciun partid. Scrie doar că a participat: „Nici măcar nu spune cu cine a votat. Zice că «Azi am fost la secţia de votare la Şieu. Cam toată lumea a votat cu Maniu», dar nu spune că el a votat cu Maniu. Apoi, a fost la alegeri după venirea comuniştilor şi scrie: «Ne-au chemat să mergem la vot, d-apoi n-o fost vot secret, c-o fost pe faţă şi nimeni n-o votat în coantră, toată lumea o fost pentru»“, relatează nepoata.

Om de vază

Sătenii ştiau că el scrie, dar doar vreo doi-trei ştiau de jurnal, însă nu şi ce conţine el. Oamenii îl chemau să le scrie testamente, învoieli, contracte sau scrisori. Cismaş a avut şi o grămadă de funcţii – poroncitor peste oameni la brazi în 1938 (şeful de echipă), sergent şi comandantul trenului de luptă chesonul 5 şi 6, Bateria a 5-a, în 1939; 1946 – membru în comisia economică şi sanitară a comunei, 1947 – agent la încasat dări, 1948 – cenzor şi vicepreşedinte în comisia interimară a cooperativei locale, preşedinte al comitetului şcolar; 1949 – şef de sector, 1954 – ales în comitetul bisericesc, 1955 – în comitetul de la prăvălie, membru în comisia de construcţie a şcolii, 1957 – numit în comisia de control la încasarea banilor.

„Am vrea noi să fim înţelepţi ca ţăranii“

Însemnările de aproape jumătate de secol ale ţăranului Simion Cismaş (foto mai jos, în straie de lăturean din Monor, credit foto: arhiva Emiliei Cismaş) sunt un izvor inedit. „Simion Cismaş infirmă tot ce s-a zis despre oamenii aşa-zişi mărunţi şi mici. Mă deranjează expresii de genul: «Eşti prost ca un ţăran». Am vrea noi să fim înţelepţi ca ţăranii, să avem demnitatea şi bunul-simţ pe care-l au ţăranii întotdeauna, frumuseţea şi curăţenia lor sufletească“, spune Lia. În jurnal, stilul literar face casă bună cu cel arhaic. „În aceeaşi frază foloseşte şi ochi şi oci (n.r. – formă ardelenească a cuvântului „ochi“), şi tină (n.r. – noroi), şi noroi. El era ţăranul român, dar voia să arate că era un pic şcolit. Era mândru că ştia anumite lucruri pe care alţii nu le cunoşteau“, adaugă nepoata.
Emilia Cismaş mărturiseşte că, nu de puţine ori când a cules jurnalul, i-au dat lacrimile. O impresionează prin verticalitatea lui şi puterea de a-şi respecta cuvântul dat.

image

O mişcă foarte tare momentul morţii primului copil al bunicului: „Când îi moare primul copil, în octombrie 1937, pe care îl botezase Iacob ca pe tatăl lui, îşi schimbă radical percepţia asupra lui şi a celor din jurul lui. Dacă până atunci, în primele luni de jurnal, scria mai ales despre el, după tragedie începe să vadă altfel lumea care-l înconjoară. «Şi m-am dus la boaldă (n.r. – magazin) şi am mai adus un bumb (n.r. – un medicament) şi am venit şi era tot rău. Doamne, ce să mă mai fac?!» – e cutremurător! Dacă într-o jumătate de pagină descrie naşterea copilului, morţii lui îi alocă pagini întregi. Evocarea morţii şi a durerii pe care a resimţit-o sunt cutremurătoare: «A murit copilaşul meu cel drăgălaş, căruia i-am pus nume ca tatei şi acuma îl dau pământului»“, povesteşte Emilia.
Pierderea îl transformă. Începe să vorbească cu atâta afecţiune despre soţia lui – deşi a fost o căsătorie aranjată – şi o pomeneşte din ce în ce mai des în însemnări.

Ce e greu de descris în cuvinte e tăria cu care merge înainte. Deşi bebeluşul i se îmbolnăveşte el continuă să scrie zilnic că în sat a avut loc şi un ospăţ (n.r. – o nuntă) şi lasă să se înţeleagă că viaţa merge înainte. Cineva moare, altcineva se naşte. Tot atunci, subliniază Lia, „se întâmplă un lucru care e definitoriu pentru caracterul lui. Moşu scrie: «Şi cu toate astea, mi s-au pierdut şi vacile. Nu mi-au venit vacile acasă din ciurdă şi toată noaptea le-am cătat că le-am făgăduit lui Bâzu (n.r. – un sătean) să-şi aducă fânul“, mai povesteşte Emilia din jurnalul bunicului său. 

Istoricii spun că este un jurnal unicat

Unul dintre cei care au citit integral jurnalul lui Simion Cismaş este profesorul Nicolae Bocşan (foto mai jos), de la Universitatea Babeş- Bolyai din Cluj-Napoca. În opinia istoricului, cele patru volume ţin de genul memorialistic şi oferă informaţii extrem de utile despre viaţa agrară a unui sat, ocupaţiile ţăranilor, productivitatea pământului. Jurnalul cuprinde şi informaţii ce ţin de obiceiurile locului, de viaţa politică a ţării, de impactul ei într-un sat din Ardeal, de interzicerea bisericii greco-catolice, trecerea la ortodoxie.

„Este uimitor cum a surprins viaţa satului, a comunităţii şi a ţării. Simion Cismaş face o caracterizare a satului ardelenesc. A avut o intuiţie şi o inteligenţă scăpărătoare care se văd foarte bine din scriitura lui. M-a impresionat clarviziunea cu care a văzut instaurarea comunismului. În ’49-’50 să spună că totul curge spre socializare, spre colhoz, a fost o intuiţie extraordinară – «Tot înainte, nu mai ştiu ce să zic de politică, acuma tot înainte spre comunism, tot înainte spre socialism»“, citează din jurnal profesorul Bocşan.

„Omul sub vremi, nu vremea sub om“

Cismaş înţelegea ce se petrece prin comparaţie cu alţi ţărani. „E un om al locului, e tipic ţăranului ardelean şi bănăţean preocupat de gospodăria lui, dar această inteligenţă şi harul de a relata îl fac unic în felul lui şi în categoria memoriilor pe care le-am studiat şi din 1918, şi din 1944. Jurnalul lui e un unicat. Mai există memorii de pe front ale ţăranilor români din Primul Război Mondial, dar sunt poveşti de altă natură“, crede Bocşan.

Întrebat cum crede că ar fi reacţionat Simion Cismaş dacă ar fi putut participa la lansarea „Călindarului“, Nicolae Bocşan a încropit un mic discurs:

„«Apoi, dragii mei, ar fi zis, n-o fost aşa şi aşa. A fost vechea sintagmă omul sub vremi, nu vremea sub om». Şi ar fi spus-o cu modestie. Pentru că modestia e o trăsătură a jurnalului. Asta a trebuit să facă şi asta a făcut. Poate că de acolo de sus ne-o fi auzit“.

Mai puteţi citi:

Un irlandez, cronicar prin Ţările Române în mileniul 3: „Am scris o carte ca să vă arăt cât de frumoşi sunteţi şi ca străinii să vă înţeleagă mai bine“

EXCLUSIV Vampirii din Transilvania, ucişi de propriul mit

GALERIE FOTO Gumuţeasca, „limba de sticlă“ din satul lui Boc. Ultimii geamgii din Mărgău care mai vorbesc gumuţeasca

FOTO VIDEO Când tradiţia îţi aduce un loc de muncă. Academia Română şcoleşte, pe banii Europei, ţăranii în tainele bucătăriei

VIDEO Cel mai mare povestitor al Angliei: „Poveştile sunt un mesaj despre cum oamenii ar trebui să trăiască“

FOTO Transilvania de peste Atlantic. Povestea celei de-a 14 colonii americane

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite