Dive cu papion. Triumful galanteriei vocale

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Catone in Utica. Incredibile jerbe vocale, cu o orchestră magnifică şi cu o imensă pasiune  în cântat, o muzică galantă da capo al fine, prin însăşi substanţa sa şi, mai ales, prin modul în care prinde viaţă prin vocile acestui veritabil clan celebrissim de contratenori. O poveste muzicală  de aproape patru ore, care a dilatat timpul. Şi, a accelerat pulsul publicului.

Adevărul e că doar Cato şi Marzia au purtat, en famille, papion.  Arbace avea un celebru superb sacou lung înflorat. Devenit, în cazul lui binecunoscută etichetă stilistică. Iar Iulius Cezar, pe care, după prima arie, au stat aţintite toate privirile, un costum sobru cu o camăşă cu guler retro, tot model ”carte de vizită” pentru operă în concert. Emilia avea cămaşă purpurie la un costum negru de-a dreptul lălâu, cât despre Fulvio, mai nimic, un banal gri salvat de cravata verde.

E evident, ţinuta unui muzician pe scena de concert trebuie să fie impecabilă. Dar nu orice papagal care pune pe el un costum lucios e un star. Avem multe exemple. Încă o dată, nu haina face pe om, nici chiar în lumea contratenorilor. Doar dacă nu suntem la Versailles. Nu degeaba v-am enumerat vestimentaţia distribuţiei eminamente masculină a super producţiei Cato in Utica  de Leonardo Vinci, în care personajele feminine sunt interpretate de doi tineri sopranişti, cu voci de dive. Marzia - Ray Chenez şi Emilia – Vince Yi . Dublaţi de tenori impecabili, Juan Sancho  - Cato şi Martin Mitterutzner – Fulvio. Iar personajele masculine în jurul căreia se ţese dramaturgia principală a libretului lui Metastasio,  Iulius Cesar – Franco Fagioli şi Arbace  - Max Emanuel Cencic  sunt tot voci de divă. Chiar dacă sunt doi bărbaţi. În cazul lor, assoluta vorbim despre doi dintre cei mai aclamaţi contratenori ai secolului. Poate doar Phillippe Jaroussky să-I mai întreacă în notorietate, datorită avalanşei de difuzări pe Mezzo.

Dar mereu proaspătul Cencic, pe care l-am văzut la Bucureşti şi în ediţiile trecute, nu doar interpret ci şi un harnic pionier în redescoperirea capodoperelor lirice uitate, din vremea plină de glorie a castraţilor, vine tare din urmă cu proiectele sale cu Il pomoo d’oro şi Riccardo Minasi. Şi Franco Fagioli, această voce uriaşă a secolului,  pe care Festivalului Enescu ne-a adus-o în carne şi oase pe scena Ateneului într-o noapte feerică din ciclul Concertelor de la miezul nopţii. Cu incredibile jerbe vocale, cu o orchestră magnifică şi cu o pasiune incredibilă în cântat, o muzică galantă da capo al fine, prin însuşi substanţa sa şi mai ales prin modul în care prinde viaţa prin vocile acestui veritabil clan celebrissim de contratenori. O poveste muzicală  de aproape patru ore, care a dilatat timpul târziu în noapte şi risipit oboseala celor seduşi de farmecul acestei tipologii vocale, una unică şi fără egal, care pare să dicteze noua dictatură a solistului virtuoz de secol 21, un secol prea plictisit de banali Germont şi plictisitoare Violete. 

image

Şi totuşi. Redescoperită după 1950, vocea de contra-tenor e cea mai neînţeleasă voce a timpului nostru. O voce care suscită o  întreagă polemică în raport cu maniera de cânt şi repertoriul abordat. Nu doar pentru că e vorba de un bărbat cu glas feminin care  îmbrăca rochii pe scenă. Negaţioniştii spun că nu există aşa ceva, orice încercare de a imita cântul castraţilor nu e decât iluzie. Faptul că astăzi bărbaţi ”intacţi” din punct de vedere tehnic  reiau repertoriul celei mai adulate voci din secolul al XVII lea pînă la sfârşitul celui de-al XVIII lea, uzând de tehnica falsetului , e un paliativ, iar rezultatul o palidă imitaţie, fără valoare. Că nimic nu s-ar compara cu vocea plină, de piept, a celebrilor castraţi  precum Farinelli, Carestini sau Cafarelli . Şi totuşi, cine ştie, în afară de cronicile entuziaste şi efervescenţa provocată de aceste personaje bizare cum suna o asemenea voce ? Istoria nu ne-a păstrat decât câteva înregistrări nereuşite cu o voce adevărată de castrat, Alessandro Moreschi, prim soprano  al Capelei Sixtine mort în 1922, care nu ne spune mare lucru.  Aşa că fanii acestui tip de voce interzisă de papalitate la începutul secolului 19, aşa cum cu trei secole înainte interzise vocea feminiă în biserici, se bucură nespus când au prilejul să-i asculte astăzi pe Cencic, Fagioli, Jarousski sau Xavier Sabata. Că nu e o voce de castrat, e clar, nici nu are cum în zilele noastre. Dar ce frumuseţe în tehnica mixată, care îmbină falsetul cu vocea de piept şi tehnica incredibilă care ne trimite direct la Cecilia Bartoli. Nu degeaba, ea l-a descoperit şi încurajat pe argentinianul Fagioli, acest prim virtuoso al timpului nostru.

Catone in Utica a avut premiera la Teatro delle Dame din Roma, la 14 ianuarie, 1728. Leonardo Vinci, compozitorul mort otrăvit la 29 de ani în urma unei sulfuroase poveşti de amor, şi-a scris opera pe libretul lui Metastasio, cu scopul clar de a încânta publicul roman. Ultimul susţinător al valorilor Republicii împotriva imperialismului, moralul general Cato este eroul istoriei Romei. Intriga operei se basează pe un episod istoric real de după războaiele civile dintre Cezar şi Pompei şi înfrânegerea armatelor lui Cato. Folosind sursele istorice ale lui Plutarh, un libret mai vechi de Mateo Noris şi dramatizarea lui Joseph Addison, Metastasio abordează aventuros subiectul. Pe lângă intriga politică a acţiunii, apariţia Marziei, fiica generalului cu valori republicane şi a Emiliei, văduva neconsolată a lui Pompei care-l vrea mort pe ucigaşul soţului ei complică desfăşurarea acţiunii cu nebănuitele întorsături de situaţie provocate ca întodeauna de amor. Drama se soluţionează în ultimele scene, atunci când Cato se sinucide,  recunoscându-şi înfrângerea. Cvartetul vocal – singurul din toată opera – pune punct uneia dintre cele mai reuşite partituri ale lui Vinci, un compozitor extreme de prolific în ciuda puţinilor ani de viaţă care i-au fost daţi: Deh, in vita ti serva! Înregistrarea realizată la Decca în 2014 are doar cîteva nume pe care nu le-am văzut la Bucureşti, în afară de Minasi am regretat lipsa lui Valer Sabadus, un contratenor născut în România.

image

Superba sonoritate de-a dreptul carnală a orchestrei Il Pomo d’ oro, nu are de suferit sub bagheta foarte tînărului rus Maxim Emelyanychev, înlocuitorul fondatorului, dirijorul Riccardo Minasi. Instrumentiştii sunt bine rodaţi şi ştiu să pondereze ritmicitatea repetitivă a stilului rococo, pentru a nu o transforma într-o exuberanţă artificală. Chiar dacă nu cîntă sub mâna violonistului Riccardo Minasi,  orchestra e minunată, pasajele instrumentale te fac să înţelegi de ce muzica lui Vinci rivaliza în epocă cu cea a Telemann sau chiar Vivaldi. Ţesătura acompaniamentului e astfel ideală pentru vocile de tenor, contra tenor şi sopranist care derulează acţiunea lui Metastasio în faţa unui public de-a dreptul vrăjit, în arii de bravură sau lirice, cu doar câteva mici desincronizări, nederanjante în ansamblu. Radianta voce de pură soprană dramatică a lui Ray Chenez,  căldura parfurmată a vocii lui Max Emaneul Cencic, incredibilul acut al lui Vince Yi,  prospeţimea tenorală a lui Martin Mitterutzner, siguranţa clasică a lui Juan Sancho şi peste toate, brillanţa inredibilă a lui Franco Fagioli, contra tenorul star pe care odată ce l-ai auzit, nu-l vei putea uita niciodată. Se in campo armato, cu Franco Fagioli e aria la al cărei final, preţ de cîteva secunde s-a auzit doar praful foşnind electrizat prin bolta înaltă a Ateneului. Aşa ceva, nu se uită.

image

Nu mă pot opri să mă gândesc cum ar fi arătat întreaga poveste cu costumele luxoase pe care aceşti adevăraşi narcişi ai galanteriei vocale le-au purtat la Versailles, în spectacolul care a făcut în 2014 istorie în întreaga Europă. Şi nu ştiu cât de repede vom revedea o asemenea incredibilă garnitură solistică în România.  Nu pot să nu mă întreb însă din nou dacă nu cumva acesta va fi trendul anilor ce vin. Mai ales cu teribilele sesiuni de înregistrări şi live-uri deschisă anul trecut sub egida Parnassus Art Prouction , cu spectacolul de la Versailles, o adevărată ofensivă contratenorală. Va fi trendul anilor ce vin ? Se poate, deşi nu toţi puriştii operei ”clasice” gustă asta. Sunt de părere că e mai bine să ascultăm muzici total necunoscute din uitatele secole de aur ale castraţilor, cu asemenea voci senzaţionale, chiar şi pe disc, decât plictisitoare Traviate şi imposibile Boeme, pe viu . Deşi, va mai trece cu siguranţă multă apă pe Dâmboviţa pînă să mai avem parte de un asemenea triumf vocal live la Bucureşti.

image

Festival George Enescu 2015. Recomandări pentru data de 9 septembrie

Ştefan Tarara şi Filarmonica Moldova Iaşi, Iaşi, 19.00

Laureatul Enescu 2014 trebuie neapărat văzut de ieşeni în Simfonia spaniolă, cu orchestra din Iaşi dirijată de Adrian Petrescu, alături de Glinka şi Şostakovici.

*recomandat ieşenilor, cei mai frumoşi  melomani din ţară

The Mutter Virtuosi, Anne-Sophie şi Roman Patkolo, Ateneu, 17.00  

Un program care îmbină şlagărele anotimpurilor cu o comandă Penderecki. E o ocazia de a o vedea pe viu pe celebra pupilă a lui Karajan, acum tunată cu valenţe dirijorale.

*recomandat, clar. Măcar pe streaming dacă nu aveţi bilet.Dar nu neapărat pentru Anotmipuri  

 London Symphony Orchestra şi Ion Marin,  Sala Palatului, 20.00

Fraţii Capucon vor convinge, din nou, că sunt familia interpretativă  de succes a Franţei zilelor noastre. Şi nu numai. În partea a doua, continuă recitalul Mahler la ediţia de anul acesta, cu Simfonia a 5 a

*recomandat domnilor pentru Brahms şi Mahler. Că doamnele au oricum o mare slăbiciune pentru Gautier.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite