INTERVIU Codruţ Kegheş: „Tata a luat tot când a plecat, am dormit pe rogojină. Râdeau copiii de mine la grădiniţă că nu văd «Stan şi Bran»“

Codruţ Kegheş (43 de ani) a vorbit pentru „Adevărul“ despre postura de prezentator al „Cronicii Cârcotaşilor“, despre provocările personale depăşite prin tărie de caracter şi despre întâmplări amuzante din timpul tinereţii şi în rolul lui Dezbrăcatu᾿.

Cu toţii îl cunoaştem pe Dezbrăcatu᾿. „E tipul ăla“, mereu roşu în obraji, pus pe poante şi parcă aflat uşor sub influenţa alcoolului. În realitate, Codruţ Kegheş nu consumă alcool, crede în puterea lui Dumnezeu şi nu-şi dezvăluie niciodată adevăratele probleme în faţa oamenilor. Nimeni nu ştie, de fapt, nimic despre el. Cine ar fi crezut că poate să fie la fel de efervescent şi glumeţ când, acasă, mama lui e imobilizată la pat de 15 ani? Sau că poate să râdă deşi tatăl l-a părăsit pe când avea patru ani? Codruţ e magic, într-adevăr, aşa cum i-o spun mulţi din jurul său. Şi i-o mai spune acum un om simplu cu care a interacţionat formal preţ de o oră.

Chiar înainte de interviu a ţinut să facă o demonstraţie a măestriei sale de a pune zâmbete pe chipurile oamenilor. E îmbrăcat lejer, cu cămaşă în pătrăţele, pantaloni bej şi pantofi. Mănâncă alune. Lasă ambalajul jos şi începe povestea cu buzoianul care l-a urmărit pentru poză chiar şi în toaletă. S-a râs înainte de interviu, în timpul interviului. Dar Codruţ s-a dezbrăcat de poante şi a lăsat la iveală tăria de caracter, cu care a trecut peste obstacole, şi pasiunea cu care îşi face munca. În fond, Codruţ Kegheş e om, ca şi noi.

„Adevărul“: „Cronica Cârcotaşilor“ revine cu un nou sezon, cu tine în dublă ipostază: prezentator şi Dezbrăcatu’. Spune-mi mai multe.

Codruţ Kegheş (Dezbrăcatu’): Mai sunt şi scenetele. Şi dacă femeia de serviciu e dată afată mă bag şi la treaba asta. Totul o să decurgă conform planului, aşa cum până acum, de 12 ani, s-a desfăşurat toată această activitate a mea în condiţii optime. Niciodată nu am făcut ceva în această emisiune cu jumătaţi de măsură. Revin exact ca şi până acum, 100 power!

12 ani, o perioadă consistentă.

Îţi dai seama, viaţa unui adolescent. Mi s-a întâmplat să mi se spună „Bună ziua, domnu’ Dezbrăcatu’, vă ştiu de când eram mic“ (Zâmbeşte - n.red.).

Care e relaţia ta cu Şerban Huidu acum? Îi luasei locul, iar acum sunteţi parteneri.

Relaţia mea cu Şerban, acum, după acest an de pauză, o percep şi o simt ca pe una normală, eu neavând niciodată, direct sau indirect, probleme cu el. Problemele au fost la un nivel mai sus. La un etaj mai sus (arată cu degetul - n.red.), iar eu, fiind persoana care a preluat diverse funcţii de răspundere în emisiune, a trebuit să sufăr. Dar, cum e vorba românului, timpul le rezolvă pe toate. Consider că timpul a trecut şi am rezolvat multe lucruri din mine şi din această echipă şi ne întâlnim pentru a face treabă, nu pentru a ne certa, bârfi sau oftica pentru realizările unuia sau altuia.

O să fie un sezon cu maxime, dacă revine şi Şerban. Revii şi tu.

Da, o să fie un sezon pe cât de greu, pe atât de interesant. Totodată, cei care vor avea telecomanda în mână şi vor apăsa pe Prima TV or să vadă o „Cronică“ diferită. Până acum trei-patru ani, „Cronica“ a avut diverşi oameni la „măsuţă“, cum îi place lui Cristi Hrubaru să spună. De această dată, Şerban a luat decizia să revină şi cred eu că dacă se simte în putere n-are decât!

Beneficiaţi şi de ajutorul Ioanei şi a lui Hrubaru. Bănuiesc că e un plus.

Da, şi pentru ei că vor avea de învăţat. Hrubaru chiar mi-a zis: „Mă bucur mult că revii. Pentru că atunci când o să te văd în public, când eu sunt prezentator, sunt convins că voi fi altfel pentru că tu eşti cel care transmite o energie pozitivă“. Iar energia asta am transmis-o de-a lungul timpului şi prin televizor, şi prin pereţi, şi prin gând. E un har de la Dumnezeu, pe care îl respect şi îl iubesc.

Cel mai longeviv personaj de după Revoluţie

Dezbrăcatu’ e deja un brand. Te deranjează că lumea te ştie în felul acesta şi nu prin altă realizare a ta?

Un brand care îi aparţine lui Şerban Huidu. Sunt convins că orice altceva aş face, până voi muri mi se va spune Dezbrăcatu’. Aşa cum lui Marian Stanciu, Puştiu’ i se va spune la 82 de ani: „L-am văzut pe Puştiu’-n parc“. Care Puştiu’? Ăla care-şi târâie oasele. De cele mai multe ori, în orice context, în orice moment al vieţii, fie că sunt la spital, la înmormântare, la magazin, la toaletă se aude: „Uite-l pe domnul Dezbrăcatu’!“. Având un an pauză, îţi dai seama că mi s-au întâmplat multe lucruri, şi frumoase, şi mai puţin frumoase. Mi se spunea: „Domn’le, v-am văzut aseară la televizor, am râs de am căzut de pe scaun!“. Eu făceam ochii mari. „Dar staţi puţin, unde m-aţi văzut la televizor?“. „La Cronică! Mamă, ce am râs!“. „Păi, nu mai apar la Cronică de un an“. „Numai cu glume umblaţi!“. Am conştientizat că acest an n-a schimbat cu absolut nimic percepţia, legătura. Arăţi o poză cu mine şi întrebi lumea pe stradă cine e şi unde lucrează. Toată lumea îţi va spune că este Dezbrăcatu’, că lucrează la „Cronica Cârcotaşilor“ şi la Kiss FM. Chiar dacă eu un an am fost într-un trust care era paralel cu activitatea de PR. Mi-am dat seama că cei cu care am lucrat în acest an nu au avut niciun interes să dezvolte marca Codruţ Kegheş. În primul rând este foarte greu de pronunţat. Ke-ghe-cum? Deci, nu din prima. Şi nici pe Dezbrăcatu’.

Pe lângă asta, mi s-a spus Cătălin Desfundatu’, Cătălin Dezhidratatu’, Dezmăţatu’. Am găsit variante şi din partea copiilor. Pe toate le-am luat ca atare, pentru că toate au ieşit din acest Dezbrăcatu’. Un personaj pe care dacă stăm să-l analizăm şi să-l dezbrăcăm la propriu este cel mai longeviv de după Revoluţie. Iar Cătălin Botezatu este singurul om din România care are o copie, un interpret ce l-a făcut faimos. Chiar dacă în prima parte a colaborării mele cu „Cronica“ el era cel care primea telefoane, „Băi, Cătă, ai văzut că a făcut nebunul ăla iar mişto de tine?“. Lui i-a fost destul de greu să priceapă că tot ceea ce fac este în folosul lui şi că n-am nicio chestie personală cu el. Ba din contră. În momentul în care am primit sacoul de la Galiano, am primit de la o fană din State, prin el, şi o pereche de Converşi originali. Toate astea în accesorizarea personajului. „Bă, dar tu haina aia nu o mai schimbi?“, îmi zicea. Mi-aş dori să fiu ca Mazăre, când şi-a comandat de la Galiano 12 sacouri. Înmulţeşte cu 1.800 de euro. Când om avea bani...

Sunt convins că eticheta va rămâne Dezbrăcatu’. Chiar dacă în anul II de facultate am jucat la Teatrul Naţional, unde nu eram Dezbrăcatu’. Eram un student care mânca doi covrigi, unul la dus, la repetiţii, şi unul când se întorcea acasă. Prin muncă, daruire şi talent cred că s-a ajuns aici. Uitându-mă la momente vechi mă vad tare ciudat. „Doamne, cum am făcut eu treaba aia?“, stau şi mă întreb. Şi tehnic, şi vizual, şi aspect fizic, şi felul de a pune problema. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să fiu întrebat: „Dar cine îţi scrie textele?“. Stai puţin! Acolo n-ai avea cum să înveţi un text pentru că în secunda unu tu simţi ceva şi îi spui lui Puştiu' „Dăi!“, dar ai o ezitare de-o secundă şi poanta aia poate să treacă. Inspiraţia îmi vine din context. Chiar dacă mă doare burta, chiar dacă o am pe mama de 15 ani la pat, cu şase operaţii la cap, paralizată şi cu bonă permanentă. Lucruri pe care nu le cunosc oamenii. Sau că am frate şi soră morţi. Mi-a murit sora la 26 de ani, fratele la 35. Tata ne-a părăsit la patru ani. Puteam să o iau razna, dar Dumnezeu mi-a dat o putere magică să iau de la oameni, să duc în mine, să transmit către scenă, către televizor, să filtrez acea energie şi ei să râdă cu lacrimi.

Codruţ Kegheş FOTO David Munteanu

„Îţi dai seama, să produci o naştere prin talentul tău?“

Îţi dau un exemplu. Cobor într-o zi la un hipermarket. Văd o mămică cu un bebeluş căruia îi dădea să mănânce. Şi eu, aşa cum mă vezi şi la televizor, nefăcând un efort să fiu cum sunt, mă opresc la bebeluş şi îi spun: „Dacă nu mănânci, o rog pe mami să îmi dea mie“. La care mami: „Aaaaauu!“ (ridică mâinile în aer şi execută o grimasă - n.red.). „Ce s-a întâmplat, doamnă?“, „Domnu’ Dezbrăcatu’... Costele, Costele, vino aici!“. Bărba-su era pe Facebook, în maşină, la aer condiţionat. Şi îmi mai zice: „Pe acest copil îl cheamă Coduţ. În momentul în care mai aveam trei-patru zile să nasc am râs de ce-aţi făcut la televizor, mi-au dat lacrimile de-am zis că mi se rupe apa şi nasc“. Îţi dai seama, să produci o naştere prin talentul tău? E ceva foarte tare. Şi poate că acum e normal să împărtăşesc cu publicul care se uită la mine toate aceste momente delicate pentru sufletul meu. De la oamenii care se bucură că mă văd, până la cei timizi care zâmbesc când îi salut. Sunt „wow!“. E ca o gură de oxigen pe care o iei când ieşi din apă. „L-am văzut, domn’le, e natural, nu e fiţos“. Publicului, în general, în România, dacă îi pui o cameră în faţă se blochează. Dar dacă tu îl bagi în seamă, „Ce faceţi, sărut mâna?“...

Uită că, în fond, eşti un om, ca şi ei.

Da, da. „Nu sunteţi aşa haios ca la TV“, „Da, dar sunt la spital, am branula în mână“.

„Sunt convins că pot face acum orice“

Ar merita personajul ăsta mai mult? Să apară într-un film, de exemplu?

Ca salarizare, da. Probabil că o să existe şi această idee.

S-ar încadra în spectrul unor personaje precum Jim Carrey, Sacha Baron Cohen, Mr. Bean. Ar merita un film de comedie?

Da. Da, cred că da. Pentru că, ştii cum e, nu că mă laud, modestia mă caracterizează, dar eu sunt convins că pot face acum orice. În sensul că, te văd pe tine pe stradă şi te întreb: „Frate, n-ai vrea să fii pentru o oră Dezbrăcatu’?“. Îţi dau costumul de Superman, îţi pui fularul, ia microfonul şi du-te. Şi aşa s-ar naşte momentul comic. Sau, de exemplu, pot să mă duc la un eveniment, lângă o masă de oameni, să nu spun absolut niciun cuvânt, iar cel care filmează să preia cadre cu reacţiile oamenilor care mă vad. Eram la Marriott, îmbrăcat aşa pentru filmare, m-am întâlnit cu un şeic. Şeic la propriu, un arăbete care a venit cu bodyguardul şi m-a întrebat cine sunt. Iar eu foarte nonşalant i-am zis: „Sunt un milionar excentric“. Traducătorul îi zice „Waleiatab!“ (inventează cuvinte - n.red.), „Mamă, cine o fi ăsta?“. Mă mai învârt pe acolo cu Puştiu᾿, aveam şi cameramanul după mine, adică, frate, sunt chiar excentric! Vine respectivul şi spune „Vrea domnul şeic să facă o poză cu dumneavoastră“. Eu zic: „Hăh! (dizgraţios - n.red.) 100 de dolari!“. Se întoarce ăla, cică „Da, a zis că e de acord“. Îţi dai seama, cum dracu să îi iau banii omului? Îmi zic, dacă stau o zi în Marriott cu varianta asta mă umplu de bani. „Facem poză, dar lucrez la televiziune“. „Nu, nu, luaţi banii“, „Stai, nene, eu sunt personaj“. „Cum adică personaj?“, „Eu joc...“. Arăbetele e clar că venea dintr-o ţară unde religia nu permite breşa asta de nebunie. Era supărat. Iar eu, om simplu, mă duc acasă, mă dezbrac, dau cu mopul, spăl vasele.

Magia lui Codruţ Kegheş: ce se întâmplă cu el după ce pune în cuier haina lui Dezbrăcatu'

În ce măsură crezi că Dezbrăcatu’ l-a schimbat pe Codruţ Kegheş?

În interior aici, dacă aş fi avut un fermoar, să mai deschid aşa din când în când, cred eu că acum 12 ani, având în vedere că lucrurile cu mama, sărăcuţa, nu sunt tocmai corecte cu ea, era o rană foarte mare. Îţi răspund tot printr-o întâmplare. Am stat cu mama patru luni la terapie intensivă, la Bagdasar. Acolo, Codruţ se bărbierea în rezervă, se îmbrăca şi pleca la filmare. Filmam la început cu fratele lui Şerban, apoi cu Puştiu᾿. Amândoi îţi vor spune: „Da, frate, Codruţ e magic pentru că nu ştim pe ce buton apasă să fie ăla, după care să reintre în grijile lui, în sufletul lui, în tot“. Cred eu că dacă nu ar fi existat Dezbrăcatu’ eu nu găseam reţeta energetică de a lua de aici, să transfer, să duc acasă, să opresc şi pentru mine, să îţi dau ţie înapoi, ei (n.r. - arată spre PR-ul Prima TV). Cred că totul are legătură cu Doamne Doamne, că nimic nu este întâmplător. Sunt foarte credincios, apropo. Dumnezeu există.

Dacă nu ar fi existat Dezbrăcatu’ nu găseam reţeta energetică să transfer de la mine şi să dau înapoi Codruţ Kegheş, actor

Dar Codruţ îl suportă pe Dezbrăcatu’?

Codruţ îl suportă, nu am un buton cu Codruţ şi Dezbrăcatu’, doar că la început mi s-a întâmplat o chestie. La un Revelion dansam cu o doamnă mai plinuţă. Sobă de teracotă aşa, ziceai că ţin un copac. M-a invitat la dans şi ce să o întreb, mâine ninge? Nu. Na, na, na, na, na! Şi zic „Unde lucraţi?“ Ea îmi spune, „Sunt directoare la o fabrică de mezeluri“, Eu zic, „Se vede“. I-a căzut lu’ aia faţa, mi-a zis că sunt nesimţit şi arogant ca la televizor! Vai, ce gafă am făcut! „Sărut mâna, îmi cer scuze...“. Ce să mai spui? Nu mai e nimic de spus după un moment ca ăla. La vreo doi ani am vorbit cu doamna. „Ce mai faceţi, mă mai ţineţi minte?“, dar îi zic că nu. „Sunt doamna cu care aţi dansat, de aţi făcut-o grasă“. Ea vorbea de ea. În ea era vindecat momentul. Aşa cum cred că nu ar trebui să fim supăraţi unii pe alţii, apropo de momentul „Cronică“, tot ceea ce s-a întâmplat.

Bănuiesc că asta nu e singura întâmplare amuzantă. L-ai luat chiar pe Steven Seagal de gât şi bodyguarzii te-au dat afară.

Oh, da! Dar am nevoie de echipă ca să îmi aduc aminte. Dacă m-ai pune să îţi zic câteva cuvinte despre Codruţ, el e timid, serios, responsabil. Ştii? Pe când Dezbrăcatu’ e altfel cu totul. Dacă noi toţi am avea câte un personaj în care să intrăm şi să ne facă bine cred că aici (arată spre cap - n.red.) la tărtăcuţă am fi mult mai relaxaţi. Nu de puţine ori m-am dus la evenimente şi Dezbrăcatu’ n-avea ce să spună. În ziua aia, în momentul ăla, bioritmul, tot, nu mergea. Aşa cum am zis la început, n-am făcut lucruri cu jumătaţi de măsură. Dacă aş fi făcut, toate astea erau văzute, simţite, sesizate de public şi, totodată, se regăseau în numărul de fani, în antipatii. Eu nu doresc răul nimănui şi cred că nici mie nu mi se doreşte treaba asta. Dacă dau „Sărut mâna!“, sunt credincios...

Dacă am avea câte un personaj în care să intrăm am fi mult mai relaxaţi la tărtăcuţă Codruţ Kegheş, actor

Mulţumirea de a-i face pe oameni să râdă

Te consideri mulţumit atunci când vezi că oamenii râd doar în simpla ta prezenţă?

Da, e mare lucru! Să mergi pe stradă să te gândeşti la ale tale şi să vezi pe cineva în momentul ăla că râde (duce mâna la gură şi râde uşor - n.red.). „Salut!“, deja din momentul ăla eu sunt alt om şi el e alt om. Am, de exemplu, un prieten în Belgia cu care doar dacă mă aud, l-aş suna să îl înregistrezi, începem să râdem. Ha, ha, ha! (râde zgomotos, cu mâinile pe burtă - n.red.). Un râs d-ăla din nimic. Am fost la un meci, Chelsea cu Barcelona, şi nu ne-am dat seama că suntem în tribună la Chelsea. Şi ăia înjurau cu mâna la gură, „Motherfucker, motherfucker!“, ca să nu îi vadă pe cameră. Au început să cânte imnul şi noi eram acolo „Roam, roam, roam!“, „Cântaţi, mă, strigă unul!“, „Roam, roam, roam!“. Îmi luasem un sendviş care era foarte picant. Nu ştiam ce să îi spun ăstuia să râdă. Am zis ceva şi am avut impresia că râsul s-a dus în partea cealaltă de stadion şi s-a întors ca ecou. „Ha, ha, ha!“ (râde la fel de puternic - n.red.). „Bă, se uită aştia...“, „A, da!“ (imită o sperietură - n.red.). Există vorba aia, „Râzi ca prostul“. Şi e adevărată.

Am sesizat că, uneori, lumea nu are încredere în ce zici. E de părere că glumeşti tot timpul.

Da, e foarte adevărat. Într-o zi, eram în trafic pe prima bandă şi coboară o tipă, cu o Skoda, de pe trotuar. Eu făceam dreapta, ea nu s-a uitat, şi mă loveşte pe aripă. Mă opresc şi îi zic, „Doamnă, m-aţi lovit!“. La care ea, „Filmaţi? Unde e camera?“, „Zic, nu, m-aţi lovit“, „Hă, hă! Unde? A, da, e de-adevăratelea“.

Sacoul celebru al lui Dezbrăcatu’ are o poveste interesantă. E luat de la Galiano, a costat 1.800 de euro. Şi ţi l-a dat chiar Cătălin.

Da, aşa e. De-a lungul timpului el mi-a dat foarte multe lucruri. Pe care le-am vândut (glumeşte - n.red.). Foarte multe lucruri pe care le am în şifonier. Un singur costum din garderoba oferită de el, şi fac o precizare, nu s-a pus niciodată problema banilor când era vorba de hainele oferite de Cătălin, un costum italian de marcă, în dungi, pe care l-am scos la licitaţie în cadrul emisiunii a fost vândut cu 2.200 de RON, cred. A venit un tip, i-am înmânat costumul. M-a întrebat, „Domn’le, dar tu nu speli sacoul ăla (al lui Dezbrăcatu’ - n.red.)?“. „Nu, că pică pământul şi-l pun la flori!“. Normal că îl spăl, îl duc la curăţătorie. Dar şi la curăţătorie am avut probleme pentru că acolo tanti Vasilica îmi spunea „Ce-ai acolo, mamă? Chiloţi, şosete? Aolo... Nu ne băgăm că se amestecă culorile între ele“. M-am dus la altă spălătorie care mă taxa cu 97 de euro pentru nu ştiu ce substanţe. Am zis, „Băi, m-am uitat în oglindă, nu am faţă de prost. 97 de euro e mult pentru a curăţa un costum“. Am găsit o curăţătorie chimică germană undeva pe la Muncii care îmi ia 80 de RON. Şi materialul este cu un imprimeu, mi s-a explicat, aşa e ţesătura. Mă gândesc că trebuie să îl sun pe Bote să îi zic că mi-a rămas mic, m-am schimbat şi eu. Probabil că m-am îngrăşat. Dar e mai fix, zic eu să îl schimbăm. Dar dacă nu se poate, mergem tot în varianta aia.

Ce făcea Codruţ înainte de „Cronică“?

Eram în 1800... (Râde). Înainte de televiziune am făcut multe, lucram la un club de vinuri, eram omul bun la toate acolo. Patru ani aproape. Îmi puneam perucă şi serveam, eram şi la bar. Cred că de acolo mi-a venit pasiunea de a spăla vase. Pune-mă să-ţi spăl vase într-o zi şi nu o să comentez. Chiar îmi place, mă relaxează. La respectivul club de vinuri existau 200 şi ceva de feluri de vin, dacă nu puteai să bei toată sticla, se scoatea tot aerul, se punea dop, ţi se dădea o casetă, o cheie şi reveneai când voiai să bei sticla. Era o chestie nouă pentru vremea aia. Dacă beai venea taxi-ul şi te lua sau te ducea Codruţ acasă cu maşina ta şi el venea cu taxiul. În băruleţ aveam un televizor, când începuseră în 2000 înscrierile la „Bank Show“. Eram cu vreo cinci-şase oameni la masă care mi-au zis, „Du-te, bă, aici e de tine“. Ăştia veneau la bar ca să râdă, aveam moment, făceam glume din nimic. Aşa am ajuns la Prima TV. Erau în comisie Simona Mazilescu, Nico, care am înţeles că-i prin America acum. Cam aşa a început treaba.

„Băi, Kegheşe, tu eşti dat dracu! Bă, eu nu ştiu când vorbeşti serios şi când glumeşti“

Cu doi ani în urmă eu dădusem la Teatru, dar am picat. Erau vremurile în care se intra pe pile, „Sunt băiatul doamnei actriţe“, şi ăia aveau prioritate, restul mai la urmă. Iar la facultate, la Hyperion, când am dat, lucrând la clubul de vin, am aflat cine o să fie în comisie şi m-am dus cu sticle de vin cadou. Am făcut din treaba aia moment, toţi au crezut că fac o poveste, dar, de fapt, erau o atenţie! Atât de real am fost cu sticlele astea că ei au crezut în comisie că eu am număr cu sticle cu vin. Dacă i-am simţit, am pregătit un speech şi am dat înainte. Au zis, „Domn’le, noi aşa ceva nu am văzut“. La început erau: „Dar ce ne-aţi adus acolo?“, Eu, simplu: „Vin!“, „Vin?“, „M-am gândit la dumneavoastră să vă dau o atenţie“. I-am văzut că s-au făcut mici, „Nu, lăsaţi sticla acolo, vă rog“. M-am apropiat, am pus sticlele pe masă. Eusebiu Ştefănescu, Dumnezeu să-l ierte, care mi-a fost profesor, mi-a zis în al doilea an de facultate, şi cu domnul Geo Saizescu, „Băi, Kegheşe, tu eşti dat dracu! Bă, eu nu ştiu când vorbeşti serios şi când glumeşti“. Asta mi s-a întâmplat de cele mai multe ori, pur şi simplu. Dacă povestesc ceva ce pare a minciună pe tine te bufneşte râsul numai din faptul că tu te gândeşti „Cum dracu i-a venit să zică aşa ceva?“. Minciuni adevărate. Am observat oameni care mint, dar şi de la ăia am ceva de învăţat, ca personaj, ca mod, ca tehnică.

Codruţ Kegheş FOTO David Munteanu

E o chestie antologică cu unul care a lucrat în Legiunea Străină, a făcut 18.000 de euro şi s-a încurcat cu o tipă. Era columbofil. Deschide şifonierul, avea acolo două săpunuri FA puse pe tricouri să miroasă bine. Şi nu mai vede banii. Mamă! Iese pe balcon, vorbesc cu porumbeii, le arată poza, să o caute. „Bă, mi-au plecat porumbeii, vreo trei săptămâni nu am ştiut nimic de ei, eram apatic, nu-mi mai venea să ies pe balcon. Fumam ca un nebun. Am zis, gata, nenorocita mi-a găsit porumbeii şi i-a omorât pe toţi. Şi-ntr-o dimineaţă cobor să iau pâine. Cred că doar pâine aveam în frigider. Ies de pe aleea blocului, fac dreapta şi când aud «blî, blî, blî!» Bă, şi când mă uit, din stânga, porumbeii, frate! Când m-au văzut au sărit pe mine de bucurie că ne văzusem. Şi m-am uitat, uite aşa (ţine pumnii apropiaţi - n.red.) aveau bătături la picioruşe că au venit pe jos! Nenorocita le-a tăiat penele“. Cum să te comporţi cu unul care îţi vorbeşte aşa? (Râde) Ăsta e moment, aşa ceva, să vină porumbelul pe jos că i-a tăiat aripile. Cu picioarele umflate (Râde).

Sau cu ăla care a furat un Mercedes din Germania? Am plecat, mamă, şi ne-a văzut poliţia! Bagă a cincea, 200 la oră! De viteză ce-aveam n-am realizat când am trecut în Austria! I-am zis şoferului, prietenul meu, „Gata, frate, o luăm prin Dunăre“. Mamă, ce înseamnă Mercedes, am făcut stânga, am intrat în Dunăre, niciun strop de apă! Am ieşit pe partea cealaltă la greci, băi, frate, am deschis geamurile, ne-am aprins câte o ţigară să ne revenim. Pic de apă n-a intrat! Stăm noi aşa la ţigară şi se aude... Poc! Poc! Poc! (Bate cu palma în masă - n.red.). Mamă, ne-am căcat pe noi de frică. Când ridicăm portbagajul, să vezi, plin de şalăi era! (Râde).

Şi după toată experienţa de la „Bank Show“ te-a remarcat Şerban şi te-a luat la Cronică.

Da, aici voiam să ajung şi eu. Au fost multe activităţi în cadrul Prima TV, tot felul de emisiuni ce am avut, dar momentul zero a fost când Şerban a auzit de mine. „Bă, e un nebun acolo“. Auzise şi de la Puştiu' care filma şi pentru „Bank Show“. A venit momentul în care mi-a spus: „Bă, toată lumea zicea că eşti nebun, îi faci să râdă cu lacrimi. Uite, faci un material şi dacă mă faci să râd eşti luat în echipă“. Îţi dai seama că am avut emoţii, stres. Plus că m-am dus la un eveniment cu vedete, personaje mondene pe care nu le cunoşteam şi nici ele pe mine. Plus că bodyguarzii de acolo m-au scos de două ori, au zis că-s nebun. Aveam o salopetă mărimea 58, era ca un tomberon-burlan pe mine, la vremea aia eram mult mai slab, nici acum nu sunt gras, dar mă rog. Şi mai aveam un cojocel de-al soţiei lui Şerban care era aşa o chestie mică cu mâneci şi cu un fular care avea vreo patru metri. M-am dus noaptea la el, am ajuns pe la 1.00 noaptea, ne-am culcat pe la patru dimineaţa. Şerban a văzut de trei-patru ori momentul. Erau nişte faze reale filmate. M-am întâlnit de multe ori cu oameni pe care îi întreb: „Domn’le, ce îţi place la Dezbrăcatu’?“, „Felul ăla al tău de a te duce direct la persoană, pam!, îl laşi pe ăla şi pleci“. După aia mi-am dat seama că sunt oameni care vor să apară la filmare şi pur şi simplu oameni care nu au nimic de spus, dar se bagă în seamă să apară la televizor. Şi oameni care nu se aşteaptă să se întâlnească cu mine sau mă văd, „A!“, şi o iau la fugă! I-am alergat, dar de cele mai multe ori oamenii aia sunt „Mig, mig! Vrrr!“. Au dispărut!

Cam de acolo a plecat totul, din 2002. Mă uit acum, cum îţi ziceam, la filmările mele şi am stat şi am studiat dacă a fost bine. La fiecare filmare pe care am văzut-o îmi cunoşteam momentul şi starea şi am putut să fac comparaţie cu mine, cu ăsta de acum. Dar se vede clar o evoluţie. Ţi se întâmplă, pe măsură ce înaintezi în vârstă, să te uiţi la poze de acum 20 de ani şi să spui „Mamă, ce urât eram!“. Sunteţi de acord? N-aveţi sentimentul ăsta?

FOTO Arhivă

„Toni Tecuceanu îmi lua o greutate de pe suflet ştiind că se duce şi se ruga pentru mama“

La „Bank Show“ a participat Toni Tecuceanu, bunul tău prieten şi coleg de emisiune. Ai fost foarte afectat de moartea lui.

Toni Tecuceanu a fost la a şasea sau a şaptea ediţie. Pe lună se desfăşura câte o ediţie de gală. Urmând ca după 12 luni, 12 emisiuni, să fie ultima gală pe care eu am câştigat-o. Pe Toni îl ştiam din facultate, era mai mare ca mine cu un an, relaţia mea cu Toni a fost una de frate. Era unul dintre puţinii oameni credincioşi pe care i-am putut întâlni. El lucra şi la Radio România Actualităţi în vremurile alea şi avea de făcut materiale, umbla mult prin ţară pe la mănăstiri. Îmi lua o greutate de pe suflet ştiind că se duce şi se ruga pentru mama. Făcea pentru mama acatiste la toate mănăstirile mari. Nimeni n-a crezut c-o să moară, dar pe 24 decembrie, de Sfânta Eugenia, de ziua mea, că mă cheamă şi Eugen, m-a sunat Şerban la ora 12:30 noaptea, „Băi, ce facem, Toni e în spital şi nu se ştie dacă mai scapă“, „Hai, mă, termină cu prostiile!“. El avea nişte simptome, dar nu poţi să crezi că un munte de om moare aşa în câteva zile. A doua zi, pe 25, aveam băiatul mic, m-am dus la terapie intensivă, m-a văzut o asistentă şi mi-a zis „De ce veniţi aici că aveţi copil mic, mergeţi acasă“. Zic „Nu, merg să îl văd pe Toni“. Am urcat pe scări, i-am văzut pe tatăl şi pe fratele lui îmbrăcaţi în negru. Şi când m-au văzut au început să plângă. Cred că n-o să uit momentul ăla, aveam senzaţia că deja a murit. Să-mi păstrez calmul şi emoţia n-am întrebat dacă a murit, dar din ce urma să discutăm eu să înţeleg că s-a întâmplat ceva. La vreo două minute a ieşit asistenta-şefă de la terapie intensivă şi i-a trimis să ia nu ştiu ce adeverinţă de jos de la internări. A făcut acet gest ca să poată să vorbească cu mine. Mi-a zis, „Domnule Dezbrăcatu’, colegul dumneavoastră e grav, nu se ştie dacă mai scapă“. „Domn’le nu se poate aşa ceva, staţi un pic...“. Pe data de trei a murit. Pe trei ianuarie. L-am visat de câteva ori. Mătuşa lui, cea care l-a crescut, are o relaţie specială cu mine şi cu Mişu, Mihai Găinuşă, ne-am ocupat de ea, sărăcuţa, când a fost în spital. În garsoniera în care locuieşte are un minialtar Toni Tecuceanu. A fost un mare om şi la propriu şi la figurat, dar peste toate un talent.

Bănuiesc că aţi învăţat unul de la altul.

Da, să ştii. El era fan Codruţ, eu eram fan Toni. Imita perfect oameni cu care dacă vorbeai la telefon spuneai „Da, domn’le, am vorbit cu Adrian Năstase“. Şi, de fapt, era Toni Tecuceanu. Ţânţăreanu, Becali... făcea multe! Şi acum cred că face, dar acolo sus. Au trecut anii şi nici acum nu ne vine să credem că a plecat. Şerban luase atunci în calcul deplasarea lui la Viena. Numai că medicii de aici au spus că e netransportabil. Nu a existat o variantă pe care să nu o luăm în calcul. Chiar dacă doctorii au speculat că nu există gripă porcină, că n-a avut, că de ce cei cu care a dormit în cameră cu o săptămână înainte nu au avut treaba asta. Dormise cu Mistreţu'. De ce ne-am vaccinat, de ce nu ne-am vaccinat. Şi după aia, dacă-ţi aduci aminte, cozile alea interminabile cu oameni care spuneau că au supravieţuit datorită lui Toni. Adică a trebuit să moară ca să... Acum şi dacă disecăm despre gripă porcină discutăm aşa, e un subiect normal, ne-am învăţat, ne-am obişnuit cu el. Doar că el, săracul a murit. Asta e. 39 de ani.

Ai stat o perioadă în Ungaria. De ce nu ai rămas acolo?

Am stat doi ani şi ceva. Eu poate că rămâneam, dar n-a vrut mama. Taică-miu ungur, mama bulgăroaică. Şi eu român născut în Ploieşti. Taică-miu a vrut să rămânem acolo; acum, din poveştile mamei, sărăcuţa, că rar mă mai înţeleg cu ea, mi-a zis că m-a luat şi a venit cu mine în ţară. Acolo aveam rude din partea tatălui, dar cu care nu prea am discutat. Dacă el ne-a lăsat la patru ani. Asta e. Am aflat că a murit în 2006, la vreo trei luni. Mă căuta soţia lui să semnez că n-am nicio pretenţie la avere. De ce să n-am? (Glumeşte - n.red.).

Te-a marcat în vreun fel perioada asta fără el?

Da, aşa cum eu, chiar dacă sunt divorţat, încerc 200% să fiu în preajma copilului meu şi să fiu în orice moment important al vieţii lui aşa şi el trebuia să fie. „Eşti mândru de mine, tati?“, „Da, tati e o forţă“. Acum când merg cu el la moto e bărbat! Dacă spune tati „Bravo!“ se simte bine. Eu, în schimb, n-am avut chestia asta. Adică am avut un tată care m-a bătut la cap să nu dau la facultate şi să mă duc să mă angajez. Eram convins că îmi spunea aşa doar ca să nu mai plătească pensia alimentară. Mama, sărăcuţa, m-a crescut destul de greu. Ea a avut o viaţă foarte chinuită. Îmi povestea că atunci când a plecat tata a luat tot şi am dormit pe rogojină. Râdeau copiii de mine la grădiniţă că nu văd „Stan şi Bran“. Dar, uite că, sărăcuţa, a făcut eforturi şi am luat şi televizor. Acum roata s-a inversat, eu am grijă de ea. Şi voi avea atâtea zile cât o să aibă. Cred că e de scris o carte. Sau dacă aş discuta cu un om din mediul spiritual, el mi-ar spune: „Bă, tu ai avut o karmă“. Dacă discuţi cu un astrolog, ăla zice „Păi, tu eşti zodia Peşti. Peştii apar în familie ca într-un ciclu, se închide o perioadă, un tumul de probleme şi de lucruri“.

Nu ştiu ce să cred. Dar mie chiar mi s-au întâmplat miracole. Pot spune miracole, referitor la mamă, la copil, cu mine. Ar trebui să-mi scot de aici (arată în dreptul inimii - n.red.) un card şi să ţi-l pun să simţi toate lucrurile astea. M-am gândit, oare de ce mama suferă de 15 ani în halul ăsta? Sau acum 15 ani să vină cineva şi să îmi zică: „Pentru următorii 15 ani vei avea de tras cu mama ta“. 15 ani sunt mulţi ani... zi de zi! Nu e o săptămâna jumătate, nu e un an jumătate, sunt 15 ani! Copilul meu a văzut-o pe bunica lui în pat. Acum are şase ani şi o vede tot în pat. Mă rog, astea sunt de-ale mele, personale. Niciodată nu am forţat cu lucrurile astea, sunt ale mele.

În copilărie visai să te faci marinar. Cred că asta s-ar fi întâmplat dacă nu ajungeai la „Bank Show“?

Mă jucam şi cu apa din WC. Dar nu, nu s-ar fi întâmplat. Făcând Liceul Industrial Petrolul Teleajen, IPT, Icoane Preparăm Tămâie (Râde), era nebunia de a pleca pe platforma de foraj marin. Una, era în domeniul meu de specializare, doi, se câştiga foarte bine. Stăteai trei luni acolo, două săptămâni pe uscat. După ce am dat la facultate şi am picat prima oară chiar am aplicat la două companii din America de Sud. Dar nu s-a întâmplat. Dacă nu s-a întâmplat înseamnă că nu a fost momentul prielnic, nu trebuie să îţi pară rău. Toate se întâmplă la timpul lor. Şi aşa e. Uitându-mă acum în spate totul a fost calculat.

Cum îţi pot creşte branhii dacă mănânci trei sferturi din verdeaţa din acvariul cu peşti

Dar cum era, de fapt, Codruţ copilul?

Codruţ copilul era un tâmpit, un mare ciclist. Mergea pe o roată, m-a prins poliţia de două ori de era să îmi ia ghidonul şi roata din faţă (Râde). „De ce să nu ţi le luăm dacă tu nu mai ai nevoie de ele?“ Am fost tâmpiţel, nebun cu fel de fel de lucruri. Cântam la acordeon şi la mandolină. Mare crescător de peşti.

Ai dormit lângă primul acvariu cumpărat.

Da. Când m-am făcut mai măricel a venit vărul meu, Bogdan, la mine, şi mi-a zis că a citit el într-o carte că dacă mâncăm alge ne cresc branhii. Şi pe lângă asta era perioada Omul din Atlantis, se purtau izmene. D-alea chinezeşti, groase, vătuite. Mama n-a ştiut că mi-am tăiat o pereche de izmene şi mi-am făcut cu pixul acel semn spirală. Într-o sâmbătă, când a venit vărul meu la mine, am mâncat aproape trei sferturi din verdeaţa din acvariu şi după aia ne-am aşezat în pat, aşteptam să ne crească branhiile. Şi nu au crescut. Zic, „Bă, trebuie să ne facem nişte semne aici (arată spre gât - n.red.)“. Stăteam sub apă, în cadă, şi citeam cu o ţeavă, cu ochii deschişi ca să mă învăţ! Pentru mine era o problemă de ce nu mă adaptez la apă! Aveam ochii roşii de clor şi eram foarte supărat de ce nu se întâmplă minunea. Exact ca un bărbat care vrea să devină femeie, „Bă, de ce nu îmi cresc ţâţele?“ Aşa şi eu la vremea aia. Mare fan Omul din Atlantis!

Am un prieten foarte bun pe care dacă l-ai suna să-l întrebi de Codruţ o să îţi zică „A! Tâmpenii multe“. La petreceri eram sufletul, dacă venea Codruţ se râdea cu lacrimi! Mi-aduc aminte, am fost la un majorat şi am împrumutat de la un prieten, Sorin Grămadă, un sacou roşu de lână cum se purta pe vremea aia. El avea două sacouri, unul roşu şi unul bleu. Pe lângă faptul că aveam amândoi acelaşi parfum, îmi dăduse el, miroseam amândoi la fel, aveam şi sacouri aproape identice, doar culoarea diferită. Se oprise curentul şi am ieşit pe balcon. Era o lumânare pusă de mama fetei pe balcon şi una în casă ca să vedem. Am ieşit amabil, „Doamnă, lăsaţi că vă servesc eu“, cu sacoul ăla. Am văzut pe partea asta pe balcon (arată spre dreapta - n.red.), aici era lumânarea (arată în faţă - n.red.) o băncuţă şi ceva ca un mileu aşa, d-ăla covor de ţară. Când m-am aşezat am auzit „Nuuu!“. M-am ridicat. Ce era? Era salata de boeuf , dar era făcută cu model şi eu credeam că e preş să mă aşez. Ăla (prietenul lui - n.red.) când a auzit, era în sufragerie şi se pupa cu o fată, a zis: „Sacoul meu!“. Nu mai era de salată, ci de sacou! M-am dus cu lumânarea la baie şi eram aşa cu fundul (stă aplecat şi mimează că se curăţă - n.red.). Curăţa cu linguriţa maioneza de pe sacou. M-am întâlnit cu Sorin la 15 după aia. Am prieteni plecaţi prin Australia, Germania, America. „Bă, mai ţii minte cu sacoul ăla?“ Dacă voi râdeţi acum, îţi dai seama la momentul ăla?

FOTO David Munteanu

Mărturiseai la un moment dat că urăşti prostia, nesimţirea şi lipsa de respect. Doar atât urăşti?

Tu trebuie să fii om cu mine ca să fiu ăsta. În momentul în care eu găsesc un fir de aţă şi îl trag, îl trag, îl trag şi văd că aşa e şi mi se confirmă ceva, având o intuiţie bolnavă, funcţionez altfel. De multe ori am un stabilizator ca şi exerciţiu. Asta şi în relaţia cu oamenii. Am 4.000 şi ceva de contacte, dar din astea, lăsând la o parte colegii, am doar câţiva prieteni. Cu care să vorbeşti orice şi dacă îl suni la ora două noaptea, „Hai cu mine până la Târgu Mureş“, „Da, hai că mă îmbrac şi vin“. Nu cred că sunt doi. Unul e sigur, dar în rest nu. Prietenul e ăla cu care vorbeşti absolut orice, cu care te consulţi, îţi cere părerea. Am un prieten care-şi caută de lucru, i-am zis, „Băi, du-te şi întreabă, a întreba nu costă nimic“. E vorba de eul tău care simte nevoia să muncească. Şi ce faci? Cioc, cioc, cioc! (bate în masă - n.red.).

„Teatru, actoria, au venit ca o mânuşă. Nu depun niciun efort“

Spuneai că eşti mulţumit pentru talentul cu care eşti înzestrat. Chiar mărturiseai: „Talentul e ceva de sus. Degeaba te duci la facultate dacă nu ai palma lui Doamne-Doamne pe cap“.

Am văzut oameni care au intrat blocuri de piatră în facultate, profesorul şi-a pus şorţ, daltă, ciocan şi a început să cioplească la ei. După patru ani de facultate au prins o formă, semănau a om, dar n-aveau nicio legătură cu meseria asta. Citeam la un moment dat, în Franţa parcă, pentru doctori şi avocaţi era recomandat să facă întâi teatru pentru că înobilează orice altă meserie. Îţi pui halat alb, eşti doctor, îţi pui chiloţi şi sutien, eşti din film porno. Aşa şi eu, de-a lungul vieţii mi-am pus fel de fel de haine. Am primit o întrebare, „Ce rol nu poţi să joci?“. Nu cred că aş putea să spun ăla sau aia. Dar cred că şi eu am o limită. N-aş putea să-l joc pe Iisus Hristos, de exemplu. Nu mi s-ar părea păcat, dar n-aş putea. Am cunoscut copii de bani gata care spuneau „Ce să fac acasă? Mă duc la facultate, plăteşte papa“. Mie chiar mi-a plăcut jocul. Teatru, actoria au venit ca o mânuşă pentru tot ce fac eu. Nu depun niciun efort. La radio, mă trezeam la ora 5:30, dar la ora şapte, poc! (n.r. - bate din degete). „Bă, frate, dar cum poţi să faci aşa? Eu îmi beau cafeaua...“. Am un personaj, Specialistul, e omul care ştie absolut orice. Chiar şi Google apelează la el. Nu-ţi pot descrie câtă energie îmi dau lucrurile astea pe care tot din mine le scot. Şi vezi că ăla de lângă tine râde. Odată mai mult, odată mai puţin, nu poţi să fii mereu la fel, n-ai cum. Cred că aşa sunt eu construit, mă consider un om normal, poate pentru mulţi sunt aparte.

Chiar dacă am fost în cercuri înalte m-am întins cât mi-a fost plapuma Codruţ Kegheş, actor

Eşti actor sau om de televiziune?

E o întrebare bună pentru că din punctul meu de vedere sunt două tipuri de actori: actori de text, când joacă cu partenerul trebuie să înveţe mot a mot, pentru că dacă nu pune virgulă sau semnul exclamării respectivul să se blocheze şi să nu aibă niciun fel de reacţie, sau actori spontani, cu care e dificil de lucrat pe piese, pe lucruri clare, dar care au un aport mult mai mare faţă de celălalt. Întotdeauna telespectatorul, spectatorul va fi luat prin surprindere de ceea ce face. În funcţie de stare, de sală, de mulţi factori care îi dau starea aia de joc. Acum se foloseşte ceva înainte, ţuică, de-astea. În breasla asta se consumă mult alcool. Eu, unul, pot spune că nu consum şi n-am consumat niciodată alcool ca să fiu simpatic sau să nu am trac. Devine viciu, iar tu alcoolic, logic.

Tu ai un vis, anume să laşi ceva în urmă pentru copilul tău. Ai reuşit să faci asta?

Deocamdată nu. Mai am multe de făcut, sunt convins de asta, sunt sănătos tun şi merg înainte. Deocamdată pot spune că fi-miu e tare mândru de tăticul lui pe care îl iubeşte marea majoritate a oamenilor. Nu a ajuns la nivelul în care să spună, „Bă, eu sunt băiatul lui Dezbrăcatu’“. Acum l-am dat la o şcoală normală, nu acolo unde celălalt copil se uită ce telefon are, ce maşină vine să îl ia, ce scrie pe geacă. Dar vreau să fac tot ce pot pentru copilul meu, însemnând material, tot, tot, tot, să îi asigur lucrurile pe care eu, probabil, nu le-am avut şi de care am dus lipsă. Chiar dacă am fost în cercuri înalte de-a lungul vieţii m-am întins cât mi-a fost plapuma. Asta vreau să-l învăţ şi pe el. Dacă vede la un coleg un Ferrari să nu se ducă în dulap şi să ia 100.000 de euro aşa că are tata. Nu, să înţeleagă că-şi permite orice altă marcă. Şi asta e valabilă cu orice vrea să facă. Voia să se facă tractorist, acum un an, acum vrea să se facă antrenor de moto. Am mers după ce şi-a dorit el mai mult. Nu l-am forţat.