Un voiaj pe tărâmul utopiei posibile
0
O orchestră formată din muzicieni tineri, de până în 30 de ani, acordă un bis la finalul unui concert. Sunt îmbrăcaţi cu haine colorate şi fiecare instrumentist se ridică în picioare atunci când vine rândul momentului său solistic din muzica unei polci. Publicul e în delir. Tinereţea va cuceri întotdeauna.
Este o imagine tipică a unei orchestre de tineret, întâlnită şi în România, dar care a devenit iconică în 2008, când Gustavo Dudamel şi Orchestra de tineret Simon Bolivar au fost invitaţi la Festivalul de la Salzburg. În acelaşi an, violoncelistul Marin Cazacu înfiinţa Orchestra Română de Tineret.
Dar asemănările se opresc aici. Orchestra lui Gustavo Dudamel este produsul unui program naţional din Venezuela care vizează cu totul alte obiective decât cele de la Bucureşti. Venezuela este o ţară cu o populaţie de 30 de milioane de locuitori care, după boom-ul descoperirii unor importante zăcăminte de petrol, a cunoscut o criză prelungită, odată ce cotaţiile bursiere au scăzut, la începutul anilor ’80. Economia a intrat în criză şi se află de multă vreme într-o perioadă de tranziţie. Criminalitatea juvenilă a atins cotele cele mai mari din America de Sud. Puterea a fost cucerită de Hugo Chavez – un preşedinte autocrat, prosperitatea a fost împărţită inechitabil, presa s-a mogulizat, corupţia a devenit endemică, opoziţia democratică a fost mereu fărâmiţată. Pentru a integra tinerii în societate, Venezuela a ales o altă cale decât cea a construirii de săli de sport, cum s-a făcut în România. A urmat calea muzicii, pe rând factor de coeziune în jurul unor valori universale, dar şi terapie, sau educaţie pur şi simplu. Se spune că un copil care a ţinut în mână o vioară nu va ţine niciodată în mână un pistol. Ţelul final al El Sistema, căci aşa se numeşte acest program naţional, nu a fost acela de a crea o orchestră de succes internaţional, acesta a fost un rezultat secundar, neluat în calculele iniţiale. Dar Simon Bolivar a devenit ambasadorul lui El Sistema în lume şi azi, multe ţări încearcă să-l replice.
De ce nu şi la noi?
Avem o ţară cu economie revenită în deriva tranziţiei după criza care a urmat boom-ului imobiliar, problemele noastre nu sunt atât de acute precum cele ale Venezuelei, dar sunt din acelaşi domeniu. Corupţie, instabilitate economică, dar mai ales o bombă cu ceas, cea a copiilor emigranţilor români, rămaşi acasă singuri, sau în grija rudelor, copii al căror viitor nu este deloc încurajator: îşi doresc să-şi urmeze părinţii, integrarea în societatea românească e dură, sunt vulnerabili în faţa tentaţiilor interlope etc. Clasa politică nu pare să aibă soluţii, cel mult sesizează problema în modul superficial şi prostesc în care a făcut-o un Ioan Rus. Oportunităţi există, căci un program de tipul El Sistema ar însemna o utilizare mult mai inteligentă a fondurilor POSDRU, viitoare POCU, iar Preşedenţia României, reprezentată de fostul primar al unei capitale culturale europene, este încă în căutarea unui proiect cultural emblematic. În acelaşi timp, lipsa de strategie a personalităţilor muzicale din România (culminând cu eşecul găsirii unui director artistic pentru cel mai important eveniment cultural al ţării, Festivalul Enescu) şi-ar putea găsi un remediu într-un asemenea program. Un program care ar putea injecta viaţă într-un sistem educaţional ale cărui singure repere sunt principiile fondatoare ale lui Spiru Haret şi care nu reuşeşte să se reformeze de zeci de ani, mizând totul pe informatizarea fără nici un obiectiv clar. Societatea civilă ar putea să-şi canalizeze o parte dintre energiile care debordează până la blocaj în ecologie şi protecţia câinilor vagabonzi.
Ce mai aşteptăm?
Despre ce înseamnă El Sistema, puteţi afla citind un reportaj realizat de muzicologul francez Vincent Agrech pentru revista „Diapason” din Decembrie 2014: El Sistema: Călătorie în Utopia, pe care-l puteţi citi, în traducere, pe blogul Despre Opera.
Se încarcă comentariile...
