Starea naţiei americane şi „Mineriadele“ lui Obama

La finalul celui de-al doilea mandat, Barack Obama lasă moştenire Statele Unite măcinate de conflicte pe motive rasiale FOTO Reuters

Când Barak Obama a devenit preşedinte, majoritatea populaţiei de culoare din Statele Unite a respirat exaltată si uşurată. Un afro-american, un campion al dreptăţii, egalităţii, al drepturilor umane şi, nu îl ultimul rând, o speranţă pentru majoritatea minoritarilor de pe glob a ajuns liderul lumii libere.

Meritele executivului american, catapultat din anonimat în Biroul Oval în 24 de luni scurte, au fost exacerbate printre altele şi de decernarea Premiului Nobel pentru Pace în 2009. Mai rar în istorie un om a fost atât de omagiat şi idolatrizat, nu pentru realizări magnifice sau acte de eroism, ci pentru ceea ce ar putea face într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Acest personaj şarmant, charismatic şi atrăgător părea o rara avis, o combinaţie între Martin Luther King Jr., Papa Francis şi Mahatma Gandhi. Astăzi, în toamna lui 2015, Barak Obama reprezintă pentru mulţi americani un falnic apus, un alt politician profesionist pe post de şef de stat, unul mediocru şi irelevant pentru America şi restul lumii. Marile promisiuni şi speranţe ale anului 2008 s-au transformat în controverse şi eşecuri repetate. La aşa-numitele alegeri „midterm” din 2014, o vastă majoritate din candidaţii democraţi în cursa pentru Congres şi Senat au stat departe de preşedinte, considerându-l toxic pentru reuşita campaniilor lor. Promisiuni impresionante făcute la începutul primului mandat au rămas mai puţin onorate sau deloc. Starea naţiunii americane şi cea globala, crizele şi războaiele fără sfârşit fac subiectul unor discuţii şi al unor polemici fără precedent. În schimb, Barak Obama astăzi este astăzi mai puţin preocupat de convulsiile debilitante ale Statele Unite şi de cele mondiale şi total consumat de moştenirea sa spirituală.

Obama a atins punctul obsesiei în ideea de cum îl va judeca istoria după plecarea sa de la Casa Albă. În Biroul Oval, fostul senator de Illinois are reputaţia unui de om dificil, arogant şi încăpăţânat, contrar tuturor aparentelor. Dezertările din preajma sa au început să ia amploare. Un lider veteran al Congresului SUA, un alt democrat mărturisea nu de mult că marea reuşita lui Obama va rămâne cea de prim preşedinte de culoare al Americii şi atât.    

Până şi acest autor republican a crezut că măcar la capitolul relaţii rasiale Obama nu va avea cum să dea greş. Regretabil, el s-a înşelat. În realitate, de la preşedintele Jimmy Carter încoace, niciun lider american nu a prezidat peste un mandat marcat de atâtea răscoale şi violente pe plan naţional, majoritatea lipsite de sens şi raţiune. De la devastatoarele rebeliuni din Baltimore Maryland, la cele din Ferguson - Missouri şi până la violenţele anarhice din Sprinfield Illinois, Oakland California sau Sanford Florida, furia celor care sunt decişi să distrugă sau să fure orice le este la îndemână a devenit legendară. Unde se regăseşte marele lider şi cârmaci naţional Barak Obama în toate aceste episoade barbare şi ruşinoase pentru America? Care a fost mesajul preşedintelui şi intervenţia sa către cei afectaţi sau devastaţi de aceste tragedii? Când un tânăr de culoare a fost împuşcat într-o încăierare în Sanford Florida în 2012, preşedintele Obama s-a identificat prompt cu acesta, „eu puteam fi Trayvon Martin, eu puteam fi acea victimă”. Acest gen de afirmaţie a fost interpretata drept un carte blanche de către extremiştii de culoare. A fost pentru mulţi o chemare la „arme”, la o noua răzvrătire. Luni de zile mai târziu, cel care îl împuşcase pe Trayvon Martin, un aşa-numit paznic al cartierului, George Zimmerman, a fost  găsit nevinovat de un juriu din care făceau parte mulţi afro-americani. Între timp, 21 de oameni şi-au pierdut viaţa din cauza acestui incident şi pagubele se ridica la peste 100 de milioane de dolari.

Spre deosebire de majoritatea tinerilor albi, latino-americani sau asiatici există în Statele Unite un segment de oameni de culoare radicalizaţi. Aceştia trăiesc şi astăzi în adevărate ghetouri şi se poartă ca şi când nu mai au nimic de pierdut. Dezafectaţi, fără proprietăţi, ei nu pot fi daţi afara din şcoli sau licee, pentru că o bună parte le-au abandonat deja cu ani în urmă sau sunt de mult suspendaţi. Nu pot fi concediaţi, pentru că mulţi nu lucrează nicăieri. De studii universitare nici nu mai poate fi vorba. Părinţii acestora sunt dependenţi nu numai de asistenţă socială, dar chiar şi de droguri. Majoritatea dintre femei au numeroşi copii concepuţi cu bărbaţi diferiţi. Aceşti bărbaţi sunt ei însuşi adeseori încarceraţi, lipsind „motivat” la creştere copiilor şi, mai ales, la plata pensiei alimentare. Structura clasică de familie pe care o cunoaştem cu toţii nu există la acest grup social. Acest status-quo real nu scuză comportamentul lor, dar cu certitudine ne ajută să înţelegem perpetuarea situaţei la următoarea generaţie.

Aceşti tineri sunt convinşi că nu au un viitor, că societatea le rămâne datoare pe viaţă şi că starea şi mizeria lor este cauzată de către cei din jur, mai exact de către oamenii albi.

Acest fragment din gruparea afro-americana ar fi trebuit să devină prioritatea zero a administraţiei Obama şi mai puţin normalizarea relaţiilor diplomatice cu regimul din Havana, asigurările medicale naţional, sau starea reactoarele nucleare din Iran.

Pentru românii familiari cu istoria modernă a ţării şi care trăiesc în SUA, gestionarea crizelor sociale din ultimii ani de către Casa Alba par a avea un iz de mineriade bucureştene. Nu pentru că rebelii vânau partide de opoziţie şi pe liderii acestora, ci pentru ca barbarismul şi gradul de violenţă exprimate de americani contra altor americani semănă cu cele văzute în România în anii 1990 şi 1991. Preşedintele român de atunci i-a chemat „la acţiune” pe ortacii din Valea Jiului, în timp ce preşedintele Obama prin tăcerea sa sau prin comentarii tendenţioase a devenit complice la aceste nelegiuiri. Prin refuzul de a condamna direct acest gen de violenţe, Barak Obama a oferit justificare acestora. Domnul Obama a avut o misiune implicită de a îmbunătăţi relaţiile rasiale şi cele sociale în Statele Unite. În realitate, ele s-au deteriorat până la punctul în care incidentele de acest gen au devenit mult prea comune şi devastatoare în acelaşi timp. Emanciparea săracilor, în majoritate oameni de culoare şi „redistribuirea” averilor de cei avuţi la cei nevoiaşi nu a afectat decât partea de jos a clasei mijlocie. Cei cu venituri medii şi mici sunt taxaţi mai sever acum şi sunt împinşi nonşalant spre sărăcie. Cei bogaţi şi super bogaţi rămân impozitaţi la fel ca şi înainte, ceea ce nu le schimbă regimul de viaţă şi nici măcar buna dispoziţie. ObamaCare, măreţul plan de asigurare „pentru toţi americanii”, trâmbiţat de la ostentaţie până la obscen a falimentat nu numai doctori şi clinici, dar va distruge o întreagă industrie medicală în curând. Redistribuirea veniturilor şi strategia de a încurajare a mediocrităţilor prin scădere a standardelor academice în şcolile de stat este altă lovitură de graţie dată actualei societăţi americane. 

Barak Obama a perpetuat din multe puncte de vedere rasismul inversat. Cu sau fără intenţie, noi îl experimentam la New York aproape zilnic. La fel prieteni şi colegi din Washington DC, Philadelphia, Baltimore şi Boston şi Los Angeles. Apatie şi ostilitate, agresivitate şi indiferenţa, toate direcţionate mai des decât te-ai aştepta către populaţia albă în primul rând (sau asiatică) de un anumit segment al populaţiei de culoare.

Asediaţi cibernetic de către chinezi care ne fură zilnic cele mai preţioase date şi secrete, tachinaţi, fentaţi şi ameninţaţi fără jenă de Rusia lui Putin, terorizaţi sistematic de fanatismul unui ISIS şi Al-Qaida, iacătă starea mândrei noastre Americi la aproape şapte ani de guvernare Barak Obama. Ca români-americani nu contemplăm încă repatrierea, dar dacă Ronald Reagan ar trăi şi astăzi nu are recunoaşte actuala stare a naţiei şi a federaţiei numite Statele Unite.