La Opera din Cluj-Napoca, „Domnul Werther român”

Călin Brătescu "Domnul Werther român" Foto Nicu Cherciu

Sintagma este o parafrază la titulatura „Monsieur Werther” pe care critica muzicală internaţională o dăruise acum mulţi ani legendarului tenor Alfredo Kraus pentru interpretarea de referinţă a eroului lui Massenet.

O folosesc forţat, păstrând proporţiile, după ce l-am văzut pe Călin Brătescu în recenta nouă producţie cu „Werther” de la Opera Naţională Română Cluj-Napoca.

Pentru cunoscutul tenor român, rolul titular va rămâne, sunt convins, o creaţie de vârf a carierei, un reper, o referinţă. L-a interpretat cu timbralitatea caldă, rotundă şi plăcut îmbrăcată în armonice consistente, sombrate, bine cunoscută din abordări anterioare, dar mai ales cu remarcabilă cultură stilistică, cu punere  pe prim plan a cântului nuanţat, impregnat cu filaje şi mezzevoci ce au dăruit inspiraţie poetică frazelor muzicale încă de la aria de intrare, pictură a naturii. Moliciunile (prima scenă cu Charlotte), rostirile pasionale („divine creature”), trăirea intensă, au fost impresionante, tulburătoare. Celebra arie „Pourquoi me reveiller” - „Cântecul lui Ossian”, culminaţie a crescendo-ului prestaţiei lui Brătescu, a avut o specială varietate expresivă. Mă gândesc acum numai la fraza „o souffle du printemps”, mai întâi cântată în mezzavoce, apoi – la strofa secundă – filată exemplar, la desenul melodic fluid şi pictural sau la acutele bine proiectate. Dorinţa de autenticitate a mers până într-acolo încât tenorul a graseiat ca un nativ francez.

Călin Brătescu este „Domnul Werther român”! În jurul lui, aerul a pulsat cu poezie şi suferinţă.

Parteneră în rolul Charlotte i-a fost mezzosoprana Iulia Merca, şi ea într-o evoluţie creatoare care a depăşit răceala atitudinilor din primele acte, pentru ca în ultimele două să exprime o diversitate de stări, de la remuşcare (aria „scrisorilor”), la dezlănţuiri dramatice, convergente către finalul cutremurător. Vocea Iuliei Merca se bazează pe o remarcabilă calitate a frumosului registru central, cu care colorează sunetul şi îi dăruieşte intensităţi extreme.

Soprana Diana Ţugui a fost Sophie, ingenuă, cu glas strălucitor, plutitor, expansiv şi cu mare dezinvoltură scenică. Un personaj „ca o primăvară”.

În celelalte roluri au evoluat Cristian Hodrea (Albert), Petru Burcă (Le Bailli), Florin Pop (Schmidt), Beniamin Pop (Johann), Alexandru Potopea (Brühlmann), Tatiana Oltean (Kätchen), toţi bine distribuiţi şi bine pregătiţi muzical în ceea ce înseamnă încadrarea în specificul liricii franceze, în ceea ce priveşte pronunţia în limba originală. La fel ca şi principalii.

Din fosă, József Horváth a condus cu competenţă, tempi juşti şi corectă înţelegere stilistică (rememorez introducerile orchestrale). Instrumentiştii Operei au făcut toate eforturile în sensul obţinerii acurateţei, iar sonorităţile câteodată prea puternice nu au periclitat echilibrul cu platoul. Cu optime rezultate, Corneliu Felecan a pregătit Corul de femei şi Anca Mona Mariaş Corul „Junior-Vip”.

Pentru montare, conducerea Operei Naţionale Române Cluj-Napoca a recurs la doi oaspeţi francezi, Nadine Duffaut (regie) şi Louis Désiré (scenografie). Au conturat un spaţiu clasic în care simbolistica a fost permanent prezentă, centrată în jurul unui copac secular, cu trunchi masiv, chiar grosier şi agresiv desenat. Ideea în sine mi-a adus aminte de montarea cu „Werther” a lui Andrei Şerban de la Opera de Stat din Viena. Creativitatea are întotdeauna surse inspiratoare. Desigur, există o similitudine în ceea ce priveşte succesiunea stărilor eroilor şi eventuala analogie cu anotimpurile. Echipa Duffaut - Désiré a imaginat-o şi ea, dar spre deosebire de Viena, la Cluj metamorfozele au fost simbolic tratate, în conjuncţie cu alte elemente legate de derularea acţiunii, o cruce suspendată, un crâmpei de scrisoare sau frunze moarte proiectate pe fundal, un tablou... Superbă a fost secvenţa finală în care, cu Werther muribund, trunchiul copacului se luminează misterios, în timp ce în mijlocul lui pâlpâie o lumânare.  

Meritul regizoarei a rezidat în lucrul amănunţit cu interpreţii-actori, cu obţinerea de atitudini potrivite şi relaţionări optime între personaje. Scenograful a desenat costume adaptate epocii, pentru cei doi îndrăgostiţi uşor terne, apăsătoare şi câteodată greoaie, în ultimele acte. O premoniţie a morţii tragice.

„Werther” la Cluj, titlu care nu se cântă actualmente în România, a fost premiera care a deschis cea de-a 95-a stagiune a teatrului liric din municipiul de pe malurile Someşului şi a prilejuit şi reamplasarea pe frontispiciul scenei a stemei originale a României Unite, după o absenţă de 67 de ani. Au fost prezenţi numeroşi invitaţi, printre care ASR Principele Radu al României. Evenimentul a fost marcat la rampă de alocuţiunea directorului general Florin Estefan. Un moment în care a fost citit şi mesajul ministrului Culturii, Ionuţ Vulpescu.

La final, aplauzele şi ovaţiile entuziastului public au fost dedicate şi mezzosopranei Viorica Cortez, la aniversarea a cinci decenii de la debutul său internaţional, maestră care a împărtăşit din arta sa interpreţilor noii producţii şi a pregătit spectacolul în calitate de „vocal coach”. Cu admirabile rezultate, ce au dăruit strălucire primei realizări manageriale a lui Florin Estefan, urmărită în direct pe ecrane uriaşe de mii de clujeni adunaţi în Piaţa Unirii.