Peripeţiile unei asistente care este convinsă că Dumnezeu face minuni pentru ea: „Nu vreau să fiu o formă întâmplătoare de ţărână“
0
În anul 2013, o asistentă din Arad şi fiul ei s-au hotărât să se îndrepte spre alte orizonturi. Rămasă singură în urma divorţului cu un copil mic, arădeanca a trecut prin clipe grele până a reuşit să se pună pe picioare. A făcut foamea, a fost umilită şi chiar la un pas de sinucidere, însă, spune ea, doar credinţa în Dumnezeu a făcut ca astăzi să aibă un loc de muncă decent, să fie iubită şi respectată.
Luminiţa Catană (48 de ani) povesteşte că, pe vremea când trăia în Arad, erau zile în care se trezea la patru dimineaţa să facă prăjituri pentru a le vinde şi a avea bani, deşi era asistentă la un cabinet particular. Femeia, care este asistentă medicală de 30 de ani, locuieşte acum în Germania şi îşi practică profesia. Ea este convinsă că Dumnezeu schimbă vieţi şi destine.
„Am divorţat de soţ când fiul meu, Lorin, era încă mic. Am învăţat împreună cu copilul meu ce înseamnă să fii părinte. Anii au zburat şi Lorin a ajuns student la Cluj Napoca. A absolvit Facultatea de Studii Europene cu predare în limba engleză. Am trecut împreună prin foarte multe încercări. Meseria mea de asistent medical m-a ajutat să-i asigur copilului meu o viaţă plăcută, dar totuşi banii nu erau suficienţi, însă talentul moştenit, acela de a face prăjituri şi a găti, m-a ajutat să-mi suplimentez veniturile“, îşi începe povestea Luminiţa Catană.
Pe atunci lucra la un cabinet particular şi avea un salariu mic. „Pe lângă asistentă, mai făceam multe: spălat, curat, săpat în grădina, uneori...spălat covoare. Şi anii au trecut. Am lăsat în urmă acel loc, am găsit un altul şi, dintr-o întâmplare, am început să mă ocup de decoraţiuni. Un eveniment a schimbat destinul nostru. Lucram la un cabinet pe care l-am iubit foarte mult. Am fost acolo din clipa în care s-a construit şi pentru mine meseria a fost mereu iubirea mea. Munceam mult deoarece trebuia să-i plătesc meditaţii la fiul meu, voiam să înveţe bine. La acel cabinet, după o intervenţie chirurgicală, o fetiţă de patru ani a murit în braţele mele. Era o extracţie de polipi şi, din cauza unei malformaţii congenitale, copila a murit.
Lumea mea s-a prăbuşit şi am fost la un pas de a mă sinucide. Nu înţelegeam cum s-a putut întâmpla. Au fost zile cumplite, am trecut foarte greu prin acea perioadă şi Lorin a fost cel care m-a susţinut mereu. Nu-l cunoşteam atunci pe Dumnezeu, aşa cum îl cunosc acum. Credeam, mă rugam, dar nu aveam o relaţie personala cu El. După o perioadă de anchete şi stres am fost declarată nevinovată, dar în inima mea şi în sufletul meu nimic nu a mai fost la fel. Au trecut ani până am reuşit să trec peste moment. Nu mai puteam face injecţii, nu mai aveam curaj să asist la intervenţii, eu care lucram fără oprire. Atunci a fost un moment în care m-am îndreptat tot mai mult spre munca mea de organizator de evenmente şi decoraţiuni”, spune Luminiţa.
În anul 2009, alt necaz s-a abătut peste Luminiţa. S-a îmbolnăvit foarte tare şi a făcut şi un preinfarct. Femeia povesteşte că era depresivă, plângea foarte tare, însă încerca să ascundă totul şi a şi reuşit. Financiar a ajutat-o mult o prietenă din Germania, însă cu toate astea situaţia ei finaciară era tot mai precară.
Luminiţa alături de Claudiu şi Lavinia FOTO arhivă personală
Un alt moment, care i-a schimbat viaţa Luminiţei este organizarea nunţii tinerilor Claudiu şI Lavinia.
„Din acel moment viaţa mea s-a schimbat, dar mi-am dat seama mult mai târziu. Pe Lavinia o ştiam de ceva vreme, locuia în blocul unde era cabinetul în care eu încă lucram. O fată foarte simplă, cu posibilităţi financiare extrem de precare, studentă la automatizări, calculatoare. Venea cu mama ei bolnavă de cancer de col uterin la analize. O ajutam să le facă gratuit. Erau două luptătoare. Ţin minte şi acum ziua în care mama ei a venit la mine şi mi-a spus că Lavinia a făcut o promisiune Domnului şi anume: «Dacă mama mea se va vindeca, voi face un legamânt cu Tine, Doamne, şi te voi urma toată viaţa». Minunea s-a întâmplat şi Lavinia a făcut legământ, apoi l-a cunoscut pe Claudiu, un om de carieră care s-a îndrăgostit de sufletul acestei fete şi de ea. Un om din lume, curtat de firme de prestigiu, care a ales o viaţă cu Domnul şi s-a căsătorit cu Lavinia, oferindu-i acesteia un trai frumos. Îl iubeşte pe Dumnezeu din inimă şi acesta le-a dăruit o familie minunată. Văzând acestea, din 2010 a început transformarea în inima mea”, mărturiseşte Luminiţa.
Luminiţa alături de fiul ei Lorin FOTO: arhivă personală
Arădeanca e convinsă că Dumnezeu are un plan cu ea şi cu fiul ei, Lorin.
„Credinţa în Dumnezeu era singurul lucru în care mă puteam ancora. Am aşteptat să termine Lorin facultatea. Între timp, în aceeaşi zi în care pierdusem tot ce aveam material, mergând pe stradă am început să mă rog. În acel moment m-am întâlnit cu fostul meu şef de la spital. M-a întrebat ce fac şi, zâmbind, dar cu sufletul praf, i-am răspuns: «Vă căutam să mă angajez la dializă». El mi-a răspuns că ce coincidenţă, m-a luat de mână şi trei ore mai târziu aveam serviciu, cu un salariu foarte bun pentru România, cam 480 euro. Aşa lucrează Dumnezeu. Încet, am luat-o de la capăt. Lorin, deşi terminase facultatea, a lucrat ca ospătar, apoi la un bar unde făcea pizza. El lucra, dar salariul era de mizerie, între 300 şi 500 lei pe lună. Au fost zile grele, salariul meu abia acoperea din dări. Lorin a suferit mult în acea perioadă, dar credinţa mea era vie şi este şi acum... Am hotărât să plec în Germania (Munchen), unde era prietena mea”, mai povesteşte Luminiţa Catană.
În luna mai a anului 2013, Luminiţa a ajuns în Germania, după ce a renunţat la tot ce avea în Arad. „Am ajuns la buna mea prietena, dar din păcate, nimic nu era bine. Firma ne promisese şcoală, dar s-a dovedit incapabilă, iar germana mea era un dezastru şi noi investiserăm în acte enorm. În iunie am renunţat. Am plecat în ţară, unde am facut un curs intensiv de germană de trei săptămâni, la Timişoara. În disperare de cauză, aveam rate şi viaţa de dus mai departe, am căutat zile în şir pe internet, m-am rugat şi am spus: «Doamne, la capătul lumii de mă trimiţi, în vârf de munte, numai să câştig existenţa mea şi a copilului meu»... şi dorinţa mi s-a împlinit două zile mai târziu. Am primit un post la o firmă, la munte, la 1500 metri altitudine. Am plecat plină de speranţă. Am primit în grijă o bunică de 87 ani. În Rohlstuhl, erau doar câţiva vecini, Dumnezeu şi cerul.
În cele 65 de zile cât am stat, am slăbit 5 kilograme. La început plângeam zilnic, nu-mi venea să cred că mi-am făcut viaţa praf, că după atât muncă şi efort ajunsesem în vârf de munte. Apoi mi-am îndreptat privirea spre cer şi încet, încet mi-am revenit. Am luat-o ca pe o experienţă. Mă rugam enorm, citeam Biblia. Am avut un contact cu natura deosebit de frumos. Oamenii m-au preţuit, deşi mâncam extrem de puţin pentru că erau zgârciţi, dar am făcut totul din inimă şi la sfârşit oamenii mi-au spus: «Eşti deosebită chiar Dumnezeu te-a trimis la noi». M-am întors acasă, sejurul se terminase, iar bănuţii aceia m-au ajutat să mă descurc. Lorin lucra mult, dar primea salarul numai cu ţârâita“, îşi continuă povestea asistenta.
În curând, lucrurile au luat o altă întorsătură. Fiul ei a găsit un loc de muncă în Marea Britanie, iar ea, în Austria, pentru a îngriji o pacientă cu demenţă şi paralizie. „Nu a fost bine nici acolo, deoarece soţul femeii voia şi servicii sexuale. Am ajuns în stradă. Eram în tenişi şi în trening, cu o geacă subţire, cu 5 euro în buzunar, la minus 4 grade afară. Eram în afara oraşului, cu 4 euro credit pe telefon. M-am rugat şi am spus: «Doamne viaţa mea e în Mâna Ta, Îndrumă-mi paşii» şi ca din pământ a apărut un om al străzii, care m-a întrebat dacă m-am pierdut. Am spus că da şi m-a chemat cu el. Am plecat fără să ma tem. M-a condus la gară. Acolo era cald şi bine. A venit un al doilea om al străzii, am vorbit cu el. Din bănuţii mei ne-am cumpărat capucinno. Am sunat la o firmă unde trebuia să mă mut şi mi-au spus că ma vor lua dimineaţa la 5 a doua zi şi mă vor duce până în Viena. Am rămas în gara mică şi caldă cu cei doi prieteni ai mei care m-au păzit.
Am scris un mesaj prietenei mele din Germania, care mi-a spus să ajung în Munchen şi ea mă va ajuta. Dimineaţa la 5 m-a preluat firma, am făcut prin munţi un drum de câteva ore. Când am ajuns în Viena, şoferul m-a întrebat ce voi face şi i-am răspuns «Dumnezeu are un plan pentru mine», atunci el a afirmat «nu înţeleg cum de nu plângi». Am răspuns: «Am doar trei batiste şi nu-mi permit decât câteva lacrimi». Inspirată, i-am scris un mesaj fostului meu cumnat care ştiam că e în Italia şi cunoaşte şoferi ce fac tranzit. L-am întrebat dacă ştie pe cineva care trece prin Viena, dar mi-a trimis bani de drum spre Munchen“, mărturiseşte arădeanca.
Arăta ca un om al străzii
Luminiţa mai spune că pentru o clipă s-a văzut în oglinda unei uşi şi s-a speriat. Era palidă, ciufulită, murdară, trasă la faţă arăta ca un om al străzii, dar, spune ea, Domnul i-a trimis un gând: trebuia să meargă mai departe.
Luminiţa după ce s-a stabilit în Germania FOTO: arhivă personală
„Am intrat în toaleta gării, m-am îmbrăcat cu hainele mele bune, mi-am pus pantofi cu toc, m-am machiat şi când am ieşit afară nimeni nu m-a recunoscut. Am primit imediat ajutor la bagaje. Până atunci în afară de oamenii străzi nimeni nu s-a apropiat de mine. Am băut un capuccino şi am mâncat un croissant, câteva ore mai târziu eram la Munchen. Prietena mea Corina m-a aşteptat la gară. A doua zi, a sunat la o firmă şi am avut primul interviu, primisem deja primul job. Dumnezeu mă iubeşte.
La început câteva ore, apoi în ianuarie contract cu normă întreagă şi locuinţă. Nu-i venea nimănui să creadă, dar eu ştiam şi ştiu ce poate Dumnezeu. Am primit în dar mobilă şi lucruri. Domnul m-a binecuvântat foarte mult, învăţam zilnic germana. Cu Lorin vorbeam foarte rar şi abia în mai când am plecat la el am aflat greutăţile prin care a trecut. Ne protejam reciproc, prin dragostea pe care n-o ofeream. A răbdat şi el foame şi frig în Anglia, locuinţe mizere, dar acum prin bunătatea lui Dumnezeu şi ambiţia şi hărnicia lui a ajuns să lucreze la Londra, la Savoy Grill, iar acum în Porstmouth, la un restaurant ce se pregăteşte pentru prima stea Michelin.
Am luat recent examenul B2 de limba germană, am locuinţa mea în chirie, nu depind de nimeni. Am fost admisă la Facultatea de Medicină Naturistă, dar încă mai stau pe gânduri. Până acum am lucrat la un centru de zi ca asistentă, bucătăreasă, cofetareasă, făceam gimnastică, plimbări, curăţenie şi îngrijeam pacienţii. Am lucrat acolo din noiembrie 2013 până în mai 2015. Apoi am început să lucrez unde sunt şi acum la o clinică privată, pe secţia de chirurgie. Aştept recunoaşterea actelor mele, fapt îngreunat de însuşi statul român. În timpul liber fac prăjituri pentru prieteni şi pentru clienţi. Am prieteni şi oameni care mă preţuiesc. Îmi doresc să scriu prima mea carte care va avea titlul: «Nu vreau sa fiu o formă întâmplătoare de ţărână». Aştept cu nerăbdare concediul să mă întâlnesc cu fiul meu şi cu cei dragi din ţară, mamă, soră, frate şi nepoţi. Anul acesta nu ne-am văzut“, mai spune Luminiţa.
Luminiţa alături de mamă şi soră FOTO arhivă personală
„Atunci când îţi vorbeşte Dumnezeu, trebuie să îţi deschizi mintea, inima şi sufletul... îl vei auzi şi îl vei recunoaşte după susurul Lui blând şi după pacea pe care ţi-o pune în inimă... Îl vei recunoaşte atunci când oamenii din jur vor spune «pe acest om doar Dumnezeu l-a salvat» Îl veţi recunoaşte în tot şi în toate dacă vă doriţi asta din toată inima”, încheie Luminiţa.
Experienţa unui arădean specialist în kinetoterapie, care a plecat să trateze bolnavi în Spania
Se încarcă comentariile...
