„Aventura” unui proiect inedit

Sala Teatrului Regina Maria din Oradea

În urmă cu un an, la Oradea se lansa un proiect inedit, poate surprinzător dar deosebit de interesant şi binevenit în viaţa noastră muzicală, Asociaţia Operacademy şi preşedintele său, tenorul Stelian Gheorghe, stabilit de mulţi ani în Germania, propunându-şi, pe de o parte, să ofere publicului din frumosul oraş bihorean posibilitatea de a urmări seri de operă, iar pe de altă parte să creeze un cadru propice evoluţiei unor tineri solişti

pe o scenă adevărată, în spectacole adevărate, ceea ce pentru ei constituie o oportunitate poate nesperată de a cânta în compania orchestrei, de a lucra cu un regizor şi un dirijor cu experienţă. Parte dintre ei urcă astfel pentru prima oară în lumina reflectoarelor, învaţă să poarte costumele, să colaboreze cu partenerii de scenă şi cu ansamblul, aspecte esenţiale la începutul unei dorite cariere solistice.

Un beneficiu substanţial este şi faptul că reprezentaţiile se desfăşoară în superba ambianţă a Teatrului „Regina Maria”, construit la îngemănarea veacurilor XIX-XX de către vestiţii arhitecţi vienezi Fellner şi Helmer (cei care au proiectat zeci de clădiri devenite celebre, precum Operele din Zurich, Odessa, Praga, Berlin, dar şi Cluj sau Timişoara, Theater an der Wien, Konzerthaus din Viena, Tonhalle Zurich sau Teatrul din Salzburg), într-o manieră elegantă, păstrând farmecul „de epocă” şi prin exteriorul neo-clasic, având însă şi elemente neo-baroc, dar şi prin aspectul sălii de factură rococo, rafinată ca stil, cu loji şi balcoane, cu fosă, având acum o capacitate de 570 locuri.

Dacă anul trecut, la prima ediţie a proiectului, s-a prezentat opera Nunta lui Figaro de Mozart, de această dată s-a optat pentru o altă creaţie mozartiană - Flautul fermecat -, precedat însă de un concert susţinut de tinerii particianţi sosiţi din 8 ţări, organizatorul şi sufletul acestui demers ambiţios şi dificil, Stelian Gheorghe, dorind ca fiecare să cânte şi o piesă din ţara respectivă, pe lângă arii din opere sau canzonete cu mare impact la public. Astfel, sub genericul „Amicii in canto”, s-a derulat un program variat, atractiv, prezentat de către cei selectaţi sau recomandaţi de Asociaţie pentru a lucra la Oradea, timp de o lună, la „ridicarea” spectacolului, cu regizorul Carmelo Agnello de la Opera din Nancy şi cu dirijorul Julian Smith din Ţara Galilor, binecunoscut ca selecţioner al Concursului BBC Cardiff Singer of the World. O „provocare” pentru toţi cei implicaţi într-un demers la reuşita căruia au contribuit substanţial numeroşi sponsori care au asigurat transportul, cazarea şi... multe altele, având şi sprijinul Primăriei, dar şi suport financiar din partea Ministerului Culturii.

„Flautul fermecat“, la Teatrul „Regina Maria“

S-a lucrat cu pasiune şi seriozitate, deopotrivă cu pianistul italian Salvatori Scinaldi şi cu Barbara Pomsl care a venit special pentru a-i ajuta să pronunţe corect textul german - pentru că opera s-a cântat în original, replicile vorbite fiind destul de numeroase. Repetiţiile au avut loc la Cetate, apoi, în zilele premergătoare spectacolului, pe scena teatrului, în decorurile sumare imaginate de scenografa Vioara Bara - de fapt pânze sugerând desene făcute de copii -, în timp ce costumele au fost extrem de eterogene, de la hainele de stradă la uniforme militare, pelerine, veşminte (poate) ţărăneşti sau chiar japoneze, răspunzând astfel intenţiilor regizorale. Concepţia lui Carmelo Agnello surprinde încă de la intrarea coriştilor, care vin prin sală, privesc plini de curiozitate detaliile de interior, asemeni unor vizitatori într-un muzeu, apoi urcă pe scenă, unde rămân să „comenteze” momente din reprezentaţie, stând în picioare sau pe scaun, în plan secund, pentru ca la final să îşi continue „vizitarea” teatrului plecând prin deschiderea de fundal. Iar personajele sunt creionate în datele lor esenţiale, întreaga acţiune rămânând destul de statică, tratată adesea mai curând oratorial.

Sub aspect muzical, încă de la repetiţia generală s-a vădit disponibilitatea reală a tinerilor (cu vârste cuprinse între 18 şi 39 de ani) de a aborda şi... rezolva o partitură atât de pretenţioasă într-o manieră îngrijită, cât mai aproape de cerinţele stilistice, glasurile fiind calitative, încă destul de „crude” sau deja formate, cu o anume experienţă, conduse cu acurateţe şi muzicalitate, cu intenţii interpretative demne de laudă, uneori chiar remarcabile. Pornind tocmai de a faptul că toţi au etalat calităţi vocale interesante, promiţătoare sau performante, lucrate în general cu atenţie sub aspectul tehnicii, al frazării şi al expresiei, se cuvin apreciaţi şi încurajaţi, fiecare în parte, în raport cu datele naturale şi cu pregătirea lor. Desigur, s-a remarcat soprana Cristina Oltean (de la Cluj) care, în ciuda unei viroze rebele, a reuşit să susţină rolul Regina Nopţii cu siguranţă şi inteligenţă, conferind personajului şi prestanţa şi incisivitatea necesară (şi) în plan scenic, glasul său generos, plin, cu o coloratură impecabilă şi un acut spectaculos (afectat însă de problemele de sănătate) atrăgând imediat atenţia şi, firesc, entuziasmând încă de la primele măsuri. De altfel, pentru mine a fost o surpriză extrem de plăcută „descoperirea” ei, cu câteva săptămâni în urmă, la Craiova, în Elixirul dragostei, reascultând-o acum într-o lucrare total diferită, abordată însă cu aceeaşi rigoare şi, mai ales, cu o interpretare nuanţată, cu temperament şi anvergură vocală, având toate datele unei afirmări rapide într-o carieră... adevărată. La rândul său, soprana Elise Efremov (Austria/Franţa) a fost credibilă Pamina, cu voce caldă, luminoasă, frumos condusă, simpatică şi sensibilă, în timp ce partanerul ei, tenorul Robert Bede (de la Oradea), încă la primii paşi în lumea scenei, a convins că are o voce lirică plăcută, dar sunetul trebuie „îmbrăcat” şi legat într-o frază cursivă, iar mişcarea necesită un pus de degajare şi mobilitate, ceea ce... se învaţă. În Papageno, baritonul Jacel Batarowski (din Polonia) are avantajul unei expresivităţi vocal-scenice deosebite, aducând şi umor şi firesc „păsărarului” naiv sau speriat sau năuc, fiind unul dintre personajele cele mai reliefate din întreaga distribuţie. Alături de el, soprana Natalia Brazhkina (din Rusia) a reuşit să rostească textul „bătrânei” deosebit de amuzant, cântând apoi corect dar uşor strident; basul orădean Florin-Mircea Ganea a avut prestanţă în Sarastro, vocea sa amplă şi apariţia impunătoare ajutându-l să confere ceva din gravitatea personajului, tenorul francez Richard Golian aducând, de asemenea, o parcurgere curată a partiturii lui Monostatos, chiar dacă regizorul a vrut ca personajul să nu mai fie nici fioros, nici grotesc, ci mai curând sobru, îndrăgostit şi... supărat. Omogen şi bine echilibrat a fost şi grupul celor trei Doamne - Maria Tempfi (Oradea), Ania Wozniak (Fraţa/Polonia), Valeria Şarovatova (Uzbekistan) -, dar şi cel al Copiilor - Amalia-Denisa Preda (Timişoara), Roxana Mascaş (Oradea), Andreea Gordan (Oradea) -, care a rămas destul de şters şi „neutru” ca implicare, probabil tot conform cerinţelor regizorale. În Crainic şi în Străjerul II l-am ascultat pe italianul Giuseppe Zema, iar în Preotul II şi Primul străjer a apărut tenorul bucureştean Şerban Cristache, a cărui voce solidă şi calitativă rămâne, din păcate, doar la nivelul datelor native.

În fosă, orchestra Filarmonicii din Oradea, abordând o lucrare departe de repertoriul curent „de stagiune”, a acompaniat eficient soliştii, colaborând şi cu ansamblul coral ProArt Academy (pregătit de Ovidiu Niculaş), iar la pupitru, Julian Smith a coordonat cu atenţie relaţia fosă-scenă, evitând decalajele, încercând să obţină culori şi accente, dar mai ales o evoluţie unitară a spectacolului din punct de vedere muzical, ceea ce a şi realizat, cu răbdare şi perseverenţă.

La finalul repetiţiei generale, după emoţia parcurgerii integrale a partiturii în decoruri şi costume, încercând să se plieze pe viziunea regizorului asupra mişcării scenice şi a construcţiei personajelor întrupate, tinerii solişti au realizat că... au izbutit să se ridice la nivelul unei producţii închegate, având şi cursivitate şi logică, meritând aplauze, pentru totul a fost pus la punct, s-a cântat cu plăcere, fără asperităţi sau neîmpliniri, aşa încât perspectiva reprezentaţiilor cu public se contura deja de succes (ceea ce s-a şi... întâmplat!). Şi trebuie subliniat faptul că biletele la ambele spectacole s-au epuizat cu o săpămână înainte, semn că ideea unui asemenea proiect la Oradea se dovedeşte extrem de inspirată, organizatorii gândind deja „aventura” unei noi producţii, anul viitor. Pentru că, în ciuda efortului, a problemelor de tot felul, satisfacţia aplauzelor şi a aprecierilor, precum şi şansa de a primi sprijin din partea autorităţilor locale şi centrale, evident şi a unor sponosri generoşi şi importanţi, reprezintă tot atâtea argumente în favoarea continuării unui demers născut din dorinţa de a susţine tinerii şi de a oferi, la Oradea, bucuria unor seri de operă aşteptate cu nerăbdare de melomani. Este un dublu-câştig ce merită din plin să fie reeditat şi poate amplificat în următoarele ediţii.