În căutarea şcolarilor pierduţi: La Mizil, Arabis „opreşte trenuri“ şi-şi ajută confraţii romi să se trezească
0
„Lucram cu ziua, din martie pâna în septembrie. Şi-mi ziceam că locul meu nu e aici, că pot mai mult...”. Cu acest moment de trezire, Vasile Lincan a devenit un caz obişnuit, al unui tânăr de 23 de ani, student (management, în Ploieşti), care în acelaşi timp lucrează să se-ntreţină.
Are contract doar până la anu’ (colaborare, pe proiecte, cu o fundaţie), dar va găsi el o soluţie...Dacă nu găseşte repede de lucru poate o să-şi vândă şi maşina (un Cielo obosit), important e să păstreze şcoala.
Şi fără acel moment de trezire, tânărul ar fi fost un caz obişnuit, dar al lumii lui, de rom din Mizil, din Cartier (aşa e cunoscut cartierul ţigănimii), care tăieşte sub contractul ”ziua de muncă pe unde apucă” şi unde şcoala ar fi ultimul proiect la care să-şi permită să se gândească.
Tânărul de 23 de ani Vasile Lincan zis şi Arabis (”aşa mi-a zis mama, i s-o fi părut că sunt mai arab”) nu şi-a propus, în mod programatic, să schimbe lumea. Nu simte nevoia să explice ce e cu tricoul pe care scrie dreamers/reveurs (visători). Nu vrea să vorbească prea mult despre el. Ca atâţia alţii, a avut o copilărie grea. L-au crescut bunicii, de la 3 luni. L-au dat la şcoală. La început, erau în clasă romi-români, cam jumi-juma. Când a juns la liceu, rămăsese singurul rom. Simte şi o datorie să le mulţumească bunicilor. Bunicu’ e acum bolnav, nu are voie să fie supus la emoţii, de accea, de câte ori intră în curte, Arabis îşi ia ”un zâmbet fericit, care poate câteodată e fals”.
Mergem prin Cartier, pe la romii pe care Arabis i-a adus să mai facă o clasă-două, în cadrul proiectului ”Cu mic, cu mare, din nou la şcoală”, derulat de către Asociaţia C4C - Communication for Community. Aproape 400 de adulţi, majoritatea tinere mame, din 13 comunităţi sărace au beneficiat de acest proiect, implementat în parteneriat cu Inspectoratele Şcolare din judeţele Prahova, Călăraşi şi Gorj.
Oameni de 20-30 de ani care nu au mai fost la şcoală. Oameni care acum îl întreabă pe Arabis ”ce facem, când continuăm?” Uite-l pe Cristi Duman, de 23 de ani, tată a doi copii, care a ajuns, prin proiect, până într-a patra. Şi-a zis că ”nu e târziu” să mai meargă la şcoală şi acum vrea să meargă mai departe, că de la 8-10 clase mai găseşti de lucru.
Şi Marian Lincan – Alberto, 20 de ani, s-a dus zi de zi, să facă măcar pe a 2-a şi a 3-a, poate găseşte să se-angajeze undeva, ”că vreau să trăiesc din muncă”. ”Are şi un copil bolnav”, sare o vecină. Gheorghe Sanda are 44 de ani, dar n-are şcoală. Ar vrea şi ea să meargă “la programul ăsta, dacă se mai ţine, că am un băieţel mic, mi-a rămas repetent, nu ştiu să-l ajut, să treacă şi el”. Mai are un băiat mai mare, care o să termine şcoala, că a văzut că şcoala parcă i-a ... dezmierdat, aşa, capu, că a mai văzut şi el una-alta”.
Arabis, când pe româneşte, când pe ţigăneşte, n-are un răspuns precis, să le spună dacă mai vine sau nu un alt proiect. Dar parcă le dă încredere.
Arabis nu are cuvinte mari la el. Nici nu le cântă-n strună, ca formaţia lăutărească din Mizil, virală cu hitul “Şi-mi vine câteodată ca să plâng/ Că sunt sărac şi nu m-ajung/Încotr-o Doamne s-o apuc măăă/Că lumea-i rea, nu ştiu ce vrea...”
Nu ştiu de ce, îmi sare gându la Conu Leonida, legendarul primar din Mizil, care simţea că are o datorie să oprească în gara din urbe trenuri care păreau fără oprire în drumul lor expres. O oprire, preţ de un minut, măcar. Arabis - ca şi vara lui, Georgiana Lincan zisă şi Aldeza, şi ea studentă, şi ea promotoare de proiecte sociale - opreşte trenuri. Măcar preţ de un moment de trezire.
text de C. Ştefan
În alte cuvinte
Daniela Vişoianu, reprezentantă a Asociaţiei C4C – Communication for Community şi preşedintă a Coaliţiei pentru Educaţie:
Ajută-i să-şi pună întrebarea ”ce fac cu viaţa mea şi a copiilor mei?”
<<E crucial să cultivăm acele exemple de oameni care au reuşit să răzbată, să se ridice deasupra condiţiei care părea că le e predestinată. S-a văzut şi în timpul cursurilor, aceasta este cea mai bună lecţie prin care un adult, poate mai mult decât un copil, ajunge la acea conştiinţă de trezire, de întrebare – ”ce fac cu viaţa mea?”.
Efectul e cu atât mai mare cu cât exemplele provin din rândul comunităţii lor – sunt oameni pe care îi cunosc, trăiesc în mijlocul lor, dar sunt altfel, tocmai datorită acestui avantaj pe care-l oferă educaţia. Mai ales educaţia făcută la momentul potrivit.
Şi automat urmează întrebarea – ”ce fac cu viaţa copiilor mei?”
De aceea, eu cred că marele câştig pe care îl aduce un astfel de proiect precum ”Cu mic, cu mare, din nou la şcoală” e că, odată ce ai recâştigat adultul de partea şolii, îşi va trimite copiii la şcoală, va face tot posibilul ca ei ”să se ţină de carte”, cel puţin pe motivul că ” uite ce ajuns cutare dacă are carte!”.>>
Acest articol face parte din campania “În căutarea şcolarilor pierduţi”, derulată în cadrul proiectului “Cu mic, cu mare, din nou la şcoală”, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 “Investeşte în Oameni” şi implementat de către Asociaţia C4C - Communication for Community şi Inspectoratele Şcolare din judeţele Călăraşi, Gorj şi Prahova. Pentru informaţii suplimentare, puteţi accesa www.c4c.ro şi www.fonduri-ue.ro
Alte articole similare
De Ziua Educaţiei, ce sărbătorim şi pe cine?
În căutarea şcolarilor pierduţi: „Grădinuţa“ de la Săruleşti
În căutarea şcolarilor pierduţi: “Doamne, aş vrea să-mi ajut copilul la lecţii, dar nu pot!”
Şcoala motivantă” – principala condiţie pentru reducerea abandonului şcolar
Se încarcă comentariile...
