Semnal grav de alarmă din Republica Moldova

Este vorba despre cel mai grav semnal de alarmă care ne vine din Republica Moldova în ultimele decenii. Poate, spun unii dintre colegii mei de la Bruxelles, analiştii de securitate specializaţi în decriptarea mesajelor de urgenţă şi estimarea situaţiilor de risc, este cel mai serios dintre semnale trimise de la Chişinău în existenţa Republicii Modova.

Asta din cauză că, în grila lor de analiză,  semnalele politice de acest gen se situează, de regulă, în urma celor pe care le transmit responsabilii din domeniul apărării şi securităţii, cu atât mai mult un ministru al apărării în exerciţiu. Evident sub presiunea disperări deoarece formula aleasă estea cea publică.

Pentru a şti despre ce vorbim, iată declaraţia lui Anton Şalaru, ministru al apărării în guvernul în exerciţiu al Republicii Moldova care identifică două ameninţări imediate:

„Pe plan extern, este vorba de dorinţa Rusiei de a-şi restabili imperiul de cândva, iar, pe plan intern, este vorba de corupţie. Statul se află în pericol de dispariţie. Nu avem guvern, a fost suspendată finanţarea externă, a fost destabilizată clasa politică“, a semnalat miercuri seară ministrul apărării, citat joi de agenţia IPN.

„Moldova are o armată de ocupaţie pe teritoriul său care numără 2.200 de militari ruşi în Transnistria, precum şi o armată ilegală a regimului separatist transnistrean, iar ministerul lor de interne mai are un batalion cu destinaţie specială de 800 de militari. De asemenea, avem un depozit enorm cu armament rusesc în Transnistria, iar noi suntem legaţi de mâini şi de picioare din cauza statutului de neutralitate, care este ca o piatră de moară legată de picioarele unuia care este aruncat în apă. Nu avem acea umbrelă care să ne apere de o agresiune din exterior...Rusia profită de criza din Republica Moldova pentru a destabiliza şi mai mult situaţia. Totodată, corupe politicienii pentru a-şi promova interesele aici“(slbn. n.).

Mesajul este extrem de grav deoarece semnalează, ca punct central, posibilitatea dispariţiei Republicii Moldova ca stat suveran. Este vorba despre o problemă dintre cele mai serioase care poate afecta în mod dramatic echilibrul geo-politic european prin apariţia unei schimbări semnificative în aşa-numita « frontieră a conflictelor potenţiale imediate ». Cea care, deocamdată, desparte Ucraina pradă războiului civil. Dar, iată, poate să se deplaseze înspre o zonă dintre cele mai importante pentru strategii militari, anume graniţa directă UE/NATO şi Federaţia Rusă.

Consecinţele ar fi uluitor de importante, din orice perspectivă analizăm lucrurile, adică pe termen scurt, mediu şi lung. În primul rând, ar putea provoca o schimbare masivă a paradigmei de securitate prin transformarea (sau revenirea teritoriului R.Moldova) la vechiul statut vital pentru gândirea strategilor de la Kremlin: zona de staţionare a unităţilor avansate de linia întâi pentru intervenţie rapidă (rolul Armatei a XIV-a a URSS) dar şi posibilitatea absolut certă de a deplasa o serie de tipuri de arme de tipul celor amplasate acum în Crimeea. Extinzând, în consecinţă, raza de acţiune a unor rachete de tip ISKANDER sau readucând în starea funcţională  de platformă anti-NATO a aeroporturilor strategice ca cel de la Bălţi, spre exemplu, posibil de utilizat pentru escadrile de bombardiere cu rază lungă de acţiune.

Combinaţia care s-ar putea realiza este cea între flota rusă a Mării Negre şi susţinerea terestră şi aeriană ce ar putea fi oferită de baze militare de pe teritoriul Republicii Moldova în eventualitatea în care fie, politic, decide o alipire la Uniunea Eurasiatică, fie, cum suna avertismentu de acum, dispare ca stat după modelul Crimeii sau, cel mai probabil, al regiunilor separatiste din estul Ucrainei.

Situaţia este extrem de gravă deoarece poate alimenta exact acelaşi timp de precedent pe care l-am văzut folosit ca procedeu politic şi argument electoral în cazul referendumului pentru autonomie din Ucraina : ridicarea probabilă, pe termen scurt sau mediu, a unor alte tipuri de revendicări de aceeaşi natură, folosin acelaşi model, în acele state baltice unde echilibrul politic este la fel de la limită ca în Republica Modova şi unde partidele autonomiste şi separatiste ar ptea fi ajutate masiv de Kremlin în campanii de forţă axate pe tema « noi vrem alături de ţara mamă!».

Mesajul de la Chişinău – repet, unul disperat, care depăşeşte nivelul războiului informaţional – arată, din nou, limitele gândirii şi iniţiativei strategice a planificatorilor de la Bruxelles care, din nefericire, nu au realizat că, sub ochii lor, începând cu eşcul major de la Vilnius, începea să se producă o fracură care avea să fie exploatată, pas cu pas, argument cu argument (era să scriu « ofertă după ofertă », dar am dorit să fiu politicos) de către mult mai bine cunoscători ai zonei, omologii lor de la Kremlin care au scos mereu pe masă un sinur şi unic argument : cel al binefacerilor economice imediate, odată cu propaganda (poate o recunoaşteţi ) că o apropiere de UE ar fi echivalentă cu «vânzarea de ţară». Către cine ? Aici aveţi de ales : iudeo-masoneria internaţională, serviciile străine de informaţii, Clubul de la Roma, Bilderberg sau, în general, «duşmanii din afară».

Dispariţia Republicii Moldova ca stat, în termenii anunţaţi de actualul ministru al apărării de la Chişinău, ar avea însă ca efect direct ridicarea jivelului de tensiuni de securitate la graniţa noastră de est, cea care ar putea redevin punct direct de contact între cele două zone care redeschid toate temerile, ameninţările şi provocările specifice Războiului Rece. Context în care aşezarea României cu a sa bază de la Deveselu şi în calitate de membru NATO pe lista « ţintelor directe » concretizate de Kremlin, capătă o cu totul altă semnificaţie în termeni de probabilitate directă.

Poate acest mesaj de la Chişinău să determine o analiză imediată a priorităţilor noastrw în domeniul apărării şi securităţii ? Nu ştiu, spoer că da. Oricum, este de notat că meajul respectiv apare în contextul foarte special în care în cele două capitale, Chişinău şi Bucureşi se discută despr eo temă finalmente identică : formarea unui guvern pro-european şi euro-atalntic.

Poate este vorba despre o simplă coincidenţă. Personal, nu pot crede asta, ştriind mai ales valoarea mesajor disperării din zona estului european, lăsat, de prea multe ori, în momentele esenţiale, să se descurce singur, cum poate, în spranţa că va găsi o formulă de supravieţuiri cu toţi vecinii.

Mi-e tare teamă că mesajul de la Chişinău cuprinde mult mai multe alarme imediate decât lasă să apară la o primă lectură convenţională. Dar şi, totodată, o semnalare de atenţie către serviciile de informaţii din România vecină, prietenă şi, ca să spun aşa, interconectatâ de « Podul de Flori » : s-a termionat, poate, cu jocurile tepretgice, intrâm în realitatea brutală a intereselor de securitate la nivel geo-politic. E uşor să definim prezentul. Dar suntem pregătiţi pentru ce urmează ?

Cine răspunde de la noi? Cine este realmente pregătit să o facă? Cine şi cu ce argumente poate răspunde ? Dacă, iarăşi, scoatem de la naftalină un alt pod cu flori, înseamnă că n-am vrut să auzim nimc şi că jocul, de partea cealaltă, este daj terminat şi câştigat.

Urmează noi guveren, la Bucureşti şi Chişinău. Cum vor defini ele răspunsul european şi euro-atlanic la acest tip de provocări care răsar, odată cu soarele, de la Est?

P.S. Oare mai este valabilă şi corectă această analiză a dlui Mircea Druc, fostul prim-ministru al istoriei R.Moldova, cu concluzia sa „că nu mai este nimic de împărţit“? Dimpotrivă, de-abia acum pare să fie ceva definitiv de împărţit.

„A mon sens, on ne pouvait pas éviter la guerre russo-moldave sur le Dniestr de 1992. La malchance des habitants de la Bessarabie et de ceux de la rive gauche du Dniestr a été une assez banale : la présence de l’arsenal et des dépôts d’armes que l’armée soviétique avait évacués des pays de l’ex-camp socialiste. C’est dans ces endroits qu’a été placé l’armement déployé auparavant en Pologne, Tchécoslovaquie, Hongrie, Bulgarie, bref dans les pays où l’armée rouge avait été stationnée. Selon les calculs les plus simples, la région accueillait de l’armement estimé à plus de 4 milliards de dollars. Ce fut en 1989 et 1990, au beau milieu de la Perestroïka de Gorbatchev, que le conflit entre Tiraspol et Chisinau s’est déclenché puisque les gérants du complexe militaire-industriel de Tiraspol ainsi que d’autres forces anti-Gorbatchev et anti-Perestroïka ne pouvaient pas admettre que l’URSS allait disparaître. Ces forces refusaient d’accepter une vérité simple : tous les empires disparaissent à un certain moment. Jusqu’en août 1991, ces forces ont milité pour sauver l’Union Soviétique, qui était pour eux une garantie du bien-être et du bonheur. Mais la tatie est décédée et la chute s’est produite en août 1991. L’Union Soviétique est disparue de jure le 8 décembre 1991, après la signature par  les trois présidents - russe, biélorusse et ukrainien - de l’acte de dissolution.“

Mircea Druc estime que la guerre a eu aussi une forte motivation économique, tout aussi importante que celle géostratégique: „Quelque chose de banal s’est produit. Plusieurs clans au pouvoir à Chisinau avaient un seul problème : comment partager l’héritage soviétique, son complexe agricole et industriel. Il s’agissait donc de la richesse des kolkhozes et des sovkhozes et de tout le patrimoine constitué pendant 50 ans, avec la sueur du peuple habitant entre les rivières Prut et Dniestr. En Transnistrie, ils se disaient qu’ils n’allaient pas laisser les 4 milliards de dollars dans les mains des Moldaves imbéciles ni des Roumains fascistes. Ils n’aimaient ni Eltsine ni les responsables de Moscou qui avaient dit que tout ce qui se trouvait sur le territoire l’une ex-république soviétique devenait la propriété de la république en question. A Tiraspol, ils se sont demandés « On fait quoi ? ». « Nous n’allons pas permettre, disaient-ils, que cette richesse soit partagée. Et c’est ainsi que Tiraspol a commencé à s’opposer à Chisinau. Si ce trésor, cette source de d’enrichissement n’avait pas existé, la guerre entre Chisinau et Tiraspol n’aurait pas eu lieu, tout comme l’intervention de cette troisième force, dont moi je pressentais l’existence. Pourquoi les troupes soviétiques n’ont pas traité les Roumains de Bessarabie (République de Moldova - n.red.) comme ils ont traité les « aristocrates » baltes ? Parce qu’à mon avis, ils se sont rendu compte que les Roumains étaient beaucoup plus impulsifs et que le conflit était inévitable. Mais lorsque la possibilité est apparue de donner à Mircea Snegur, le premier président moldave, tout ce patrimoine de 4 milliards, ils ont dit Non. A Moscou, les démocrates de Eltsine eux-mêmes ont décidé d’intervenir, y compris par le biais de la 14e armée. Et à la fin on a appris que tout cet arsenal avait été vendu et que l’argent avait été géré par Alexandre Routskoï, vice-président russe, et Viktor Tchernomyrdine, premier ministre de la Fédération de Russie dans les années ‘90. Aujourd’hui, 23 ans plus tard, il n’y a plus rien à partager.“ (sursa RRI, 10 septembrie 2015)