Oedipe-ul enescian – încă o versiune, încă o decepţie…

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un spectacol multimedia cu supraimprimări şi proiecţii, cu stelaje multifincţionale înalte drapate pe registre, cu mulţi copii care joacă hore vesele, întremătoare, spre finalul acţiunii; cu scene de picnic; în care se mai şi moare; cu scene tragice de dezastru asemănătoare celor de la Club Colectiv;

cu declamaţii intonate pe parcursul cărora cu greu te dumireşti în ce limba se cântă; cu un cor magistral strunit de venerabilul, de inagalabilul maestru Stelian Olariu; un spectacol cu de toate; un spectacol pe parcursul căruia, în răstimpuri, mai ghiceşti şi câte ceva din spiritul lui Enescu sau Edmond Fleg; dar asta în caz că esti la curent cu anume montări anterioare datorate unor mari personalităţi ale regiei actuale de operă. Ce pot înţelege tinerii melomani din acest spectacol? Asta comportă o altă discuţie.

Faptul că Oedipe-ul enescian stârneşte imaginaţia unui număr sporit de regizori constituie un fapt în principiu îmbucurător. Este vorba despre una dintre capodoperele teatrului liric din prima jumătate a sezolului trecut; una dintre cele cinci care au fost scrise în acea perioadă; mă refer atât la mesajul umanist cât şi la valoarea muzicală a acestei capodopere, la originalitatea gândirii muzicale.

Este important cine montează şi cum montează.

Există autori de producţii regizorale care interpretează creator relaţia libret-muzică pornind de la intenţia autorilor, fără a o contrazice.

Există regizori care se plasează înaintea autorilor muzicii şi textului, creind o altă realitate; care poate fi, eventual, în sine, captivantă.

Dacă precedenta producţie – cea prezentată în cadrul recentei ediţii a Festivalului Enescu – era săracă în idei, cea actuală dinpotrivă, abundă în idei care parazitează de o manieră agresivă dramaturgia tragediei lirice enesciene.

Idea de bază a actualei producţii nu are nimic de-a face cu gândirea autorilor partiturii, o atitudine profund umanistă potrivit căreia omul este entitatea care conferă valoare supremă Universului. L’ Homme e plus forte que le Destin! Omul este mai puternic decât Destinul; proclamă eroul tragediei lirice.

O seamă întreagă de înscrisuri lăturalnice plasate pe cortină tind a ne induce idea ca lumea se naşte dintr-un haos şi sfîrşeşte în nimicnicie, că între aceste două puncte se petrece aventura existenţei noastre, inclusiv tragedia lui Oedipe; aidoma grăuntelui de nisip, devenit aici un simbol obsesiv al deşertăciunii; …aşa cum propune Valentina Carrasco, autoarea acestei producţii. Este un crez total opus gândirii celor doi celebri autori.

image

Ne aflăm în faţa unuei grave deturnări de sens.

Sentimentul copleşitor al tragicului, catharsis-ul purificator, sunt potenţate de Enescu în baza unei gândiri, a unei acţiuni simfonice de uimitoare consistenţă ce culminează cu marea scenă a orbirii, a automutilării din actul al III-lea; „Ouvre la porte ! / Deschideţi poarta !” clamează Oedipe. Este climax-ul întregii evoluţii muzical-dramatice.

În actuala montare este momentul efectiv ratat din punct de vedere regizoral. Personajul titular este plasat undeva în fundalul scenei loc din care solicitarea sa abea se distinge, îşi pierde din forţă, din grandoare.

În viziunea lui Enescu şi Fleg, scena finală a operei dispune de o simbolistică apropiată celei creştine. Oedipe se ridică în lumină, se dematerializează, act ce stabileşte dimensiunea spirituală a luptei sale cu destinul.

În versiunea scenică actuală eroul luptei este literalmente înmormântat sub stratul de nisip –  iarăşi nisip ! - adus cu voioşie de grupul inocent al celor mici. Este un moment ce evocă situaţia petrecută în urmă cu mai bine de cincizeci de ani când, în septembrie 1961, în urma unei hotătâri speciale adoptate de conducerea superioară de partid şi de stat, de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, scena finală, textul acesteia, au fost modificate; Oedipe fiind plasat pe un catafalc în centrul scenei; …pentru ca noi, cei de faţă, publicul spectator, să fim pe deplin edificaţi că eroul a decedat, că nu s-a ridicat la cer!

Nu ştiu dacă regizoarea actualei producţii este o pertinentă cunoscătoare a limbii franceze. Dicţiunea, pronunţia, sunt aspecte asupra cărora domnia sa nu a insistat absolut deloc în lucrul cu artiştii români; deşi ţine de profesionalismul fiecărui artist liric în parte; dar şi a întregului colectiv.

Inclusiv realizatorul rolului titular, baritonul italian Davide Damiani manifestă anume probleme privind pronunţia; chiar şi în cazul situaţiilor dramatice, timbrul predominant liric al vocii sale valorifică excelent partitura extrem de dificilă a acestui rol.

O reuşită certă a întregului spectacol o reprezintă scena Sfinxului; în panteonul francez al culturii este un personaj feminin. Atât regia cât şi mezzo-soprana Sorana Negrea au conlucrat excelent în definirea unui personaj realmente senzual care se luptă cu Oedipe folosind arma cumplită a seducţiei. Sfinxul devine un personaj mai puţin statuar; dobândeşte o feminitate ce se doreşte a fi acaparatoare şi peste care Oedipe trece în calitate de erou învingător.

Atât în plan caracterologic cât şi vocal, în plan scenic-dramatic, celelalte roluri au fost atent lucrate, au fost bine susţinute definind evoluţii dramatice convingătoare.

Mă refer la mezzosoprana Sidonia Nica în rolul Iocastei, basul Horia Sandu în rolul Tiresias, basul Mihnea Lamatic în rolul paznicului, la întregul grup al cântăreţilor actori, la Ala Cheptini, Antoaneta Bucur, Zoica Şohterus, Dan Indricău, Liviu Indricău, Marius Boloş, Florin Simionica, Vicenţiu Ţăranu, Lucian Corchiş…

image

Regia a încercat şi în parte a reuşit să motiveze din puct de vedere dramatic prezenţa controversară a celor trei dansuri din primul act; a făcut-o suprapunând scene de pantomimă ce aveau să prevestească resorturile ulterioare ale tragediei.

Dirijorul Adrian Morar a făcut faţă unor responsabilităţi uriaşe privind susţinerea discursului simfonic; iar aceasta într-un repertoriu care nu este deloc apropiat solicitărilor curente ale colectivului orchestral. In seara premierei, Preludiul primului act s-a adunat greu, cu rateuri inpardonabile ale suflătorilor. Inclusiv finalul operei a dispus de brutalităţi ce excedau indicaţiilor partiturii; probabil din considerente ce ţin, pe moment, de justa ordonare a planurilor sonore.

Puţini au rămas cei care în anul 1958 au asistat la premiera românească a capodoperei enesciene; pe atunci sub bagheta lui Constantin Silvestri. Nu te poţi opri din a evoca momentul. Au rămas imprimările. Au rămas amintirile unei montări regizorale magistrale datorate maestrului Jean Rânzescu; o montare pe cât de modernă, pe cât de logic strucurată, pe atât de apropiată sensului muzical-poetic şi filosofic al partiturii. Baritonul David Ohanessian în rolul titular, mezzo-sopranele Zenaida Pally şi Elena Cernei…  rămân modele de referinţă.  

Greu de atins.

Actuala montare va rămâne în repertoriu pentru minimum doi ani. Timp în care publicul, în mod special publicul tânăr, se va alege cu o imagine distorsionată prin abordări cu totul subiectiviste, privind una dintre cele mai importante realizări ale teatrului liric din toate timpurile.

Materialul a apărut anterior în revista România Literară. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite