Sinon

De câteva zile, în presa electronică şi pe reţelele de socializare se mediatizează intens un fragment de la o conferinţă a jurnalistului rus Vladimir Soloviov, în care acesta îi răspunde unui tânăr la o întrebare legată de recunoaşterea independenţei aşa-zisei ”republici moldoveneşti nistrene” şi ulterioara ei includere în componenţa Federaţiei Ruse.

Soloviov dă un răspuns la prima vedere surprinzător, sugerând transnistrenilor să îşi ia gândul de la intrarea în componenţa Rusiei, deoarece nu au frontieră comună cu această ţară, iar Rusia însăşi se confruntă cu mari probleme economice şi de politică internă. După Soloviov, este posibil chiar ca Rusia aşa cum o cunoaştem azi, în frontierele actuale, să nu mai existe peste 15-20 de ani. Asta deoarece ambiţiile ei de politică externă nu corespund cu posibilităţile ei economice, ea fiind incapabilă să ţină piept concurenţei tehnologice cu Occidentul. Venind din partea unuia dintre principalii propagandişti ai regimului lui Vladimir Putin, acest răspuns îi poate face pe unii să-şi pună întrebări. Nu cumva chiar şi jurnaliştii obedienţi regimului de la Moscova încep să spună adevărul? Mai mult, ceea ce i-a făcut pe mulţi spectatori să aprecieze pozitiv comentariul lui Soloviov este direcţia în care acesta îi îndeamnă pe transnistreni să meargă: spre vest, ceea ce presupune şi refacerea relaţiilor cu Republica Moldova: ”Nu vreţi să fiţi în componenţa Moldovei? Înţeleg. Dar, totuşi, trebuie să purtaţi un dialog şi să stabiliţi un sistem de relaţii”.

Am spus că răspunsul lui Soloviov este surprinzător doar la prima vedere. Nici previziunile lui sumbre despre Rusia, deşi, poate, întemeiate, nu trebuie să ne surprindă. Nu este prima dată, şi nici ultima, când un regim recurge la admiterea unor adevăruri, printr-o portavoce a sa, pentru a-şi atinge un obiectiv. Care este obiectivul în acest caz?

Împingerea Transnistriei spre Republica Moldova, negocierea unei înţelegeri pentru încetarea politicii separatiste şi reintegrarea cu Chişinăul a fost şi este un scop al Moscovei. De ce vrea Rusia asta? Ca să controleze întreaga Republică Moldova, utilizând loialitatea populaţiei din Transnistria dar şi cu aportul UTA Găgăuze, printr-un sistem de guvernare în care puterea să fie împărţită între Tiraspol şi Chişinău.

 Pentru îndeplinirea acestui scop, Rusia a recurs la diferite planuri şi mijloace de influenţă. În 1997, Evgheni Primakov, ministrul de externe de atunci al Rusiei, a negociat un memorandum cu preşedintele Petru Lucinschi, pentru înfiinţarea unui ”stat comun”, în care autoritatea să fie partajată între Chişinău şi Tiraspol. În 2003, şeful adjunct al Administraţiei Prezidenţiale din Federaţia Rusă şi emisarul preşedintelui Vladimir Putin, Dmitri Kozak, a negociat cu mult mai mult succes un alt memorandum de federalizare a Republicii Moldova cu preşedintele Vladimir Voronin. Negocierile se finalizaseră, documentul fusese parafat şi semnat aproape în integralitatea sa, iar preşedintele Putin se pregătea să vină la Chişinău pentru a gira înfiinţarea ”Republicii Federale Moldova”. În ceasul al doisprezecelea, Vladimir Voronin a încheiat unilateral cooperarea emisarii ruşi şi a refuzat semnarea definitivă şi punerea în aplicare a planului bazat pe memorandumul care de atunci poartă numele lui Dmitri Kozak. De atunci şi până acum, despre motivele sale de a-şi schimba cardinal hotărârea iniţială s-au spus mai multe lucruri. A fost invocat un apel telefonic de la Departamentul de Stat al SUA în care preşedintele Republicii Moldova fusese somat să refuze planul rusesc, s-a spus şi că manifestaţiile de protest din centrul Chişinăului, la care se raliaseră toate forţele politice importante din opoziţie, l-au înfricoşat pe bătrânul comunist, fost ministru de interne în RSS Moldovenească. Aceşti factori nu pot fi excluşi din ecuaţie, însă ceea ce contează cel mai mult, în opinia mea, este conştientizarea pierderii rolului Chişinăului de centru al autorităţii politice în noua federaţie. Conform prevederilor memorandumului, Transnistria în tandem cu entitatea găgăuză puteau bloca orice decizie majoră de politică internă sau externă a Chişinăului, ceea ce pentru Voronin însemna pierderea completă a puterii personale, caz în care el ar fi devenit dispensabil şi ar fi putut fi înlocuit rapid cu altcineva. Foarte important, penultimul articol al memorandumului legaliza ocupaţia militară rusă pe teritoriul Republicii Moldova, în număr de 2000 de militari, până în anul 2020.

Ieşirea lui Voronin din negocierile privind crearea statului federal cu Transnistria a indignat Moscova până în punctul în care emisarul rus Dmitri Kozak şi-a permis să nesocotească uzanţele limbajului diplomatic, atacând dur decizia Chişinăului şi acuzând autorităţile moldoveneşti de neseriozitate. Asta demonstrează miza Rusiei pe reintegrarea condiţionată, conform propriilor ei interese, a regiunii de dincolo de Nistru în Republica Moldova. Care nu ar mai fi Republica Moldova aşa cum o cunoaştem astăzi. Iar din 2003 până în prezent au mai fost făcute, periodic, încercări de readucere pe ordinea de zi a unor aranjamente similare cu Planul Kozak, inclusiv pe 16 septembrie 2009, atunci când fostul preşedinte a solicitat de la nou-creata AIE1 semnarea în comun cu PCRM a unei declaraţii prin care Transnistriei să-i fie oferit statutul de ”republică” în cadrul Republicii Moldova. Deloc întâmplător, această solicitare atât de tranşantă a fost făcută de Vladimir Voronin la câteva zile după ce îşi dăduse demisia din funcţia de şef al statului, el exprimându-şi anterior dorinţa să-şi desfăşoare cariera politică în funcţia de deputat. Nemaifiindu-i ameninţată autoritatea personală izvorâtă dintr-un regim autoritar construit pe verticala puterii, liderul comunist îşi permitea acum să se concentreze pe revenirea în graţiile Moscovei în schimbul unor garanţii pentru el şi familia sa.

În rândul încercărilor ruseşti de a determina o reunificare a Republicii Moldova cu zona separatistă din est pentru a obţine capacitatea de control a întregului stat de la est de Prut poate fi încadrată şi poziţia jurnalistului rus Vladimir Soloviov. La prima vedere, aceasta susţine eforturile Chişinăului de a-şi recăpăta controlul asupra regiunii ieşite de sub autoritatea sa, recurgând chiar la criticarea realităţilor interne din Rusia pentru mai multă credibilitate. Însă acest lucru nu trebuie să ne adoarmă vigilenţa dacă nu suntem naivi. Unui propagandist de importanţa lui Soloviov i se permite să invoce şi detalii incomode pentru Kremlin, atâta timp cât scopul mesajului este atins.

Din acest punct de vedere, mesajul lui Vladimir Soloviov nu este nici ”revoluţionar” sau ”rebel” faţă de Moscova oficială, nici nu este pro-Republica Moldova. Spusele sale se plasează pe linia politică a Rusiei faţă de problema transnistreană şi convin doar Moscovei. Prin vocea sa, Rusia încearcă de fapt convingerea Republicii Moldova să accepte Transnistria la fel cum cu câteva milenii în urmă un aheu pe nume Sinon era lăsat pe malul Troiei de oştirea sa ca să-i convingă printr-o stratagemă pe troieni să-şi spargă zidurile pentru a introduce în cetate un imens cal de lemn, în care se aflau grecii pregătiţi pentru o luptă în care să înfrângă din interior rezistenţa oraşului.[1] După Virgiliu, Sinon a reuşit. Va reuşi şi Soloviov? 

[1] Deşi nu constituie un fapt istoric demonstrat, prezenţa şi acţiunile spionului grec Sinon, al cărui nume derivă din verbul ” σίνομαι” (sinomai – a cauza daune, a răni) în timpul asediului Troiei fac subiectul unui fragment din poemul ”Eneida” scris de Virgiliu, unul dintre marii poeţi ai Romei Antice.