Pierre Boulez, o glorie a muzicii secolului XX a ieşit din scenă

Pierre Boulez în tinereţe

Nu şi de pe firmametul muzicii secolului trecut. Este una dintre ultimele personalităţi puternice, de aleasă substanţialitate, ale muzicii secolului XX. Implinise 90 de ani. S-a născut în Franţa. A murit la început de ianuarie la Baden-Baden, în Germania, ţara sa de adopţie pentru mai bine de o jumătate din traseul vieţii sale profesionale.

Alături de Karlheinz Stockhausen, de Bruno Maderna, de Luigi Nono… a făcut parte din marea galerie a personalităţilor care au inovat din temelii muzica secolului trecut.                  

Artist de o uimitoare creativitate, de o imaginaţie cu totul captivantă, Boulez a împlinit figura creatorului, a muzicianului total; iar aceasta într-o măsură mai importantă decât colegii săi de generaţie, de breaslă. A făcut-o în calitate de compozitor, dirijor, pianist, de pedagog, de autor al unor scrieri muzicologice memorabile, de ctitor al unor importante instituţii ale vieţii muzicale franceze şi europene cum sunt Institutul de Cercerare şi de Coordonare Acustico-Muzicală – celebrul  IRCAM, Ensemble Intercontemporain, Cité de la Musique, aceasta din urmă devenită, cu totul recent, Filarmonica pariziană.

Imediat după sfârşitul războiului, în anii mijlocului de secol, îşi desăvârşeşte studiile la Conservatorul din Paris la clasa de compoziţie a lui Olivier Messiaen, una dintre personalităţile copleşitoare ale muzicii din toate timpurile. Aici deprinde gustul pentru cultura Orientului, pentru imensa bogăţie timbrală a muzicii tradiţionale a teatrului japonez, chinez, pentru muzica indiană în general.

La nici treizeci de ani, parcurgând etapele tinereţii sale profesionale, devine un adept înfocat şi exclusivist al atonalismului, al serialismului dodecafonic promovat de Arnold Schönberg; devine adept radical al sistemului serial total, sistem în care sunt încorporate toate cordonatele artei muzicale, nu numai cele de ordin intonaţional dar şi cele de ordin timbral, dinamic, ritmic. Intr-o măsură mai importantă decât Stravinski devine adeptul controlului integral al discursului muzical. Sunt celebre în epocă aprecierile sale potrivit cărora muzica imaginată în afara acestui sistem este „nefolositoare”. Sunt poziţionări care au stârnit reacţii fireşti atât din partea compozitorilor cu orientări tradiţionale sau moderate dar şi din partea instituţiilor de concert. Implicit a publicului de concert, divizat şi acesta în tabere adverse.

Mijlocului anilor ’50 le aparţine cea de a doua Sonată pentru pian ce poartă, printre altele, indicaţia Piu presto possibile; …lucrare prezentată public de compozitor însuşi şi intrată mai apoi, după decenii, în patrimoniul muzicii de pian a secolului XX. Cântată şi imprimată de Maurizio Polini, această lucrare devine ulterior un veritabil punct de referinţă al pianisticii timpului. Nu pot să nu-mi amintesc, în mijlocul anilor ’60, în perioada absolutimului totalitar, audierea şi analiza acestei lucrări era strict interzisă la cursurile de specialitate ale Conservatorului bucureştean. Tot atunci la Paris, la Palais Garnier, are loc primul turneu în Europa de vest, al Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti. In urma primelor două ediţii ale Festivalului George Enescu, turneul parizian al celei mai importante instituţii lirice a ţării urma să acrediteze deschiderea spre lumea civilizată a regimului totalitar, comunist, de la Bucureşti. Şi dacă opera enesciană Oedipe a cunoscut aprecieri unanime, baletul realizat pe muzica lucrării Marteau sans Maitre de Pierre Boulez, în viziunea coregrafică a lui Stere Popescu, a stârnit vii controverse şi polemici aprinse pornite chiar din sala de spectacol, polemici ce aduceau în discuţie muzica însăşi şi nu creaţia coregrafică. Evident, revenită la Bucureşti, conducerea de atunci a T.O.B. a primit critici aspre din partea forurilor superioare de partid şi de stat. Incă o dată – dacă mai trebuia de demonstrat! – principiul dublei măsuri era aplicat cu consecvenţă. Propaganda – inclusiv în plan cultural-artistic - practicată spre exterior era alta, total diferită de cea practicată în interior. In adevăr, acum după o jumătate de secol, se poate constata, Marteau… rămâne marele moment al primei părţi a carierei componistice a lui Pierre Boulez; astăzi este considerată ca fiind o lucrare clasică în patrimoniul componistic al secolului.

A avut o predilecţie specială pentru combinaţiile timbrale cele mai, aparent, insolite; una dintre piesela sale intitulată  Sur Incises este destinată, spre exemplu, unui ansamblu compus din trei harpe, trei piane şi trei grupe de percuţie. De altfel apetenţa pentru individualizarea timbrală privind instrumentele cât şi grupele instrumentale, pentru culoarea timbrală, se constituie într-o predilecţie specială a muzicii franceze începând, în mod evident, cu Debussy însuşi.

În anul 2005 cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani, Boulez a fost sărbătorit în întreaga lume, în multe dintre marile instituţii de concert în care a evluat de-a lungul timpului în calitate de şef de orchestră, în locurile în care muzica sa a fost cântată. Am avut atunci fericitul prelej de a asista la un impresionant concert susţinut la sediu de Berliner Philharmoniker sub conducerea nu mai puţin celebrului Sir Simon Rattle, un concert dedicat în întregime creţiei lui Pierre Boulez; compozitorul însuşi era prezent în calitate de regizor de sunet care regla fluxul sonor al surselor dispuse în diferitele zone ale sălii de concert; de la o parte la alta a lucrării publicul era invitat să-şi schimbe locul în sală pentru a dobândi o percepţie globală asupra lucrării. Impresionantă mi-a apărtut cu acel prilej angajarea participativă emoţionantă, quasi totală, a şefului de orchestră, dar mai ales a membrilor ansamnlului. Succesul de public a fost enorm. Inaintea concertului Boulez a susţinut o amplă conferinţă, o prezentare a creaţiei sale, crezul său în muzică în calitate de creator, de compozitor, de şef de orchestră.

A dirijat peste tot în lume, în Europa, în marile centre muzicale, în Statele Unite, in Japonia. A susinut un important curs de măiestrie dedicat tinerilor dirijori, la Lucerna, în Elveţia. S-a dovedit a fi puternic angajat pe direcţia susţinerii noilor tendinţe în muzica secolului XX, pe direcţia susţinerii tinerilor muzicieni performeri.

Realizarea ciclului complet al Ringul-ui wagnerian, la Bayreuth, în anul 1976, în regia marelui Patrice Chéreau, s-a constituit într-un moment de referinţă în viaţa muzicală europeană a celei de a doua jumătăţi a secolui trecut. Susţinerea discursului simfonic scotea prioritar în evidenţă puritatea traseelor liniilor polifoniei şi mai puţin imaginea globală a ansamblului. Un  Wagner realizat de o manieră franceză! …aprecia presa de specialitate a timpului. Dirija fără baghetă apreciind contactul direct, nemijlocit, al gestului director cu muzica. Memorabilă rămâne, pe aceaşi direcţie, realizarea Simfoniei a 8-a, de Anton Bruckner. Energia demersului intelectual, claritatea formulărilor, a construcţiilor muzicale întreprinse de Boulez în ce priveşte actul componistic dar şi cel al performanţei muzicale, rămân revelatoare.

De altfel atât în creaţia sa cât şi în calitate de şef de orchestră Boulez a îmbinat, în chip pe cât de fericit pe atât de original, aspecte ale spiritualităţii franceze cu aplicaţia tipic germană privind construcţia de ansamblu a operei muzicale. Se adaugă, cum notam înainte, gustul în parte exotic pentru lumea sonoră a Orentului, înclinaţie moştenită de la maestrul său, de la Olivier Messiaen. Sunt două dintre personalităţile puternice care au marcat viaţa muzicală, artistică, a secolului trecut.

Materialul a fost anterior publicat în revista România Literară