Cine conduce Cultura?

S-a iscat o controversă între ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, şi directorul Teatrului Naţional (şi fost ministru al Culturii), Ion Caramitru. Tema nu e nouă, dar e importantă: şefii instituţiilor culturale trebuie să aibă studii în specialitatea respectivă? Dl Caramitru zice că da, ministerul Culturii zice că nu neapărat. Să zăbovim puţin asupra chestiunii.

Conform reglementărilor actuale (bazate pe o ordonanţă din 2008), conducătorii instituţiilor de cultură trebuie să aibă studii de licenţă în domeniul cu pricina. Bunăoară, directorul unui teatru trebuie să-şi fi dat licenţa în domeniul teatrului, directorul unui biblioteci trebuie să aibă studii de biblioteconomie, directorul unui muzeu de artă trebuie să fie absolvent al unui institut de artă ş.a.m.d. La prima vedere, pare de bun-simţ: fiecare domeniu al artei şi culturii are un “ce” specific, pe care şeful unei instituţii de profil trebuie să-l cunoască. Cum să fii directorul unei filarmonici dacă n-ai habar de muzică? Cum să conduci un teatru fără să ştii ce înseamnă profesiile din branşă? Cum să devii şeful unui muzeu dacă nu cunoşti ce înseamnă conservarea patrimoniului? Şi cum poţi să ştii toate acestea dacă nu prin studii de specialitate?

Numai că reglementările de acum pun accentul pe studiile de licenţă. Or, sistemul educaţional a evoluat, interdisciplinaritatea e tot mai importantă de câteva decenii încoace, masteratul şi doctoratul nu mai sunt doar “pentru elite”, ca odinioară. Masteratele şi doctoratele sunt deschise, şi tot mai mulţi absolvenţi de facultate îşi continuă studiile în alte domenii decât în cel de licenţă. În prezent, dacă, să zicem, cineva şi-a dat licenţa în filozofie şi are un master în Teatrologie, nu poate deveni director de teatru. Dacă altcineva are licenţa în informatică şi apoi îşi dă masteratul şi doctoratul în ştiinţele informării şi documentării, nu poate deveni director de bibliotecă. Şi exemplele pot continua.

Cum ieşim din dilemă? Mi se pare limitativă cerinţa studiilor de licenţă în profilul instituţiei respective. Ar trebui să fie acceptate, ca dovezi ale pregătirii de specialitate, şi masteratul, şi doctoratul (chiar dacă licenţa e în alt domeniu). În lumea tot mai deschisă de azi, în care studiile de licenţă reprezintă doar o etapă în formarea unor oameni capabili de performanţe profesionale, nu mai e cazul să fim atât de “închişi”. După legislaţia de acum, Horia Bernea n-ar fi putut deveni director la Muzeul Ţăranului Român. Or, MŢR – un muzeu inovator, recunoscut şi premiat la scară europeană – e creaţia lui Horia Bernea.

Mi se va spune că avem de-a face cu o excepţie, cu un unicat. De acord, dar nişte reglementări mai deschise şi mai flexibile ar permite, poate, şi alte asemenea cazuri excepţionale. În lume au mai existat şi mai există mari directori de instituţii culturale care, “la bază”, nu aveau studii de specialitate. Ca să nu mai vorbim de cazul ministrului francez al Culturii din anii ’80, Jack Lang, care avea studii de drept, ceea ce nu l-a împiedicat să fie un foarte bun ministru şi un promotor al politicilor culturale europene (inclusiv al Capitalei Europene a Culturii). Iar înainte de ministeriat, ca simplu “amator”, a iniţiat un festival de teatru care a devenit apoi faimos. Sigur, el a fost numit politic în funcţia de ministru, pentru că era un membru marcant al Partidului Socialist. Cred că şi la noi există teama de numirile politice în cazul flexibilizării legislaţiei. Dar să fim cinstiţi: chiar şi cu reglementările actuale, aparent mai stricte (căci pun accentul pe studiile de specialitate), numiri politice tot au fost. Au fost şi concursuri aranjate, cu comisii numite pe veresie, care au trântit candidaţii competenţi şi i-au favorizat pe “amici”.

Cred că ar trebui totuşi asumată o deschidere mai mare: pot fi buni şefi de instituţii culturale şi oameni care au studii juridice, economice ori de alt fel. Adevărata problemă nu e în ce domeniu şi-a dat licenţa o persoană care vrea să conducă o instituţie culturală, ci cum îi sunt evaluate competenţele şi performanţele. Cel mai important este ca desfăşurarea concursurilor să fie corectă şi la conducerea instituţiilor culturale să ajungă într-adevăr oamenii cei mai buni. Dacă cei mai buni sunt consideraţi, a priori, cei cu studii de specialitate, atunci n-ar trebui să se teamă de competiţia cu alţii, care n-au studii de profil.