O poveste de iarnă cu studenţi

Florin Guzgă (Imagine din „La bohème” de la Opera Naţională Iaşi) Foto © Duşa Ozolin

La bohème de la ONB face parte dintr-o categorie de producţii de operă pe care mi-am propus să nu le mai văd decât în condiţiile în care cântă un artist de calibru. E drept, se poate şi mai rău (cum e producţia aceleiaşi opere de la Cluj). N-o să insist, aşadar, pe acest subiect, am mai scris despre ea acum vreun an şi ceva.

Articol publicat pe blogul Despre Opera

Afişul promitea un cuplu atrăgător, dar Tatiana Lisnic a anulat în ultima clipă, fiind înlocuită de Simona Neagu. Motivul principal era însă debutul pe scena ONB al unuia dintre cei mai promiţători tenori din România, ieşeanul Florin Guzgă. E drept, aş fi preferat, încă de la anunţul distribuţiei, un alt anturaj pentru Rodolfo şi Mimì, cel puţin unul mai aproape de vârsta personajelor.

În fond, La bohème este o poveste de iarnă, primele trei acte se desfăşoară în preajma Crăciunului şi doar ultimul este în la stagion dei fior. Romantismul este atât de intens, încât ai tendinţa să uiţi de acest detaliu, dar gerul de – 10°C de afară mi l-a reamintit. Iar decorurile păreau brusc şi mai absurde.

Florin Guzgă a început aproape timid, cu un Nei cieli bigi guardo fumar dai mille mai puţin impetuos decât ne-a obişnuit tradiţia. A fost suficient acel Eureka! din primul act, pentru ca temperatura din sală să înceapă să crească. E un alt stil de a cânta muzica atât de cunoscută a lui Puccini la acest tenor. Spre deosebire de partenerii săi, Florin Guzgă nu a căzut nici o clipă în capcana facilului, a clin d’oeil-ului către public, a declamaţiei stentoriene. A fost Rodolfo, aşa cum îl percepem toţi, încă din clipa în care am descoperit La bohème: un tip delicat, atât de sensibil încât te înduioşează, naiv, inocent, un tânăr care nu se poate opune maturizării, deşi îi rezistă inconştient. Pe măsură ce timpul trecea, diferenţa de stil şi de atitudine devenea tot mai evidentă. Che gelida manina a pornit curajos, fără precauţiile obişnuite de a închide sunetul, atacul la Do-ul din la speranza fiind direct şi impecabil, strălucitor prin consecinţă. O voce de tenor liric care se detaşa din orice ansamblu. Nici un exces de squillo, totul de un firesc dezarmant. Şi s-a văzut mai departe, în actul III, la Bariera Infernului, un Rodolfo sfâşiat atât de credibil, atât de uman, încât nu puteai să-i rezişti. Pentru ca în final, da, să fim cu toţii reduşi la stadiul acela primordal, al primei audiţii a operei, în care ultimul ţipăt: Mimì! reuşeste din nou à faire pleurer Margot... Da, mai pe româneşte, să te facă să plângi ca un fraier. În plus, pardaoxul este că, dacă Florin Guzgă nu debordează de talente actoriceşti acasă la el, la Iaşi, unde regiile de operă sunt la nivelul exigenţelor unui Andrei Şerban sau Nicky Wolcz (care a pus în scenă chiar La bohème), în cazul histrionismului demodat cerut de regia lui Ionel Pantea, tenorul a fost un model de naturaleţe şi de bun gust.

Simona Neagu, chemată pe scenă în ultma clipă, a fost o Mimì cel puţin onestă în aceste condiţii. O voce de soprană lirică autentică, cu o strălucire frumoasă şi o tehnică bună, dar căreia maturitatea i-a anulat inocenţa, iar seriozitatea i-a interzis cochetăria, rezultând un personaj destul de rece în ansamblu, în ciuda tuturor eforturilor de a demonstra contrariul prin actoria destul de limitată pe care i-o permitea regia.

Restul studenţilor au părut mai degrabă de la seral şi ca prezenţă fizică, dar şi vocal. Începând cu un Marcello (Florin  Simionca) lipsit de vitalitate şi continuând cu un Schaunard vulgar (Valentin Vasiliu destul de firav vocal, gâtuit şi greoi), doar timbrul de bas autentic al lui Horia Sandu (Colline) fiind insuficient. În plus, o Musetta (Marta Sandu) destul de banală a alungat şi ultimul condiment posibil. Partea bună a acestor neîmpliniri a fost că fineţea stilistică a lui Rodolfo a ieşit şi mai bine în evidenţă.

Vlad Conta nu a reuşit să echilibreze dinamic o orchestră nu doar dezordonată, ci şi rutinieră, care alunga plictiseala doar prin excese de volum. Corul, deşi puţin solicitat de Puccini, a fost corect, iar decalajul celui de copii a fost pe cât de inevitabil, pe atât de neimportant.