„Zorii Revoluţiei Române“ Episodul 6. Vara lui 1989, când comunismul românesc a reuşit

În vara lui 1989, şefii de state din cadrul Pactului de la Varşovia s-au întâlnit la Bucureşti. Ultimul summit anual. Pe agenda de lucru s-au aflat subiecte importante privind situaţia internaţională şi dezarmarea nucleară. Lupta pentru pace continua. Concluziile întâlnirii au îndreptăţit, chiar şi fără o recunoaştere oficială, perspectiva românească asupra soluţionării crizelor şi au subliniat, încă o dată, neînţelegerile româno-maghiare.

Nivelul extins în care Gorbaciov şi ceilalţi parteneri „în strânsă cooperare“ s-au inspirat din iniţiativele româneşti în domeniul politicii externe şi de securitate – prea puţin înţeles în Occident înainte de mijlocul anilor 1980 şi tot mai puternic negat după aceea – a devenit evident la Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, desfăşurată la Bucureşti în perioada 7-8 iulie 1989.

Comunicatul emis în urma acestei reuniuni reliefa succesul înregistrat de România în ultimele trei decenii, în toate domeniile principale ale competiţiei şi confruntării în care fusese angajată. Spre exemplu, toţi membrii Pactului denunţau acum cazuri repetate „de amestec în treburile interne ale altor state şi încercări de destabilizare a lor“, şi susţineau întărirea securităţii europene prin intermediul dezarmării şi prin „reducerea substanţială a forţelor armate, armamentelor şi cheltuielilor militare“. Toţi recunoşteau, în comunicatul oficial, că „nu există modele socialiste universale“ şi că socialismul trebuia „implementat în fiecare ţară în concordanţă cu tradiţiile, condiţiile şi necesităţile sale“. Iar insistenţele anterior singulare ale României privind suveranitatea şi neamestecul în treburile interne erau reiterate acum în apelul la respectarea „realităţilor teritoriale şi politice care s-au conturat, a caracterului inviolabil al frontierelor existente, a suveranităţii şi a dreptului tuturor popoarelor de a-şi decide liber propriul destin“.

Cooperare, dialog şi pace

În loc să insiste pentru o confruntare acerbă cu NATO, aşa cum procedaseră toţi liderii sovietici, inclusiv Gorbaciov, înainte de 1987, comunicatul din 1989 îndemna la acelaşi tip de discuţii directe între NATO şi Pactul de la Varşovia pentru realizarea cărora România ameninţase odinioară cu blocarea reînnoirii Tratatului de la Varşovia. La Bucureşti, toţi membrii Pactului şi-au exprimat susţinerea unanimă pentru „trecerea relaţiilor dintre Pactul de la Varşovia şi Alianţa Nord-Atlantică pe o cale paşnică, stabilind între ele un dialog constructiv pe canale politice şi militare şi transformându-le într-un factor de securitate şi cooperare pe continent“.

Aproape de finalul comunicatului, în ciuda faptului că Moscova şi partenerii „în strânsă cooperare“ încă blocau discutarea propunerilor româneşti de reformă în vederea unei reale împărţiri a puterii în cadrul alianţei, Bucureştiul a izbutit să insereze şi apelul la „consolidarea caracterului politic (mai degrabă decât militar) al Pactului de la Varşovia şi la îmbunătăţirea mecanismului de cooperare internă pe baze democratice“. Şi în vreme ce Moscova dorea să împiedice orice discuţii asupra propunerii, regimul din România a reuşit să exprime necesitatea unei reformări fundamentale a Pactului şi a stabilirii unei egalităţi depline, concretizate prin rotaţia în toate posturile de comandă.

Viaţa ne-a demonstrat că metoda negocierilor este una rodnică şi că nu există o alta raţională. Ele vor continua să promoveze în mod activ rezolvarea pe cale politică a situaţiilor de criză din lume şi să accentueze rolul ONU în acest proces. Fragment din Comunicatul Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, 7-8 iulie 1989

Sfiala Statelor Unite

Au existat motive politice serioase pentru ca Statele Unite să nu sublinieze în 1989 că abordarea românească în domeniul securităţii şi al politicii externe a influenţat partenerii Tratatului de la Varşovia, cel mai important fiind acela că iritarea Moscovei ar fi fost contraproductivă pentru ţelul principal, anume încheierea Războiului Rece. Din păcate, considerentele politice, raţionale la vremea respectivă, aveau un efect de distorsionare a analizelor politice şi istorice, efect prelungit mult timp după aceea. De exemplu, la începutul noului mileniu, un analist a trecut cu vederea faptul că Gorbaciov adoptase vechile poziţii susţinute de România în domeniul reducerii armamentelor şi a cheltuielilor militare, al retragerii trupelor, al politicii în Orientul Mijlociu şi al abordării relaţiilor internaţionale în general, susţinând că dispariţia Pactului de la Varşovia era „singurul postulat românesc realizat parţial“, că „România s-a sfiit întotdeauna să sfideze cele mai importante politici sovietice“ şi că poziţiile sale „le umbreau uneori“ – nu le inspirau – „pe cele ale celorlalţi membri ai Pactului de la Varşovia“. Pe de altă parte, ambasadorul israelian în România, în perioada 1985-1989, nota că Gorbaciov adoptase „principiile politicii externe româneşti, unele dintre acestea considerate de predecesorii săi inacceptabile“.

Viziunea românească

O schimbare similară era vizibilă cu privire la adoptarea abordărilor din politica românească faţă de relaţiile internaţionale în plan general, ceilalţi membri ai Pactului reluând „declaraţia de independenţă“ a României din aprilie 1964 şi exprimându-şisprijinul unanim pentru „soluţionarea prin mijloace paşnice a conflictelor regionale din Orientul Mijlociu, Africa, Asia şi America Centrală“, adoptând medierea şi negocierea ca modalităţi standard de soluţionare a conflictelor între state: „Viaţa ne-a demonstrat că metoda negocierilor este una rodnică şi că nu există o alta raţională. Ele vor continua să promoveze în mod activ rezolvarea pe cale politică a situaţiilor de criză din lume şi să accentueze rolul ONU în acest proces“.

Amprenta românească era evidentă mai cu seamă în privinţa politicii în Orientul Mijlociu, caz în care comunicatul exprima susţinerea pe care Pactul de la Varşovia o acorda „unei conferinţe internaţionale cât mai curând posibil pe tema Orientului Mijlociu, sub egida ONU, cu participarea tuturor părţilor interesate, inclusiv Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), (şi) o soluţionare generală a situaţiei din Orientul Mijlociu pe baza recunoaşterii dreptului poporului palestinian la autodeterminare, la existenţa unui stat palestinian independent, la fel  cu dreptul la independenţă, la suveranitate şi la integritate al tuturor statelor din regiune, inclusiv Israel“. Membrii Pactului au susţinut, de asemenea, o „soluţionare justă a situaţiei“ din Afganistan, care să-i permită ţării să fie independentă şi liberă să-şi decidă „soarta fără nici un fel de amestec din afară“ – un apel care, din nou, amintea de propunerile României.

Unul dintre laitmotivele comunicatului era acela de a folosi cât mai mult posibil ONU pentru stabilirea şi menţinerea păcii, îndelung susţinut de România în acord cu apelul său la un rol independent sporit al statelor mici şi mijlocii în problemele internaţionale, prin implicarea „tuturor ţărilor, indiferent de mărimea sau de structura lor socială, în soluţionarea problemelor lumii“. În mod similar, în comunicat a fost inclusă şi chemarea României la un efort comun, cu „participarea activă a ONU“, pentru soluţionarea „prăpastiei crescânde între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare“ şi pentru „instituirea unei noi ordini economice internaţionale“.

Nicolae Ceauşescu ia cuvântul în cadrul cadrul Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al Tratatului de la Varşovia, de la Bucureşti, din 4-6 iulie 1966; Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

Scurtele episoade de criză: „Am atins un punct minim“

Influenţa României era accentuată îndeosebi în sfera politicii de apărare, în care poziţiile sale îndelung afirmate erau reflectate acum în susţinerea acordată de Moscova retragerii şi reducerii unilaterale a forţelor militare şi armamentelor, măsurilor de sporire a încrederii şi de recunoaştere a parităţii generale a forţelor NATO şi ale Pactului de la Varşovia. Chiar mai semnificativ, liderii sovietici şi cei ai Pactului reiterau acum apelul românilor la abandonarea poziţiei lor strategice ofensive în favoarea structurilor şi strategiilor defensive, ca o modalitate de a evita tensiunile internaţionale – o modificare ilustrată la întrunirile miniştrilor Apărării din cadrul Pactului încă din 1987.

Angoasele Budapestei

Susţinerea deplină a dezangajării şi dezarmării, şi mai cu seamă a unor reduceri radicale şi a distrugerii tuturor armelor nucleare, pe care autorităţile române au exprimat-o la reuniunea Pactului de la Varşovia desfăşurată la Bucureşti în iulie 1989, era mai problematică – şi potenţial devastatoare – pentru caracterizările ca „bivuac agresiv“ diseminate la nivelul întregului Pact.

Delegaţia ungară îl avertizase pe Ceauşescu la recentul summit al Pactului de la Varşovia din Bucureşti că «nu trebuie subestimată» ameninţarea pe care o reprezintă aceste rachete pentru securitatea europeană, dar liderul român nu a răspuns nimic. Gyula Horn, ministru maghiar de Externe

Pe 9 iulie, imediat după ceremoniile de închidere a întrunirii şi înainte de a părăsi Capitala României, oficialităţile ungare s-au grăbit să descrie summitul ca fiind dominat de disensiunile dintre Budapesta şi Bucureşti pe tema presupuselor abuzuri ale autorităţilor române asupra minorităţilor. Ministrul maghiar de Externe, Gyula Horn, declara că momentul marca „cel mai scăzut nivel al relaţiilor dintre cele două ţări vecine şi aliate în Pactul de la Varşovia, de când au intrat ambele sub dominaţie sovietică, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial“.

Ministrul de Externe Gyula Horn a avut grijă să sublinieze, în conferinţa de presă cu ziariştii maghiari înainte de a părăsi Bucureştiul, „criza“ respectivă. „În sfera politică“, a insistat el, „am atins un punct minim“ – terminologie pe care analiştii au descris-o ca fiind „cea mai pregnant negativă evaluare a relaţiilor dintre aliaţi din cadrul Pactului de la Varşovia folosită vreodată“. De fapt, aşa cum anticipaseră autorităţile maghiare cu câteva luni înainte, ceilalţi membri ai Pactului respinseseră solicitările extreme ale Budapestei şi conflictul, deşi acerb, a fost de scurtă durată.

Tăcerea lui Ceauşescu

Nicolae Ceauşescu aplaudă îngândurat consolidarea socialismului; Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

O zi mai târziu, în prima sa conferinţă de presă susţinută la Budapesta, Gyula Horn a declarat în mod fals despre Bucureşti că provoacă tensiuni şi proliferare nucleară – o opinie aflată la 180 de grade faţă de poziţia adoptată de regimul de la Bucureşti. În termeni de diseminare izbutită a acestei direcţii de dezinformare, momentul ales de ministrul ungar de Externe era cum nu se poate mai potrivit, dat fiind că preşedintele George Bush Sr. avea să viziteze Budapesta la scurt timp după aceea. Horn a afirmat că, în timpul întrunirii, oficiali români de rang înalt nespecificaţi „au anunţat că ţara lor este acum capabilă să producă arme nucleare şi în curând va fabrica rachete cu rază medie de acţiune“.

Horn a repetat ideea într-o serie de interviuri în presa internaţională, în care a descris „ameninţările militare agresive“. De exemplu, în versiunea pe care a relatat-o câteva zile mai târziu unui ziarist italian, delegaţia ungară „îl avertizase pe Ceauşescu la recentul summit al Pactului de la Varşovia din Bucureşti că «nu trebuie subestimată» ameninţarea pe care o reprezintă aceste rachete pentru securitatea europeană, dar liderul român nu a răspuns nimic“. Această campanie, în care lui Horn i s-au alăturat Szürös şi Tabajdi, nu şi-a atins decât parţial obiectivul de a înfăţişa România ca o ameninţare, fiindcă verificările occidentale au demonstrat lipsa de veridicitate a principalelor sale elemente.

Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei. Pentru a consulta varianta în limba engleză a textului, precum şi trimiterile bibliografice, accesaţi siteul larrylwatts.blogspot.ro.