Închisoarea din Ploieşti aflată într-un cartier de case. Un avion a trecut prin ziduri la bombardamentele din 1943 şi a omorât deţinuţii
0
Construită iniţial pe un câmp, puşcăria din Ploieşti a ajuns, într-un singur deceniu, parte a unui cartier de case, ceea ce a provocat nemulţumirea vecinilor. Primăria s-a ţinut însă tare şi, în prezent, închisoarea oraşului a ajuns aproape centrală. Modul în care a fost realizată a stârnit invidia francezilor, dar în 1943 a fost distrusă, după ce un avion a trecut prin ziduri şi a omorât 100 de deţinuţi.
Istoria închisorii din Ploieşti îşi are rădăcinile într-o vizită din 1832, în Prahova, a contelui Pavel Dmitrievici Kiseliov (1788-1872), mai cunoscut sub numele din forma franceză Kisseleff, una dintre personalităţile care şi-au pus amprenta asupra dezvoltării Moldovei şi Ţării Româneşti în timpul administraţiei militare ruse.
Generalul rus a criticat aspectul de Ev Mediu al Ploieştiului şi a reuşit să scoată din amorţire autorităţile locale care, în anii următori, au luat unele decizii care au transformat vizibil oraşul.
Kisseleff a cerut printre altele autorităţilor locale, în 1832, să se îngrijească de „poliţieneasca temniţă, să nu mai ţină arestaţii în beciuri şi chilii mucede“.
Chiar în anul 1833, potrivit monografiei oraşului Ploieşti, autorităţile locale fac o adresă către Vornicia Temniţelor Ţării Româneşti care dă răspuns favorabil pentru a sprijini administraţia locală ca „să puie în lucrare facerea închisorii“. Adresa era însoţită de planul închisorii şi un deviz detaliat de lucrări, întocmite sub conducerea inginerului statului, Blaremberg. Valoarea lucrărilor se ridica la un total de 116.347 lei, sumă care putea fi susţinută de instituţia Magistratului oraşului.
„Maison de correction pour les districts“
Închisoarea, concepută după model francez, urma a fi construită pe un câmp din marginea apropiată a oraşului, astăzi strada Rudului. Aceasta avea o incintă închisă cu ziduri înalte, crenelate, cu dimensiunile de 20X20 stânjeni (un stânjen este adeseori aproximat cu lungimea corpului uman sau deschiderea braţelor), în interiorul căreia erau prevăzute două celule, de câte 4X5 stânjeni, una pentru bărbaţi, alta pentru femei, precum şi unele dependinţe.
Potrivit istoriei penitenciarului, o mică celulă era rezervată pentru izolarea unor indivizi, fie în vederea cercetării, fie ca pedeapsă pentru comportamentul periculos.
În faţă, ieşite din incintă, dar legate de zid, erau proiectate şase camere, rezervate comandantului, inspectorului, dorobanţilor, bucătăriei, punctului sanitar.
Deasupra intrării principale se înălţa un turn de veghe, prevăzut, la rândul său, cu creneluri de cetate medievală. Denumirea instituţiei era scrisă în limba franceză „Maison de correction pour les districts“ (Casă de corecţie districtuală). Aplicarea proiectului a durat câţiva ani, dar, cu eforturi, „poliţieneasca temniţă“ a intrat în funcţiune efectiv la începutul deceniului următor.
Revolta vecinilor. Primăria nu le-a dat satisfacţie
Chiar dacă astăzi pare un lucru extrem de firesc pentru ploieşteni ca penitenciarul să fie în mijlocul unui cartier aflat aproape de centrul oraşului, lucrurile nu au stat întotdeauna aşa.
La scurt timp după ce a fost ridicată „poliţieneasca temniţă“, clădirea a început să fie înconjurată de gospodării, în special ale unor locuitori nou veniţi se ocupau de grădinărie în partea de vest a „Câmpului Puşcăriei“. Construcţia de case a fost grăbită de noile planuri de sistematizare ale oraşului şi apariţia Bulevardului care a dus la o explozie a preţului terenului de nouă-zece ori.
Puşcăria din Ploieşti este amplasată într-un cartier FOTO google maps
„Într-un singur deceniu, Câmpul Puşcăriei a dispărut. S-a creat Bulevardul cu grădinile lui, s-au tăiat aproximativ 15 străzi care au fost pietruite şi pavate, s-au ridicat zeci de case şi de gospodării, majoritatea ale unor oameni înstăriţi“, se arată în istoria penitenciarului.
„Poliţieneasca temniţă“ devine Penitenciarul Ploieşti sau, mai familiar, „Puşcăria“ sau „Pe Rudului"“.
Şi, cum edificiul nu mai era de mult periferic, ci înconjurat de locuinţe şi de gospodării, au apărut probleme cu locatarii din jur. Unii au făcut plângeri şi chiar şi cereri de mutare, însă reprezentanţii Primăriei s-au ţinut tare şi le-au răspuns solicitanţilor ca închisoarea este cea mai veche clădire din zonă şi că atunci când şi-au construit casele acolo, ştiau de vecinătatea ei. Li s-a mai explicat că instituţia este absolut necesară oraşului şi judeţului, şi că primăria nu mai poate face altă investiţie.
A stârnit invidia francezilor
La început, închisoarea a avut doar caracter de „arest preventiv“, însă după 1880 aici sunt încarceraţi şi deţinuţi condamnaţi la pedepse uşoare, sub un an.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, devine foarte aglomerată, astfel că a fost extinsă, complet renovată, modernizată şi redotată, o atenţie deosebită fiind acordată curăţeniei.
Scriitorul şi omul politic francez André Bellesort vizitează Ploieştiul în 1904, şi, deşi oraşul avea atunci foarte multe clădiri frumoase, remarcă penitenciarul. Bellesort văzuse înainte şi închisoarea Doftana, foarte modernă pentru timpurile în care a fost ridicată, şi îşi exprimă admiraţia, puţin invidioasă, faţă de închisorile din Prahova, spunând că „sunt semn de umanitate“.
Doar închisoare civilă
Penitenciarul din Ploiesti nu a fost niciodată o închisoare militară, iar Armata Română şi-a depus în alte părţi suspecţii şi acuzaţii, atunci când a fost cazul.
Potrivit istoriei penitenciarului, în anul 1870, când Armata a înăbuşit mişcarea antidinastică cunoscută sub numele de „Revoluţia de la Ploieşti“, condusă de Candiano Popescu, capii răzmeriţei au fost închişi în cazarma dorobanţilor din strada Buna Vestire şi de-acolo au fost trimişi la Târgovişte. Ceilalţi participanţi, aproximativ 300, au fost înghesuiţi în Hanul Călugărului, rechiziţionat, unde li s-a făcut instrucţia (bătaie „la cataramă“), până când au fost puşi în libertate. La fel s-au petrecut lucrurile şi în 1907, când cei câţiva tărani arestaţi de Armată au fost duşi la cazarma Regimentului 4 Roşiori.
În timpul ocupaţiei germane 1916-1918, caracterizată de un regim opresiv pentru ploieşteni, închisoarea a fost preluată de poliţia militară germană. Aici au fost îngrămădiţi toti cei arestaţi de ocupanţi care erau buni de muncă şi vreo 200 de prizonieri români care erau duşi zilnic sub pază să lucreze la refacerea rafinăriilor.
Închisoarea ploieşteană a „găzduit“ şi detinuţi politici. Pe aici a trecut, în 1907, şi militantul socialist ploieştean Ştefan Gheorghiu, experienţă care îi va zdruncina sănătatea.
Bombardamentele mortale din 1943
Prima zi de august a anului 1943 a fost una neagră pentru locuitorii Ploieştiului. Cu întreaga Românie, erau angrenaţi în cel de-al Război Mondial, dar, din cauza amplasamentului rafinăriilor din jurul oraşului, au devenit o ţintă strategică pentru aviaţia americană de bombardament.
Operaţiunea „Tidal Wave“, „Valul ucigaş“, pregătită îndelung în Libia de către americani, a rămas în istorie ca unul dintre cele mai mari eşecuri ale aviaţiei SUA, dar şi una dintre cele mai costisitoare operaţiuni aviatice.
În misiune au zburat 178 bombardiere grele B-24 Liberator pornind de la Benghazi, Libia, care au atacat rafinăriile din jurul Ploieştiului, de la altitudine joasă. Rezultatul a fost dezastruos pentru americani: au pierdut 53 de avioane în faţa rezistenţei anti-aerienei române şi germane, 440 de soldaţi au fost ucişi în luptă şi alţi 220 capturaţi.
Mai mult, la Ploieşti nu s-a înregistrat „nici o reducere a producţiei de petrol“.
În timpul atacului, avioanele americane au lansat asupra Văii Prahovei 1.800 de bombe, producând moartea şi rănirea a sute de persoane.
Bombardamentele au provocat unele dintre cele mai mari pagube la penitenciar. Peste 100 de femei au pierit împreună, după ce un avion american s-a prăbuşit peste puşcărie, istoria consemnând faptul că avionul a trecut pur şi simplu prin ziduri.
Printre deţinuţii care au murit încuiaţi în celulele lor se număra şi luptătoarea antifascistă Elena Pavel.
O vreme, penitenciarul nu a mai funcţionat, reparaţiile mergând greu din cauza lipsei de materiale şi forţă de muncă.
Desfiinţat în 1977, repus în funcţiune în 1994
După 6 martie 1945, lucrările au fost grăbite şi, în 1946, puşcăria a fost dată din nou în folosinţă. De data aceasta, alături de detinuţii de drept comun, aici erau aduşi şi lideri ai partidelor democratice de opoziţie. Erau arestaţi pentru o săptămână sau două, pentru intimidare, şi închişi pe Rudului.
Între 1950 şi 1952, când regimul a făcut ridicări masive de reprezentanţi politici ai vechiului regim, pe Rudului au fost înghesuiţi zeci de oameni. De aici se făcea triajul lor, la „canal“ sau în temniţele comuniste.
Unul dintre cei mai cunoscuţi deţinuţi încarceraţi pe Rudului este profesorul ploieştean şi prieten al lui Iorga, Dumitru Munteanu Râmnic. Cu studii de specializare la Paris, deputat, senator şi subsecretar de stat la Interne (1931-1932), a murit la Sighet, unde a fost trimis după o perioadă de detenţie la Ploieşti.
În 1977, regimul comunist a desfiinţat penitenciarul şi a oferit edificiul GIGCL, o regie a primăriei pentru gospodărire comunală.
A fost reînfiinţat abia în 1994, cu destinaţia crearea de spaţii de cazare pentru circa 500 deţinuţi condamnaţi la instanţele din judeţul Prahova şi Curtea de Apel Ploieşti.
Activitatea efectivă a penitenciarului a început în septembrie 1996 când au sosit primele persoane private de libertate pentru custodiere în celulele penitenciarului şi a fost dat în folosinţă blocul alimentar. În prezent, Penitenciarul Ploieşti a ajuns la o suprafaţă de 5155 mp şi are şapte corpuri de clădire.
Se încarcă comentariile...
