Planul secret al lui Ceauşescu pentru o Românie cu 30 de milioane de locuitori. Cum a apărut taxa grea de nuliparitate

0
Publicat:
Ultima actualizare:

O Românie cu cel puţin 25 de milioane de locuitori în 1990 şi o naţie de 30 de milioane de români în anul 2000. Acesta a fost ambiţia absurdă a lui Nicolae Ceauşescu care a vrut să sporească populaţia României într-un ritm alert şi prin orice mijloace. Aşa au apărut taxa pe celibat şi taxa de nuliparitate, decretul 770 şi înăsprirea condiţiilor de divorţ.

O societate ideală de oameni noi, în totalitate comunişti, era esenţa visului dictatorului care a impus măsuri aberante pentru a forţa creşterea natalităţii. Populaţia României a crescut în cele patru decenii în care ţara s-a aflat sub dictatură comunistă cu 7 milioane de locuitori, ceea ce a însemnat la vremea respectivă unul dintre cele mai ridicate creşteri demografice din Europa.

Ambiţiile dictatorului Ceauşescu, aşa cum au fost ele expuse în ”Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism” a fost însă mult mai mari de atât.

În 1974, în programul PCR se stabilea: ”Vor fi luate măsuri corespunzătoare în vederea asigurării unui spor demografic normal, realizării unei proporţii juste de vârstă a populaţiei, menţinerii tinereţii poporului nostru. Se va aplica cu consecvenţă o politică de sporire a natalităţii, de ajutorare a copiilor şi familiilor cu mulţi copii, astfel încât în 1990 populaţia României să ajungă la cel puţin 25 de milioane de locuitori, iar în anul 2000 la circa 30 de milioane de locuitori”.

Înăsprirea condiţiilor de divorţ

Pentru că familia era considerată celula societăţii ideale pe care  o dorea Ceauşescu, una dintre măsurile menite să sporească populaţia ţării a fost înăsprirea condiţiilor de divorţ. Fie că le era bine sau nu în căsnicie, românii din vremea lui Ceauşescu nu putea divorţa decât în condiţii excepţionale.


Prin decretul 779 din 1966  care modifica prevederile Codului Penal, divorţul a ajuns un lux pentru români. Procesele de divorţ începeau cu o perioadă lungă de aşteptare, în care se făceau nenumărate tentative de reconciliere. Doar câteva cauze puteau duce la desfacerea sigură a căsătoriei: dacă unul dintre soţi era diagnosticat cu o boală psihică sau dacă unul dintre soţi îl abandonase pe celălalt pentru emigrare.

În cazul altor motive precum infidelitatea sau violenţa conjugală reconcilierea era impusă prin lege. Un proces de divorţ presupunea şi taxe mari , peste venitul lunar al unui român de rând. Înăsprirea condiţiilor de divorţ a avut efectul scontat de comunişti. Statisticile arată că, dacă în 1966 s-au înregistrat peste 25.000 de divorţuri, în 1967, în România, au fost finalizate doar 48 de divorţuri.

Taxa de nuliparitate şi celibat

Tot în 1966 , comuniştii au mai luat o măsură care avea ca scop final atingerea visului nebunesc al lui Ceauşescu de a avea o Românie cu 30 de milioane de locuitori. Pentru a forţa românii să se căsătorească şi să facă copii, comuniştii au impus taxa de celibat şi taxa de nuliparitate.

În viziunea comuniştilor, un cuplu căsătorit care nu procrea era inutil societăţii. Tinerii căsătoriţi care nu aveau copii erau obligaţi să achite un impozit de 10% din venitul lunar. Taxa a fost inspirată de la statele comuniste sovietice. Spre deosebire de ruşi, cărora li s-a impus plata unei taxe de 6-8% pentru nuliparitate, românii au plătit ani în şir 10% din venitul lunar.

Initial impozitul viza doar cuplurile casatorite şi fără copii. Din anul 1977 a fost aplicat si celibatarilor, bărbaţilor necăsătoriţi. Era considerat celibatar orice bărbat cu vârsta cuprinsă între  25-50 de ani şi oricarei femei  care avea între 20 şi 45 de ani, şi nu aveau copii.

Decretul 770

Piesa de rezistenţă în planul lui Ceauşescu de a spori natalitatea a fost interzicerea avorturilor. Avortul fusese interzis în România prin lege în 1948, după al Doilea Război Mondial, când populaţia României scăzuse drastic şi autorităţile au dorit creştere demografică. 

În 1957, autorităţile române au revenit asupra deciziei şi au emis o lege prin care devenea legal avortul la cerere. Ceauşescu s-a răzgândit însă în 1966 şi din dorinţa de a spori natalitatea cu orice preţ a făcut din avort o faptă penală. 

În octombrie 1966 a apărut Decretul 770 prin care se interzicea avortul la cerere. Textul articolului de lege stabilea faptul că” interzicerea cursului sarcinilor este interzisă”.  Articolul 2 al Decretului 770 prevedea situaţiile în care avorturile erau permise: ”sarcina pune viaţa femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlaturat printr-un alt mijloc;  unul dintre părinţi suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar sau care determină malformaţiuni congenitale grave; femeia însărcinată prezintă invalidităţi grave fizice, psihice sau senzoriale; femeia este în vârstă de peste 45 de ani; femeia a născut patru copii şi îi are în îngrijire;sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest”.

Potrivit articolului 3 al decretului, ”întreruperea în cazurile prevazute la art. 2 se poate efectua în primele trei luni ale sarcinii. În caz exceptional, când se constată o stare patologică gravă care pune în pericol viaţa femeii, întreruperea cursului sarcinii se poate face până la şase luni”.

Încălcarea prevederilor Decretului 770 intra sub incidenţă penală. ”Efectuarea întreruperii cursului sarcinii în alte condiţii decît cele prevăzute în acest decret constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit dispoziţiilor Codului penal”, stabilea articolul 7 al celebrului decret. Pasibili de pedepse erau şi medicii, asistentele sau moaşele care se încumetau, pe ascuns, să facă întreruperi de sarcină.

2 milioane de copii născuţi în 24 de ani

În lipsa metodelor contraceptive, timp de 24 de ani cât a fost în vigoare decretul 770, româncele care rămâneau gravide şi nu îşi doreau copii au recurs la avorturi empirice. 

Decretul lui Ceauşescu şi-a atins scopul doar parţial. Potrivit statisticilor, în 1967 natalitatea din România s-a dublat.  Se estimează că , din 1966 pana in 1989 peste 10.000 de femei au murit din cauza avorturilor ilegale. Cifra este prezentată de statisticile oficiale, dar în realitate numărul femeilor moarte din cauza avorturilor empirice a fost mult mai mare. Multe decese ale femeilor au fost înregistrate ca având cauze septicemii sau insuficienţe renale, complicatii care apareau tot în urma avorturilor. Alte mii de femei au rămas mutilate în urma avorturilor empirice şi nu au mai putut avea copii. 

În cei 24 de ani de măsuri demografice aberante,  au venit pe lume peste 2 milioane de copii. Mulţi dintre ”decreţei”, copiii născuţi în perioada 1966-1989  s-au născut bolnavi sau cu un handicap, din cauza avorturilor nereuşite.  Cei mai mulţi au ajuns în orfelinatele groazei.

Alexandria



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite