INTERVIU Mircea Flonta, filosof: De ce ar trebui să înveţe filosofie studenţii de la toate universităţile

Cu o activitate de peste 60 de ani la catedră, filosoful Mircea Flonta, membru corespondent al Academiei Române, vorbeşte despre prestigiul social al şcolii, aflat în cădere liberă, şi despre cât de importantă este filosofia pentru o minte strălucită.

Când un proaspăt absolvent de facultate ştie că va locui în apartamentul părinţilor şi în următorii 5-10 ani, când primul salariu pe care-l primeşte nu-i ajunge decât pentru o chirie decentă şi când îşi dă seama că mai nimic din ce-a învăţat, dacă a învăţat, pentru bacalaureat şi licenţă nu-i foloseşte la muncă, e clar că instituţiile care l-au adus aici au ceva probleme. De fapt, au aceleaşi probleme cam de când absolventul învăţa alfabetul, dacă nu chiar dinainte. Şi asta în ciuda tuturor soluţiilor şi reformelor aplicate sau, mai ales, vânturate obsesiv în spaţiul public: să înveţe mai mult, să înveţe mai bine, mai aplicat, mai tehnologizat, mai adaptat la piaţa muncii. Toate aceste metode au însă ceva în comun, ceva esenţial: în fiecare astfel de basm cu reforme, şcoala rămâne un mijloc. Un vehicul din care cobori, la finalul călătoriei, în staţia angajatorului. Vă prezentăm un alt fel de a înţelege şcoala şi educaţia. Nu ca pe un mijloc, ci ca pe un scop, o menire. Pentru că învăţarea, adică antrenamentul minţii, n-ar trebui să se termine, de fapt, niciodată, oricâte staţii ar apărea în drum. Iar catedrele au nevoie de oameni care să poată transmite acest mesaj şi viitorilor absolvenţi. Cam asta spune în acest interviu filosoful Mircea Flonta, membru corespondent al Academiei Române şi profesor emerit al Facultăţii de Filosofie, cu o activitate de peste şase decenii la catedră în care a format studenţi, a scris şi a tradus. Mircea Flonta e una dintre minţile strălucite pe care le-a dat Universitatea din Bucureşti. Şi poate că învăţământul din România are nevoie de astfel de minţi astăzi mai mult ca oricând.

Cel mai recent volum al dumneavoastră, „Drumul meu spre filosofie“, publicat la editura Humanitas, se deschide cu această afirmaţie: „Atunci când privesc înapoi, ceea ce mă surprinde pe mine, printre altele, este cât de mult a scăzut prestigiul ştiinţei de carte şi al învăţăturii faţă de anii copilăriei meie“. De ce credeţi că se întâmplă asta?
Anii copilăriei mele erau anii care precedau cel de-Al Doilea Război Mondial, anii războiului, anii de după război. În acea perioadă, exista o şcoală primară obligatorie de şapte clase. Apoi – liceul, care se încheia cu un bacalaureat pe care nu-l dădeau decât aceia care aspirau să facă studii superioare. Majoritatea şcolilor erau la ţară, iar liceele erau puţine. Pentru că erau puţine, erau elitiste. Aveau criterii de selecţie foarte severe. Un copil de la ţară ajungea greu să reuşească la admitere la un liceu. De pildă, eu eram refugiat din Ardealul de Nord şi am dat admitere în 1943 la liceul „Moise Nicoară“ din Arad. În acest judeţ mare şi bogat exista un singur liceu care dădea bacalaureat. Îmi aduc aminte că primele patru clase de liceu, aşa-numitul curs inferior, aveau patru serii paralele: A, B, C şi D. Până la cursul superior ajungeau doar două. Era o selecţie foarte dură. Absolvirea liceului era o performanţă. Părinţii mei ar fi fost încântaţi doar ca eu să termin liceul. Universitatea ar fi fost un vis foarte frumos pentru ei. De asemenea, un om învăţat într-o lume care muncea, în cea mai mare parte, la ţară, era o figură relativ rară. În plus, avea prestigiu şi pentru că prestigiu nu aveau aşa de mult bunurile exterioare, care pot fi câştigate, cum se vede, şi fără o temeinică instrucţie. În general, atunci se considera că bunăstarea şi bogăţia au o anumită legătură cu instrucţia. Acum, tinerii văd altceva: că nişte oameni care excelează prin grosolănie au foarte mult succes din punct de vedere financiar. Iar mulţi consideră că asta e realizarea în viaţă.

O selecţie mai riguroasă e presupus că se face astăzi la doctorat. Ce spuneţi despre prestigiul doctoratului?
Nu are, iar ăsta e rezultatul a ceea ce s-a întâmplat după ’90. Noi avem mult prea mulţi conducători de doctorat, iar destui nu sunt oameni care să se mişte în mod independent, creator şi cu iniţiativă în profesia lor. Nu aparţin elitei. Aceşti oameni nu au nici capacitatea, nici motivaţia necesare ca să se ocupe atent de doctoranzi. Or, toate lucrurile astea nu pot fi făcute bine decât dacă sunt făcute cu plăcere. Vă dau un exemplu: cineva învaţă să cânte la pian. La început, e foarte monoton, dar, la un moment dat, depăşeşte dificultăţile de ordin tehnic şi se poate concentra asupra trăirii muzicii, o trăieşte într-un mod personal şi o exprimă într-un mod persoal. Asta-i aduce o satisfacţie imensă, care nu poate fi comparată cu nimic altceva. Ei bine, această persoană poate să formeze noi muzicieni care au talent şi motivaţie. Ceilalţi rămân doar nişte meseriaşi obişnuiţi. Noi am avut destule cazuri în care un conducător de doctorat are 20 sau 30 de doctoranzi. Asta-nseamnă, în cel mai bun caz, că doctorandul îi pune în braţe lucrarea şi că au o discuţie. O conducere de doctorat înseamnă să discuţi cel puţin o dată pe lună cu doctorandul şi să-i ceri tot timpul să scrie ceva, apoi să citeşti. Or, astfel de discuţii nu se poartă nici în învăţământul preuniversitar.

De ce?
Noi ne mirăm că absolvenţi de bacalaureat, uneori cu diplome universitare, nu ştiu să scrie româneşte. Păi, nu ştiu pentru că nu există îndrumare, iar asta e consecinţa. Mulţi dintre profesorii de şcoală generală sunt rezultatul unei selecţii negative. Şcoala e evitată de oameni ambiţioşi şi energici nu numai pentru că este foarte prost plătită, dar are şi un prestigiu social foarte scăzut. Nu poţi să schimbi învăţământul numai prin reforme. Reformele pot ajuta, dar nu schimbă nimic radical. Dacă n-ai oameni de prima mână, nu poţi să menţii minţile bune în învăţământ şi nu poţi nici să câştigi minţi bune. Câţi dintre absolvenţi merg să lucreze într-un liceu? Astea sunt probleme fundamentale şi este absolut clar că, atât timp cât oamenii nu sunt atraşi în învăţământ, n-o să avem o şcoală bună. De la învăţătorii de ţară până la profesorii de liceu, întotdeauna auzim că unii sunt foarte apreciaţi de elevi şi alţii – nu. Care-i deosebirea? Unora le place ceea ce fac şi au entuziasm. Alţii îşi fac meseria exact ca un funcţionar care face o muncă de rutină. Or, învăţământul nu suportă rutina, nu e ca şi când ai ştampila nişte facturi: asta e lecţia, citiţi, spuneţi. Trebuie să stimulezi curiozitatea elevului şi să intri în discuţie cu el. Pentru asta, îţi trebuie anumite însuşiri intelectuale şi-ţi trebuie plăcerea de a face asta. Când eram eu elev – am fost elev la Arad, Beiuş şi Baia Mare –, profesorii de liceu dintr-un oraş de provincie obişnuit, inclusiv dintr-o capitală de judeţ, erau personalităţi. Alături de judecător, medic, avocat. Ei erau personalităţi locale, oameni pe care-i cunoştea toată lumea. Aveau prestigiu, aveau motivaţie. Acum, sunt nişte oameni extrem de modeşti, trataţi cu o lipsă totală de consideraţie, de multe ori şi de autorităţi, dar şi de public. Şi atunci, cum poţi să atragi minţi bune? De pildă, se ştie foarte bine că medicina e apreciată ca o profesiune de mare răspundere, în care calitatea e esenţială. Oricine are de-a face cu un medic îşi doreşte ca el să fie de cea mai bună calitate. Dar publicul larg nu gândeşte aşa şi în legătură cu învăţătorii şi profesorii. Pentru dezvoltarea minţii omului, ele sunt persoane hotărâtoare. Numai cine a avut profesori sau învăţători devotaţi şi înzestraţi poate să aprecieze cât a câştigat şi cât datorează societatea acestor oameni.

42% din copiii de 15 ani din România sunt analfabeţi funcţional, adică au urmat o formă de educaţie, pot reproduce un text, dar nu înţeleg conţinutul de idei, arată un studiu al agenţiei Millward Brown. Cine e de vină pentru această situaţie?
Vina e a familiei în sensul larg şi a şcolii. Înzestrările oamenilor sunt diferite, dar nu sunt hotărâtoare. În general, majoritatea oamenilor pot să atingă un nivel relativ înalt de performanţă. Cunoaşteţi, de multe ori din istorie, că au existat oameni care au făcut lucruri extraordinare, dar care n-au fost deloc precoce. Ceea ce-nseamnă că, din punct de vedere genetic, n-au fost extraordinar de înzestraţi, dar au reuşit să-şi cultive înzestrările şi talentele şi să ajungă la performanţă. În zilele noastre, mediul în care ei se dezvoltă este extrem de grosolan, extrem de vulgar, sunt preţuite numai lucrurile care au o valoare financiară şi care pot să ducă la satisfacerea anumitor plăceri ale vieţii – de obicei, nu din cele mai evoluate. Iar la şcoală nu sunt oameni care să-i stimuleze să gândească şi să le inducă plăcerea de a lucra cu mintea. În această situaţie, ei ajung la următoarea concluzie: multe persoane care defilează în viaţa publică şi sunt invidiate vorbesc nepotrivit, se poartă nepotrivit, dar au succes, deci nu asta e esenţial. Aşadar, nu există nici îndrumarea, nici condiţiile şi nici motivaţia pentru şcoală. Cred că problemele fundamentale ale unei societăţi sunt sănătatea şi învăţământul. De asta depinde tot. Care e cea mai mare pierdere a României de azi? Oamenii.

„Universitatea e o federaţie de facultăţi închise“

Studiile de filosofie nu conduc absolvenţii către o profesie concretă, la fel ca medicina, de pildă.
Într-o lume pragmatică, întreaga ambianţă socială – părinţii, prietenii – te îndrumă spre un domeniu de studii care îţi asigură o calificare pentru profesii care sunt bine plătite şi au un mai mare prestigiu social. Într-un fel, întotdeauna a fost aşa. Pe vremea în care eu eram elev, medicina era considerată o profesie foarte bună şi, în general, absolvenţii buni erau îndrumaţi către medicină chiar dacă aptitudinile şi interesele lor nu erau pentru asta. De pildă, din anii ’70-’80, am predat „Teoria cunoaşterii“ la Facultatea de Matematică. Acolo aveam unii studenţi care erau foarte interesaţi de filosofie. Îmi spuneau: „Asta m-ar fi interesat pe mine, dar părinţii m-au convins că nu-mi pot câştiga pâinea cu filosofia“. În plus, pe vremea aceea, filosofia era foarte instrumentalizată politic şi ideologic, aşa că aveai perspectiva de a fi o slugă a activiştilor. „Fă şi tu o meserie serioasă“, se spunea. Imediat după ’90, la Filosofie, a fost un aflux extraordinar, pentru că erau mulţi oameni care se interesau de filosofie, dar nu voiau să studieze la o facultate de acest fel din regimul comunist. Ei bine, după ce a trecut valul ăsta de entuziasm, s-a instalat o mentalitate pragmatică. În situaţia aceasta, care-ar fi soluţia? Ar trebui regândită situaţia facultăţii. Nu cred că e bine să dai o diplomă numai de filosofie. După părerea mea, Universitatea ar trebui să fie mai elastică, iar cel care studiază filosofia să mai studieze un domeniu umanist, de pildă, sau un domeniu în ştiinţele sociale. Dacă se poate, în ştiinţele naturii, deşi e mai greu să faci şi matematică, şi filosofie. În Germania, nu se poate studia într-un singur domeniu. Există un domeniu principal şi două – secundare. Filosofia, de cele mai multe ori, e luată secundar. Există mult mai multe posibilităţi pentru cineva care are calificare, de pildă în germanistică, să-şi găsească o slujbă decât pentru unul calificat în filosofie. Totuşi, foarte mulţi studiază filosofie în secundar. Din cei care studiază filosofia în principal, unii fac doctoratul, iar dintre cei care fac doctoratul, unii ajung în universitate, deci printr-o selecţie progresivă, trecând prin mai multe vămi. Ar fi de dorit ca noi să avem un institut sau un seminar de filosofie în Universitatea din Bucureşti, care să se adreseze tuturor studenţilor. Unii să aibă o diplomă minoră în filosofie, iar un număr mai mic să facă filosofia ca domeniu principal şi să continue prin doctorat. Eu aşa aş vedea lucrurile, asta e universitatea şi spre asta ar trebui să tindem.

Cât de deschisă e Universitatea?  
Universitatea aş defini-o ca pe o federaţie de facultăţi închise. Fiecare vrea să-i aibă pe studenţi numai pentru ea. Cineva poate să întrebe de ce nu există un curs de filosofie la Facultatea de Biologie. Avem o mulţime de profesori de biologie în şcoală care nu pot să explice ce raport există între darwinism şi religie, de pildă. Nu fac faţă preocupărilor elevilor şi ale studenţilor. Dac-ar fi făcut un curs de filosofie, ar fi fost ajutaţi. Dar cei de la Biologie spun: „Nu avem destule ore pentru materiile noastre, pentru calificarea noastră“. Ar trebui să gândim mult mai larg şi mai elastic şi să ne întrebăm de ce în universităţile americane toată lumea studiază filosofie. Pentru că filosofia poate fi făcută nu ca erudiţie, ci ca exerciţiu al gândirii. Şi ar fi important ca toţi cei care studiază într-o universitate să aibă acces la filosofie în felul acesta.

Profesorii de la Facultatea de Filosofie îi îndrumă pe studenţi spre alte domenii atunci când interesele lor depăşesc cadrul facultăţii?
Eu cred că oamenii din Facultatea de Filosofie sunt mai deschişi spre alte domenii decât sunt cei din alte domenii deschişi spre filosofie. Vă dau un exemplu: există un Valentin Mureşan, care a lăsat oameni de foarte bună calitate acolo. Ei, bine, în fiecare săptămână, ei organizează reuniuni la care participă oameni din domeniile cele mai diferite. Acesta e viitorul învăţământului şi al culturii filosofice. Nu doar pentru experţi şi pentru cercetători. Cred că, dacă facultatea noastră ar putea să ofere o calificare filosofică alături de o altă calificare, atunci puterea de atracţie a studiilor de filosofie ar creşte foarte mult. Altfel, majoritatea absolvenţilor se găsesc într-o situaţie incertă: ei nu au o destinaţie bine stabilită. Înainte de ’89, exista o destinaţie: învăţământul liceal sau, în fine, anumite organisme de cultură. Dar acum, ideea multora esta asta: filosofia e un lux.

Cât de adevărat e?
Eu cred că exerciţiul gândirii nu e un lux. O minte exersată – şi filosofia poate să contribuie la asta –, activă, inovativă şi critică nu e un lux. Din acest punct de vedere, învăţământul filosofic sau chiar discuţia filosofică poate aduce o contribuţie importantă. Facultatea cred că este deschisă pentru asemenea relaţii şi contacte cu toţi oamenii care consideră că au probleme de natură conceptuală, pe care cred că merită să le discute şi cu filosofii. Eu cred că şi în legătură cu problemele societăţii româneşti se poate discuta util cu filosofii. Şi nu numai cu cei care se ocupă de filosofia morală, politică sau de filosofia culturii, ci cu toţi cei care sunt bine exersaţi în filosofie, pentru că au anumite capacităţi analitice şi critice care sunt importante. Constatăm de multe ori că exact asta lipseşte în discuţiile publice.

Dar cât de mult formează filosofia şi abilităţi practice, importante pentru angajatori?
Aş sublinia o nuanţă: am auzit şi eu multe discuţii în care oameni care oferă slujbe se plâng că cei pe care îi livrează instituţiile de învăţământ superior nu sunt pregătiţi pentru a aborda şi a rezolva probleme practice. Universitatea şi învăţământul universitar trebuie să formeze, în primul rând, o minte bună. Oamenii ajung să rezolve anumite probleme învăţând la locul respectiv. Principalul este să dezvolţi capacităţile de a învăţa. Nu poţi face un student specializat pentru o anumită activitate, pentru că domeniile sunt foarte specializate, iar învăţământul rămâne foarte general în raport cu specializările. Cea mai bună dovadă e medicina: după ce ai făcut şase ani, eşti rezident. Abia atunci înveţi, sub îndrumare, cum se fac lucrurile. Dar important este să ai capacitatea de a învăţa. În anii ’90, l-am cunoscut în România pe rectorul Universităţii Politehnice din Darmstadt, Germania. Această universitate avea – şi cred că are şi azi – un parteneriat cu Politehnica din Bucureşti, prin intermediul căruia a fost introdus în România un tip de învăţământ cu dublă specializare: economică şi inginerească. Rectorul universităţii era însă specialist în istorie. Când mi-am exprimat surpriza, el a spus: „O treime din materiile noastre de învăţământ sunt discipline sociale şi umaniste. Un inginer trebuie să fie un om cu vederi largi şi cu perspective. Nu trebuie să fie doar un tehnician care îşi însuşeşte anumite practici şi apoi le aplică. El are nevoie de gândire“. Eu cred că un om inteligent şi cu mintea bine instruită, atunci când ajunge într-un loc de muncă, învaţă lucrurile practice într-o perioadă mai scurtă.