Întrebările-cheie despre mintea umană. Psihologul Mihaela Ghircoiaş: „Ştii care este IQ-ul tău când te uiţi la televizor sau pe tabletă?”
0Psihologul Mihaela Ghircoiaş, specialistă care face de peste 25 de ani terapie cu copii, a explicat pentru „Weekend Adevărul“ cum sunt influenţaţi cei mici de evenimentele care se petrec în jurul lor, de persoanele cu care intră în contact şi de activităţile lor de zi cu zi.
„Copiii sunt simptomele şi părinţii sunt boala“, spune Mihaela Ghircoiaş, psiholog pediatru care, de fiecare dată când îi este solicitat ajutorul pentru un copil-problemă, îi cheamă şi pe părinţi la terapie.
Specialista arată că majoritatea deciziilor părinţilor îi influenţează pe copii, care ajung să dezvolte afecţiuni psihosomatice, manifestate prin dureri abdominale, febră, chiar vărsături, simptome pentru care medicii pediatri nu găsesc explicaţii de cele mai multe ori.
Tulburarea emoţională cauzează aceste stări pentru că stresul resimţit de copil se localizează în stomac, provocându-i neplăceri, explică specialista. Copiii sunt destabilizaţi de lipsa de comunicare, de plecarea părinţilor în străinătate, de refuzul acestora de a le explica transformările specifice vârstei adolescenţei şi, mai ales, de dispariţia unuia dintre părinţi.
„Weekend Adevărul“: Care ar fi prima categorie de vârstă pentru care am putea identifica tulburări emoţionale?
Mihaela Ghircoiaş: Depinde ce criterii folosim pentru selecţie, pentru că, dacă e să luăm cele mai frecvente raportări la psiholog, tulburările emoţionale la copii apar cel mai adesea la vârstă şcolară. Am văzut în spital copii bolnavi, cu diferite afecţiuni, pe care eu le-am identificat mai târziu ca fiind psihosomatice. Interesant era că aceste boli se manifestau numai în timpul şcolii.
Unii părinţi le cereau medicilor să le facă micuţilor numeroase investigaţii, lucru care, de altfel, se şi întâmpla. Investigaţiile dovedeau, însă, că tulburările nu au cauze organice şi apoi îi trimiteau la psiholog. Îmi făcea mare plăcere să-i văd şi mă înţelegeam foarte bine cu ei. Eu îi întrebam: „Ce te doare, măi, de fapt?“. „Matematica, doamnă“, îmi răspundeau ei. Şi e adevărat: în şcoală, ai prefera să fii bolnav de orice, numai să nu te duci la teză sau la lucrare.
Deci astfel de tulburări emoţionale pot apărea şi pentru că programa şcolară li se pare grea copiilor?
Nu li se pare, la şcoală chiar este greu pentru ei. De exemplu, în clasa pregătitoare sau în clasa I, se recurge la abordări abstracte, ori intelectul copilului nu este format până la 8-9 ani pentru abstract. Copilul nu poate înţelege o abordare abstractă şi asta o demonstrează toate teoriile psihologice şi psihopediatrice. Ei nu sunt pregătiţi şi totuşi la şcoală se forţează limitele, astfel încât apar repede tulburările.
Multor copii cărora le e teamă de ceea ce înseamnă şcoala, dimineaţa, când se gândesc la ore, li se face greaţă, unii chiar vomită, alţii fac tulburări gastrice. Medicii pediatri pot confirma acest lucru. La fel ni se întâmplă şi nouă când avem un stres. Unde simţim stresul? Unii oameni în stomac, alţii la inimă, dar majoritatea în stomac pentru că aici simţim durerea sau suferinţa. Am avut cazuri de copii care chiar şi la grădiniţă manifestau în acest fel repulsia faţă de orele de acolo. Cu ce scop se apelează la aceste abordări abstracte la un copil cu vârste mai mici de 8 ani nu îmi voi da seama niciodată.
Cum se numeşte suferinţa copiilor care dezvoltă astfel de temeri?
Tulburări psihosomatice. Ele nu sunt fobii propriu-zise, dar pot deveni, dacă nu sunt tratate. Adică între corp şi suflet sau psihic sau spirit – determinarea este cam neclară între acesta – există o strânsă legătură, astfel încât şi nouă ni se întâmplă ca, atunci când ne supără ceva, să ne îmbolnăvim. Ne scade imunitatea din cauza stresului şi atunci ne îmbolnăvim mai uşor. Lucrurile acestea ni le putem dovedi nouă înşine oricând, pentru că ni se întâmplă să ne simţim rău, de exemplu, dacă nu ne ajunge salariul toată luna. Afecţiunea se manifestă corporal, pentru că subconştientul îţi atrage atenţia că ceva este în neregulă. Şi cum poate el să facă asta decât dându-ţi o atenţiune că există un dezechilibru undeva?
Copiii mici vorbesc limba emoţiilor
Putem vorbi despre o categorie de afecţiuni care apar la copii ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate?
Nu ştiu dacă există o categorie de afecţiuni, dar cu siguranţă aceşti copii dezvoltă un sindrom, adică o boală care are mai multe manifestări. Copiii care au părinţii plecaţi în străinătate dezvoltă tulburări psihosomatice de mici. Copilul cel mai mic pe care l-am tratat avea 1 an şi ceva. El a ajuns la spital cu tulburări digestive. A fost adus de bunica sa care l-a căutat peste tot. Bietului copil is-au făcut investigaţii şi parainvestigaţii, iar la spital, în jurul lui, era foială mare. Veneau toate neamurile să-l vadă, numai părinţii nu ajungeau, pentru că erau plecaţi în străinătate amândoi.
Eu nu ştiu în ce context erau părinţii plecaţi sau ce i-au spus copilului lor când au plecat – pentru că întotdeauna trebuie spus adevărul copilului. El, la vârstă mică, nu va înţelege ce spui, sensul cuvintelor pe care le foloseşti, dar mesajul din spatele cuvintelor îl înţelege foarte bine, fiindcă el percepe emoţia din spatele cuvintelor. Din fericire, la copil a venit o mătuşă care era medic veterinar, deci avea o pregătire superioară, şi am putut discuta despre starea copilului. I-am spus că micuţul suferă de lipsa părinţilor, nu de altceva. Doamna respectivă a fost de acord cu mine, dar bunica, nu. Şi prin urmare nu am avut niciun succes. Copilul a rămas în spital,
i-au dat pastile, i-au făcut în continuare investigaţii.
La cealaltă margine a vârstei, am făcut terapie cu un tânăr de 20 de ani care atunci a conştientizat efectele plecării părinţilor în străinătate. A venit la cabinet şi mi-a spus clar că el nu se poate adapta la lipsa părinţilor şi nici nu se poate acomoda cu ideea că ei sunt departe.
Când apare frica la copii?
Până la şcoală, spaimele şi fricile terorizează copilul şi îl scoală din somn şi îi reduc chiar capacitatea de a învăţa. Sunt desene animate cărora copiii nu le pot face faţă, chiar dacă le plac. Fiecare are nevoie de fantastic în viaţa lui, numai că uneori ne lăsăm afectaţi prea mult de astfel de filme. Apoi, până la vârsta de 9 ani, la copii apare, uneori, şi frica de moarte.
De aici, copiii încep să înţeleagă lucrurile şi apar grijile adolescenţei, deficitul emoţional sau instabilitatea emoţională, care poate avea accente dramatice în dezvoltarea personală a adolescenţilor. La vârsta adolescenţei, copilul duce o luptă cu tot ce îi trece prin cap. De la proasta imagine de sine – care e ste normală, pentru că brusc nu mai este copil – la porniri pe care nu şi le poate explica, determinate de hormonii care îşi fac şi ei de cap. În general, părinţii resping astfel de porniri, la fel cum fac majoritatea adulţilor. Se zice că adolescenţa este vârsta ingrată când ţi se cere să asculţi ca un copil şi să te porţi ca un adult..
„De la 11 ani copilul începe să ceară fără să ofere”
Care sunt consecinţele lipsei de comunicare între adolescenţi şi adulţi despre sexualitate?
Din punctul meu de vedere, se face insuficientă informare pe acest subiect. Apar situaţii în care unii adolescenţi ştiu mai multe decât alţii şi îi prostesc pe aceştia din urmă, într-un fel de competiţie absurdă. Eşti cool dacă faci anumite lucruri, mergând de la consumul de alcool până la delincvenţă juvenilă şi etnobotanice. Principala problemă pe care o identific în astfel de cazuri este că nu îi învăţăm pe copiii noştri suficient de repede să fie responsabili pentru ceea ce fac. Pentru că dacă le-am da responsabilităţi de mici, ar învăţa că există o consecinţă pentru orice şi că ei sunt responsabili pentru această consecinţă.
De exemplu, am avut un caz dintr-o familie bună cu un băiat care a venit pe lume mai târziu şi care a fost adorat. I s-a oferit orice, oricând, aşa cum se întâmplă în general în astfel de cazuri. Avea un anturaj dubios, pentru că nu prea învăţa şi l-au acceptat în grupul lor tot cei de la margine. La 18 ani, acest copil a mers cu cineva din gaşcă şi au devalizat seiful firmei în care lucra tatăl lui. Au luat 80.000 de lei. Când a ajuns la mine la terapie, l-am întrebat ce a făcut cu banii şi copilul, senin, ingenuu, m-a întrebat dacă a făcut ceva rău. El nu realiza imensitatea pagubei pe care o produsese. Pe de altă parte, nici părinţii nu reacţionau mai dur. I-am întrebat tatăl cât timp va trebui să muncească ca să acopere prejudiciul şi el se uita la mine ciudat, parcă întrebându-mă „cum să nu îi dau bani, dacă e copilul meu?“. Se ajunge la paroxism. Din ceea ce observ eu, acum, de când oamenii au început să câştige puţin mai bine, dorinţa părinţilor este de a fi mai îngăduitori cu copiii, de a le oferi tot ceea ce ei nu au avut.
Este greşit acest lucru?
Din punctul lor de vedere, este normal. Mereu auzim: „lasă să aibă el, dacă eu nu am avut“. Dar care este preţul? Nimic nu se obţine pe degeaba. Există un preţ pentru fiecare lucru. Primeşti ce îţi doreşti nu cu condiţia să faci ceva, ci atunci când este ziua ta, când este Moş Crăciun. Nu pentru că exişti meriţi orice şi nici eu nu sunt obligat să-ţi ofer orice doar pentru că tu eşti copilul meu. Există o relaţie în societate. Fiecare primeşte în măsura în care dă. Dacă tu nu dai nimic, de unde vrei să primeşti?Majoritatea părinţilor fac acestă greşeală.
Iubirea este necondiţionată, eu ca părinte te iubesc oricum, dar tu nu poţi face ce vrei. Unii părinţi încep să înţeleagă lucrul acesta şi îi responsabilizează pe copii, dar cu majoritatea am de lucru. Începând chiar de la 11 ani, copilul începe să ceară fără să ofere nimic în schimb, nicio notă bună, nici să facă ceva prin casă, nici măcar să fie politicos cu bunica. Şi asta se întâmplă din cauză că le-am dat orice fără să mergem pe principiile corecte ale educaţiei. În lume nu îţi dă nimeni nimic pe degeaba. El ce a înţeles de acasă? Că merită orice, indiferent de condiţii. Şi apoi ce o să facă? O să-şi ia singur, pentru că aşa a făcut acasă.
Deci expresia „cei 7 ani de acasă“ are şi o aplicabilitate psihologică.
Sigur că da. Până la vârsta de 7 ani, copilul învaţă ce înseamnă bunul simţ prin poveşti moralizatoare sau fabule. Din păcate, acum nu se mai folosesc. Copilul nu are cum să deprindă educaţia celor 7 ani de acasă de la televizor sau de la calculator. Eu, de exemplu, când fac terapie cu un copil, stabilesc de comun acord cu el care este IQ-ul lui. Şi apoi îi spun „ştii care este IQ-ul tău când te uiţi la televizor sau pe tabletă? Zero!“. Când te uiţi la televizor, scade IQ-ul pentru că primeşti totul de-a gata. Eşti o unealtă a manipulării.
Autismul indus
Copiii înţeleg ce înseamnă un IQ zero?
Da. Copii se bucură când aud că au IQ-ul bun, înţeleg ce e asta şi când le spun că este zero conştientizează că, într-adevăr, atunci când se uită la televizor nu mai contează nimic din jurul lor sau din mintea lor. Asta se vede de la copiii foarte mici, care încep să se uite la televizor şi devin autişti, până la adulţi. Este un autism indus pe care l-am întâlnit de multe ori. Un copil care stă la televizor, doar pentru ca părinţii să-şi vadă de treabă, este un copil care va avea probleme de comunicare cu ceilalţi, pentru că aia este lumea lui şi în psihicul lui acele personaje sunt reale. ;
CV: Un sfert de secol pentru sănătatea psihică a copiilor
Numele: Mihaela Ghircoiaş
Data şi locul naşterii:
10 august 1952, Roman, judeţul Neamţ
Starea civilă: căsătorită, are doi copii
Studiile şi cariera:
În 1975 a absolvit Facultatea de Filosofie, secţia Psihologie, de la Universitatea Bucureşti.
Între 1975 şi 1990 a fost încadrată pe psihologia muncii în reţeaua CFR Iaşi.
Între 1990 şi 1993 a fost psiholog pediatru la Leagănul de Copii din Iaşi.
Între 1993 şi 2010 a fost psiholog pediatru la Spitalul de Copii „Sfânta Maria“ din Iaşi.
În prezent, profesează în cabinetul său privat de psihologie din Iaşi.
Locuieşte în: Iaşi
„Efectele terapiei cu copiii şi părinţii sunt magice“
La ce vârstă încep copiii să perceapă diferenţa dintre real şi fantastic, dintre ce văd la desene animate, de exemplu, şi ce văd în lumea reală?
Până la 6 ani, nu există o diferenţă între real şi fantastic. Am tratat copii care vorbeau în dialogurile de la televizor, în texte din reclame chiar, fără să aibă legătură cu realitatea. Primul lucru pe care îl fac când vine o familie cu un copil la mine la terapie este să le interzic televizorul, măcar pe durata terapiei. Le recomand, în schimb, să se joace. „Macaua“, „Popa prostu’“, „rummy“. Şi, într-adevăr, când încep să se joace, are loc un eveniment în familie, se regăsesc, învaţă să comunice fără să aibă nevoie de intermediarul rece şi egoist care este televizorul.
Vin şi părinţii la terapie?
Părinţii vin cu copiii. Şi eu am o vorbă: „copiii sunt simptomul şi părinţii sunt boala“. Altfel nu am cum să lucrez. Părinţii sunt din ce în ce mai conştienţi de asta, merg la cursuri de dezvoltare, se transformă şi ei. Le mai dau teme pentru acasă, le recomand cărţi pentru citit şi cu timpul, părinţii intră în terapie şi îşi dau seama că ceva trebuie schimbat. Dar efectele sunt magice. O mamă mi-a spus că viaţa lor s-a schimbat complet după terapie. Copilul era mai deschis, mai comunicativ şi părinţii mai liniştiţi.
„Copiii îşi întreabă părinţii de ce sunt normali“
Ce se întâmplă cu copiii ai căror părinţi trec printr-un divorţ?
Este o situaţie foarte neplăcută, dar în ziua de astăzi ştii cum e? Copilul vine de la şcoală acasă şi îi întreabă pe părinţi de ce sunt normali. Toţi părinţii colegilor de clasă au divorţat, numai ai lui nu. E un fenomen frecvent şi părinţii au început să înveţe cum să se poarte în astfel de cazuri. Regula de bază este să nu arunce vina unul pe celălalt în faţa copilului, pentru că el va suferi un complex nevrotic de loialitate. El îi iubeşte pe amândoi şi dacă vede că se aruncă acuze şi îl pun pe el să ţină partea cuiva, au pierdut partida. El va fi sfâşiat din nevoia asta de a ţine partea cuiva, când, de fapt, el vrea să ţină cu amândoi. Copiii fiind loiali mult timp după ce părinţii s-au recăsătorit, ei tot mai speră să fie împreună pentru că se simt vinovaţi.
„Am lucrat la orfelinat. M-am îmbolnăvit“
Cum au fost anii de început în care aţi profesat?
Când am terminat eu facultatea, în 1975, psihologia a fost interzisă până în anii ’90, din cauza unor mişcări ezoterice. Eu bănuiesc că i-au făcut un control psihologic şefului statului, care nu avea cum să îl treacă, pentru că diagnosticul era clar. Şi atunci el a interzis psihologia. Eu am lucrat, totuşi, ca psiholog în continuare, pentru că erau locuri de muncă unde era obligatoriu să ai încadrat psiholog.
Aşa am supravieţuit până în 1989, cu o mare frică şi cu teroare. Ulterior, am început serviciul la orfelinatul din Iaşi, de lângă Spitalul de Copii. A fost o experinţă foarte traumatizantă. Îmi era atât de milă de ei, încât plecam plângând de acolo. Ştim cu toţii imaginile celebre care au făcut înconjurul lumii cu săracii copii, care acum sunt adulţi, din orfelinatele noastre. M-am îmbolnăvit şi am plecat de acolo către Spitalul de Copii din Iaşi, unde am lucrat cu copiii până în 2010.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
