10 lecţii de politică românească

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Finalul de an înseamnă şi un moment de bilanţ pentru fiecare dintre noi. Pentru mine, 2016 este anul în care am candidat pentru prima oară la o funcţie publică în România. La Neamţ, ca independent susţinut de PACT (Platforma Acţiunea Civică a Tinerilor) pentru Camera Deputaţilor.

Experienţele din stradă alături de oameni sunt o lecţie despre cum arată de fapt România şi cât de diferită este faţă de cum ne-o prezintă politicienii, „liderii” de opinie şi cei ce influenţează astăzi discursul public. Sper că aceste însemnări vor fi utile pentru toţi acei Don Quijote care vor să (mai) schimbe ceva în ţara noastră. Iar mesajul principal rămâne: nu renunţaţi nicio clipă, chiar dacă e cumplit de greu.

Timp de trei luni am luat la pas tot judeţul Neamţ, locul copilăriei mele, alături de colegul meu Andrei Carabelea (independent pentru Senat) şi împreună cu o echipă de voluntari veniţi din toată ţara. Am fost din casă în casă, am stat sute de ore în stradă în dialog cu cetăţenii, am fost în mai toate târgurile şi pieţele din judeţ. Am vorbit, pe bune, cu zeci de mii de oameni, conştienţi fiind că aşa se face o campanie corectă şi că era oricum singura noastră şansă într-o competiţie inegală cu partidele politice.

Rezultatele obţinute au depăşit toate aşteptările: a fost cel mai bun scor (ca %) obţinut de un independent la nivelul întregii ţări (aproape 4%). În Piatra Neamţ am fost a treia forţă politică după PSD şi PNL, obţinând 10%, cât PMP şi ALDE la un loc. La nivel de judeţ am strâns mult mai multe voturi decât a luat fiecare candidat în parte pe listele (marilor) partide. Desigur, n-am reuşit să schimbăm istoria care ne spune că niciodată nu a fost ales un independent la Camera Deputaţilor (la Senat a fost o singură excepţie prin Antonie Iorgovan în 1990). Chiar şi aşa, 6500 de voturi în Neamţ au însemnat „un miracol”, după cum s-a exprimat un contracandidat. 6500 de voturi într-un colţ de Românie profundă unde PSD-ul a luat 53%, într-un judeţ predominant rural (65%), cu cele mai mici salarii din ţară şi, mai mult, judeţul de unde cei mai mulţi locuitori (ca %) au plecat la muncă în străinătate.

Dincolo de aceste cifre, mai importante sunt învăţămintele acestei campanii. Împărtăşesc mai jos, la cald, 10 lecţii de politică românească din 2016, direct din România profundă:

1. A face politică pentru cetăţeni implică în primul rând schimbarea mentalităţilor. După 27 de ani de deziluzii, pentru mulţi români campania electorală se reduce la minciuni, promisiuni, găleţi, pungi de zahăr sau de făină, sau note de plată achitate pe la cârciuma din sat. A vorbi cu oamenii, a-i asculta cu adevărat şi a le propune soluţii pentru problemele lor este un exerciţiu cu care nu sunt deloc obişnuiţi. Au trecut 2,5 brucani şi vor mai trece până când votul va fi perceput ca un drept sacru, nu ca o marfă scoasă la mezat pe doi bani.

2. Un candidat care stă în stradă şi-ţi cere o semnătură, împarte pliante sau îşi lipeşte singur afişele este o ciudăţenie. Cetăţenii au ajuns să îi privească pe politicieni ca pe nişte „barosani” care nu mai au nimic în comun cu omul de rând. S-a căscat un hău imens şi periculos între alegători şi aleşi. 

3. O candidatură pe bune înseamnă o luptă pentru a sparge un sistem creat de partide pentru partide. Legea electorală care impune praguri de semnături de susţinere uriaşe este de fapt un instrument care să scoată în afara jocului orice competiţie reală. De aceea, un profesionist desăvârşit ca Marian Staş, vital pentru o reformă reală a educaţiei în România, n-a putut să fie pe buletinul de vot la Bucureşti. De aceea ajung în continuare în parlament, la redistribuire, pe uşa din spate a listelor de partid, oameni mânjiţi şi/sau foarte slab pregătiţi. 

4. O campanie pe bune înseamnă un volum imens de muncă. Nu ai nici echipe imense de activişti de partid, nici fonduri la discreţie, nici presă aservită. Singura şansă este să ajungi direct la cât mai mulţi cetăţeni, să le vorbeşti şi mai ales să îi asculţi. Vestea bună este că unii dintre ei chiar pot fi convinşi, cu argumente, să aleagă altceva.

5. Oamenii îi văd pe toţi candidaţii ca pe nişte şmecheri care vor să se îmbogăţească. Participarea politică a ajuns să se suprapună cu corupţia. Uneori, o văd şi ca pe o unică alternativă pentru cei care, chipurile, nu au găsit altceva de făcut. De exemplu, o bătrânică simpatică m-a întrebat dacă m-am gândit să candidez pentru că nu am găsit un alt loc de muncă. (Aici CV-ul meu şi aici rezultatele mele. Aş fi putut să-mi continui liniştit cariera în SUA sau aproape în orice alt loc din lumea asta.) Discursul de tipul „toţi o apă şi-un pământ” este nedrept şi nociv pentru că generează de fapt aceleaşi rezultate: activul de partid disciplinat iese la vot şi sunt aleşi aceiaşi care ne-au adus aici după 27 de ani de hoţie şi prostie.

6. A-i întreba pe oameni de politică, pe stradă, este o reţetă sigură pentru pierderea interesului lor. Cel puţin cinci oameni din zece îţi întorc spatele, ba unii te mai şi înjură. Important e să nu le iei personal, spunându-ţi mereu că nimic din toate acestea nu este despre tine, ci despre ei, cei pe care vrei să-i reprezinţi. Cert e că nu-i deloc simplu să le întrerupi graba cotidiană pentru a-i convinge că eşti de fapt altceva, că ai bune intenţii, că ai un program de guvernare la care ai lucrat din greu, că ai o carieră în spate şi că de fapt te lupţi tot pentru ei.

7. Trăim într-un cerc vicios: oamenii te resping pentru că nu au auzit de tine şi susţin, în acelaşi timp, că s-au săturat de aceiaşi politicieni. Mai mult, sunt destui cetăţeni care aparent încurajează implicarea tinerilor, spun că vor oameni noi, dar la urne pun ştampila pe acelaşi partid vechi. Sindromul Stockholm?

8. Primul mare inamic al schimbării pe bune a României este resemnarea. Raţionamentul este simplu: suntem scârbiţi deci stăm acasă, hoţii se votează între ei, deci tot partidele vechi câştigă, nimic bun nu se schimbă şi repetăm greşelile ultimilor 27 de ani. Chiar puşi în faţa unui fapt evident de tipul „dacă nu ne implicăm, nu putem schimba lucrurile”, unii alegători rămân la „merge şi-aşa” şi „oricum nu se mai poate face nimic”. Şi-atunci ce-i de făcut? „Nimic,” vine adesea răspunsul.

9. Al doilea mare inamic al bunelor intenţii este neîncrederea. Despre asta mai am scris încă din 2013, numind-o „maladia scepticismului cronic”. Cu o altă ocazie voi prezenta şi reţeta utilizată de băieţii deştepţi pentru decredibilizarea oricăror iniţiative noi care ameninţă status quo-ul care le convine lor. Oricum, uriaşa neîncredere pe care populaţia o are în generaţia actuală de politicieni se transformă într-o neîncredere faţă de politică, fapt ce reprezintă un pericol la adresa democraţiei, iar soluţiile sunt căutate dincolo de ea: idei xenofobe, şovine, extremiste. Sentimentul că sistemul actual a dat greş şi trebuie înlocuit cu ceva complet diferit. Dar aici lecţia istoriei e foarte clară: „Democraţia este cel mai prost sistem de guvernare, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum” (Winston Churchill).

10. Şi totuşi există speranţă. Eu ştiu vreo 6500 de nemţeni care au ales altceva pe 11 decembrie. O bună parte dintre ei ar fi stat acasă în ziua votului, aşa cum ne-au mărturisit de nenumărate ori. Au ales să-şi exercite dreptul la vot pentru că au avut o alternativă. Pentru mulţi dintre ei în campania asta s-a produs un declic: da, se poate şi altfel în politica românească. 

Sentimentul general este că ţara şi lumea întreagă se află la un moment de cotitură, în care viaţa noastră – aşa cum o ştim – se poate schimba radical de la o zi la alta. Există pericole în afara noastră (conflicte armate la doar câteva sute de km de graniţele noastre sau ameninţări teroriste), dar şi în interior: discursul bazat pe dezbinare şi pe ură.

Cine n-a luat România la pas habar nu are cât de vulnerabili suntem la mişcări extremiste, cărora din fericire le lipseşte deocamdată coerenţa şi leadership-ul. Dar să nu aibă nimeni impresia că trebuie musai să existe un partid extremist în Parlament pentru ca România să alunece pe panta aceasta.

Ce-i de făcut? Suntem condamnaţi să alegem implicarea, oricât ar fi de greu. Alături de colegii mei, am hotărât că vom lupta în continuare. Dar nu-i suficient. Mai mult ca niciodată, este momentul să strângem rândurile împotriva tuturor acestor pericole: neîncredere, resemnare, ignoranţă, impostură, invidie, sărăcie, corupţie, manipulare...iar lista poate continua pe multe alte rânduri. E momentul ca oameni competenţi şi integri să facă pasul înspre politică, cu toate riscurile: să cucerească partidele actuale - da, inclusiv cele vechi - sau să construiască altele noi. România va avea un viitor numai dacă oamenii vor avea alternative. Doar aşa într-o bună zi nu vom mai fi cetăţeni turmentaţi şi nici cetăţeni cumpăraţi; vom fi cetăţeni implicaţi şi informaţi. Doar aşa vom merita cu adevărat România pe bune, pe muncă şi pe merit, la care visăm de 27 de ani. Doar aşa vom putea spune, la acel final de drum pentru fiecare dintre noi, că am lăsat în urmă acestei ţări mai mult decât am primit de la ea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite