Despărţirea geostrategică a apelor: dispare lumea multipolară, ne întoarcem la regulile Războiului Rece

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
SUA au bombardat o bază aeriană din Siria FOTO EPA
SUA au bombardat o bază aeriană din Siria FOTO EPA

Dispare acum, poate pentru mult timp, noţiunea vehiculată cu nădejde de aproape 3 decenii, aceea a lumii multipolare.

O lume în care, după dispariţia comunismului şi căderea simbolică a Cortinei de Fier, printr-o minune dumnezeiască, statele lumii trecuseră într-o nouă paradigmă, cea în care puterea se disipa cu încetul între mai multe noi centre de comandă, fărâmituri sau chiar bucăţi consistente din tortul puterii urmând să revină altor actori, cei de pe pieţele emergente şi puzderiei de mici sau foarte mici participanţi.

Evenimentele ultimelor zile vin să pună capăt acestei iluzii a democratizării relaţiilor internaţionale. Cu o demonstraţie suplimentară, aceea a falimentului ONU care, evident, nu-şi mai poate îndeplini rolul său iniţial, cel de organism suprem în prevenirea, medierea şi gestionarea conflictelor, ultimă resursă înaintea dezastrului.

În lipsa acestui cadru, devenit desuet, cu mecanisme perfecte de auto-blocaj şi redus la funcţionalităţile specifice unei săli de conferinţe, logica jocului geopolitic se reconfigurează sub ochii noştri, cu extremă rapiditate, cu brutalitatea şi cinismul care însoţesc, de regulă, toate marile schimbări ale ciclurilor istorice. Asta pentru că, pe fond, dincolo de elementele de spectacol care animă scena vizibilă, discuţia de azi se poartă asupra unui singur punct: cine are capacitatea de a-şi asuma deciziile fundamentale în jocurile planetare?

Există, mai pot exista, mai este util să existe, mulţi actori fiecare cu orgoliile, pretenţiile sau interesele sale sau, dimpotrivă, ne întoarcem la vechea şi solida logică a lumii bi-polare cu adversarii/prieteni care, sub zodia disuasiunii nucleare, îşi împărţeau zonele de influenţă şi dominaţie?

Ce se vede acum este mersul rapid înspre această ultimă soluţie cu mecanismele ei atât de bine cunoscute şi rodate în timp. O revenire la baletul greoi, dar mereu la fel de impresionant dintre cele două mari plăci tectonice, cea americană şi cea rusă, antrenând, după caz, unele sau altele dintre parcelele de putere asociate.

Totul se produce în contextul în care aceşti doi actori esenţiali, super-puterile rămase din nou singure în stratosferă, practic au abandonat speranţa că o soluţie în caz de criză majoră (adică una care să le implice în mod direct şi nemijlocit interesele lor de securitate naţională) ar mai putea fi supusă, prin intermediul mecanismelor ONU, judecăţii comunităţii internaţionale sau, mai mult, vis imposibil, intervenţiei sale în teren cu ajutorul detaşamentelor de „căşti albastre”.

Drept care, de două zile, a revenit în actualitate un termen pe care nu-l auzisem demult, din vremurile declarate definitiv trecute şi apuse: „dreptul la intervenţie unilaterală”. Sigur că la asta s-a ajuns dacă mecanismele colective au intrat în colaps. Sigur că asta este soluţia ultimă, dar riscurile cresc exponenţial din moment ce, unul după altul, ameninţă să dispară rapid mecanismele de supraveghere, control şi constrângere prevăzute de tratatele internaţionale de care nimeni nu mai vrea sau nu mai este interesat să ţină seama.

Şi, din nou, ajungem la aceeaşi problemă de bază, generatoare a stării de criză. Adică imposibilitatea în care se găsesc acum organizaţiile internaţionale, în speţă ONU, cu organismele sale specializate, de a asigura opinia publică internaţională ca tratatele negociate şi semnate sub egida sa (spre exemplu, cel privind interzicea armelor chimice, bacteriologice şi nucleare) au fost într-adevăr puse în aplicare. Este evident că nu pot, la fel cum nu pot să garanteze nici că misiunile de control vor fi primite pe teritoriul unuia sau altuia dintre statele membre ale organizaţiei, ca să nu mai vorbim despre veridicitatea bazelor de date asupra distrugerii stocurilor existente de asemenea arme într-o ţară sau alta.

În consecinţă, super-puterile s-au pregătit de mai mult timp pentru acest moment în care s-au rostit deja vorbele fatidice anunţând voinţa de acţiune unilaterală. Şi, de partea cealaltă, de avertisment asupra consecinţelor. Acesta a fost tipul standard de mesaj din timpul Războiului Rece. Acesta este, exact acesta este, mesajul de acum când, după toate semnalele, am intrat într-o perioadă similară.

Va urma cel de-al treilea Război Mondial? Cred că, dimpotrivă, reorganizarea rapidă a jocului geostrategic în funcţie de criteriile specifice unei lumi bipolare, reprezintă o şansă de a evita intrarea în faza ultimă de conflict şi disiparea la nivelul unor reorganizări violente de mini-sistem şi, implicit, reformularea globală a zonelor de influenţă.

Argumentul de acum, acelaşi ca cel din perioadele crizelor majore ale Războiului Rece, este că, astfel, se reduce cadrul de negociere reală, negocierea strategică având loc între cele două super-puteri, cu informarea şi susţinerea jucătorilor importanţi aflaţi în zona a doua, partenerii cu care se va încerca refacerea hărţii globale de putere.

Deocamdată, acţiunile unilaterale de avertisment şi poziţionare sunt de-abia la început. Prima este lovitura americană cu cele 59 de rachete Tomahawk în Irak, posibil de a fi urmată şi de altele, dar, la fel de important, „în caz de nevoie” de o acţiune unilaterală în Coreea de Nord.

Suntem gata să acţionăm singuri dacă China nu este capabilă să se coordoneze cu noi” pentru a face faţă ambiţiilor nucleare ale celor de la Phenian care încalcă dreptul internaţional, declara ieri Rex Tillerson de la reşedinţa din Mar-a Lago din Florida unde Donald Trump l-a primit pe omologul său chinez Xi Jinping. Mesaj care, în mod evident, fusese anterior transmis direct părţii chineze, odată cu informarea în timp real asupra loviturii din Siria.

Ce vor face ruşii? Pe de o parte, după modelul clasic atât de bine rodat la ONU, vor ridica tonul la modul violent. Asta după ce au denunţat unilateral un acord de prevenire a incidentelor aeriene, situaţie care, de facto, înseamnă că viitoarele misiuni aeriene ale coaliţiei asupra obiectivelor jihadiste din Siria vor trebui să obţină acordul prealabil al ruşilor, controlorii de facto ai spaţiului aerian sirian.

Că se lasă spaţiu unor negocieri de profunzime este absolut evident după ce s-a confirmat că americanii dăduseră ruşilor un semnal preventiv asupra atacului cu rachete, anunţând obiectivul precis (şi nivelul de pagube estimat), astfel încât ruşii să nu permită activarea automată, prin platformele de comandă şi control satelitare, a sistemelor de rachetă sol-aer S-300 şi S-400.

Urmează negocieri care privesc ansamblul poziţiilor de joc ale fiecăreia dintre super-puteri în Orientul Mijlociu, dar cu extensiile fireşti spre Mediterana, Strâmtori şi Marea Neagră (şi de aici pe linia de contact cu NATO şi UE) dar şi, punctual, pe chestiunea Iranului şi a protecţiei Golfului. Coreea de Nord este, în viziunea ambelor super-puteri, dar şi a Chinei, o problemă care tinde să devină îndestul de importantă încât să fie de dorit ca unul dintre actori să ia o decizie de tip atac preventiv localizat pe instalaţii de lansare a rachetelor balistice, spre exemplu.

După ce negocierile acestea bilaterale vor fi avansat îndestul, vor putea intra în ecuaţie şi ceilalţi actori instituţionali, poate chiar şi UE în zona economică, dar, deja, marile decizii vor fi fost luate. În opinia mea, suntem foarte aproape de reluarea mecanismelor supreme de decizie de dinainte de 1989, Summiturile bilaterale sovito-americane, acolo unde chiar se juca soarta lumii şi se luau decizii cu caracter obligatoriu pentru toţi ceilalţi.

Deocamdată nu am ajuns acolo. Suntem în etapa pregătitoare, cea în care doar se joacă soarta lumii, fiecare dintre actori încercând să se poziţioneze cât mai avantajos în raport cu cele două super-puteri folosindu-şi la maximum propriul său pachet de argumente strategice.

Ceea ce, cred eu, urmează să facem şi noi, curând.   

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite