Gică Popescu împlineşte azi 50 de ani! „Contractul cu Real Madrid mi-a stat două zile pe noptieră!“
0Gică Popescu, fostul căpitan al echipei naţionale, împlineşte astăzi 50 de ani. Născut pe 9 octombrie 1967 la Calafat, Baciul a câştigat 15 trofee.
Gică Popescu împlineşte azi 50 de ani. Cel poreclit „Baciul“ a fost căpitanul Generaţiei de Aur, jucând pentru echipa naţională la Mondialele din 1990, 1994 şi 1990 şi la Europenele din 1996 şi 2000.
Are 115 partide pentru tricolori, marcând 16 goluri.
A fost desemnat de 6 ori fotbalistul anului (1989, 1990, 1991, 1992, 1995 şi 1996) şi a câştigat 15 trofee, printre care Cupa Cupelor cu Barcelona şi Cupa UEFA cu Galatasaray.
Cum ai reuşit să te impui căpitan la toate echipele?
Ţine foarte mult de caracter. Se tot vorbeşte despre leadership, dar nu poţi să faci asta, să fii lider, dacă nu o ai în sânge. Nu există un lider de echipă care să îşi fi propus: „Vreau să fiu lider!". Pur şi simplu te naşti aşa. Eu am fost căpitanul şcolii generale, căpitan la liceu, căpitan la juniori, căpitan la echipa naţională de juniori, căpitan la Universitatea Craiova la 20 de ani şi tot aşa, căpitan, căpitan, căpitan. Nu poate fi o întâmplare. O aveam în sânge.
Silviu Lung despre tine, pe când aveai 18 ani: „Gică Popescu este inteligent, ascultător şi harnic". Aşa erai?
Mi-e greu să vorbesc despre mine. Harnic eram cu siguranţă.
Dar ascultător erai?
Da, vine de la cuminţenia din copilărie. Nu am fost, însă, niciodată un supus. Când am intrat în vestiarul de la Craiova aveam 17 ani. Nu o să uit niciodată senzaţia pe care am avut-o. Ne-au luat patru inşi de la tineret şi ne-au dus la echipa mare. M-a luat ameţeala. Erau toţi îmbrăcaţi în albastru, era colosal! Parcă intrasem într-un templu. Erau toţi uriaşii acolo, în afară de Balaci. Eu îi aveam tapetaţi în spatele patului meu, cu ei am crescut. Îţi dai seama! Şi acum eram la acelaşi nivel! Era foarte mult pentru mine. Îi respectam, acest respect s-a cam pierdut după 1990, cei tineri nu l-au mai avut.
La Eindhoven cum a fost?
Pentru mine a fost un şoc. Olanda, din punctul de vedere al profesionalismului, al disciplinei, e „top of the top". Iar eu veneam din comunism, dintr-un fotbal mai degrabă de amatori, şi mi-a fost foarte greu să mă adaptez, cu toată structura mea de seriozitate, de punctualitate. Şi am avut şansa să îl am alături pe Eric Gerets, care era un nume, căpitanul naţionalei Belgiei, şi care m-a luat cu el în cameră şi care m-a învăţat. Cu el comunicam, că singura limbă pe care o ştiam era italiana. El îmi spunea: „Bă, Gică, aici nu merge. Trebuie seriozitate, sunt anumite reguli pe care nu poţi să nu le respecţi". Mi-a fost greu în primele două luni, fiindcă nici nu ştiam limba, de aceea zic mereu: copiii trebuie să înveţe măcar engleză. Noi, la şcoală, ce făceam? Făceam rusă şi franceză, şi nici nu dădeam importanţă!
Romario cum era?
Uriaş jucător, dar nu avea nicio treabă cu profesionalismul. Îl acceptau cu greu olandezii, doar fiindcă era Romario. Altfel, la ce făcea el cu viaţa lui... Nu făcea cantonamente, avea o viaţă mai zbuciumată.
Juca doar din talent?
Exclusiv din ce i-a dat natura, explozia aceea formidabilă. Făcea două fente, dădea două goluri, la revedere! Pierdea nopţile, era agitat, dar ce jucător imens!
Şi nu te-a „încercat"?
Ba da. În prima mea zi la Eindhoven. A zis: „Vii lângă mine, Popescu! Diseară ne vedem, la ce hotel stai? La Holiday Inn? Bun! Mergem să mâncăm, îţi prezint un restaurant al unui prieten de-al meu. La şapte vin să te iau". M-am postat pe la şase jumătate în recepţie, îmbrăcat frumos, bărbierit. Bineînţeles că Romario al meu a venit pe la opt jumate, avea anturaj, era poate şi puţin „consumat". Romario zice: „Ah, stai de multă vreme?". „Nu, cum să stau?", zic şi eu. Vorbeam în italiană, el în spaniolă-portugheză, dar ne înţelegeam.
Italiana de unde o ştiai?
După ce ne-am calificat la Mondiale, după meciul cu Danemarca, mi-am zis că am şase luni. Şi am luat o carte „Învăţaţi italiana fără profesor" şi m-am apucat. În şase luni am învăţat. Neştiind ce este un Mondial, îmi imaginam că o să am nevoie, că o să vorbesc numai în italiană, că ne întâlnim cu ziariştii italieni, cutare-cutare.
Tu nu ai semnat şi cu o echipă din Italia atunci?
Ba da, cu Lecce. Dar atunci am avut contractul cu Real Madrid două zile pe noptieră.
Şi de ce nu ai semnat?
Sincer? Nu ştiam cine e Real Madrid, nu am realizat. Am avut contractul cu Real Madrid pe noptieră, dar nu ştiam cine e Real! Am zis să mă mai aştepte. Emil Săndoi era disperat, îmi lua mâna şi mi-o punea pe pix: „Semnează, mă! Eşti nebun? E Real Madrid!" Era după meciul cu URSS. „Lasă, bă, să aştepte Real Madrid ăsta!" Eu, nu şi nu. Plecase Ruggeri şi ei voiau să ia imediat un libero. Au fost multe oferte: Liverpool, Juventus...
Şi cum ai ajuns la PSV?
Aici am greşit: nu am avut pe cineva în care să am încredere că îmi vrea binele şi am tot aşteptat, am aşteptat. Nici nu ştiam ce să cer. Nu aveam experienţă. Mă mai duceam prin cameră la Gică Hagi: „Băi, Gică, ce le-ai mai cerut, mă, ce aia, ce aia?". Nu ştiam, eram debusolat. Eu trebuia să semnez cu Real Madrid şi gata, dar dacă nu am ştiut...
Poate că nu erai pregătit.
Nu există! Eram atât de încrezător şi făcusem un Mondial excepţional. Reuşeam, fără probleme. Ştii ce am făcut eu la Mondialul ăla? Am fost senzaţional. Baresi a zis că am fost cel mai bun libero al Mondialului. Jucam oriunde la ce încredere aveam. Şi la PSV am jucat excepţional! Dădeam opt goluri pe sezon.
La Tottenham cum a fost?
Erau jucători-bestii! Beau până dimineaţa, dar a doua zi rupeau. N-am avut nici noroc la Tottenham. Am avut ghinion, aia a fost. Nici în Anglia nu interesa pe nimeni ce făceai tu la tine acasă. Trebuia să arăţi pe teren.
Care a fost cea mai bună perioadă din viaţa ta?
Anul în care l-am avut pe Cruyff antrenor la Barcelona. Omul ăla mi-a dat atâta încredere, făceam nişte lucruri pe teren de mă întrebam: „Ăsta chiar sunt eu?!". M-a pus căpitan după doar şase luni, a fost uluitor. Dacă mă chema Cruyff să mă antrenez 12 ore noaptea, mă duceam, aşa de mult ţineam la ce zicea el. Pentru mine, omul acela e... Pentru mine există Cruyff şi restul.
Cum reuşea?
În primul rând că era Cruyff, o legendă. Avea o putere extraordinară de a transmite. Vedea fotbalul cum nu îl mai vedea nimeni. Şi când venea ceva din gura lui, credeai, ce să faci?, că doar era un monstru al fotbalului! Dacă îţi spunea că telefonul ăsta (n.r. - ridică un telefon negru, simplu) e în dungi, te duceai la medic: „Bă, am probleme, Cruyff zice că e în dungi. Probabil că nu văd bine". Avea o putere... Întrebaţi orice jucător care a jucat cu el. A fost un antrenor fantastic.
La Istanbul cum a fost?
Sen-za-ţio-nal!
Unde ţi-a plăcut cel mai mult?
Barcelona şi Istanbul. A fi jucător la Barcelona e ceva măreţ. Eu acolo m-am mai născut încă o dată. Tu ştii ce înseamnă să fii jucătorul lor, să ieşi pe stradă, ştii cum eşti privit? Eşti Dumnezeu!
CV
- Numele: Gică Popescu
- Data şi locul naşterii: 9 octombrie 1967, Calafat
- Starea civilă: căsătorit
- Cariera:
- Dunărea Calafat (1982-1984), Universitatea Craiova (1984-1987), Steaua Bucureşti (1988), Universitatea Craiova (1988-1990), PSV Eindhoven (1990-1994), Tottenham Hotspur (1994-1995), FC Barcelona (1995-1997), Galatasaray (1997-2001), Lecce (2001-2002), Dinamo Bucureşti (august 2002-noiembrie), Hanovra 1896 (2003)
- Locuieşte în: Bucureşti
„Fragmente" din palmaresul lui Gică Popescu
- Cupa Cupelor cu FC Barcelona - 1997
- Cupa UEFA cu Galatasaray Istanbul - 2000
- Supercupa Europei cu Galatasaray Istanbul - 2000
- Cupa Spaniei cu FC Barcelona - 1997
- Campion al Turciei cu Galatasaray Istanbul - 1998, 1999, 2000
- Semifinalist în Cupa Campionilor Europeni cu Steaua - 1988
Se încarcă comentariile...
