Patimile vieţii de iobag în vremea lui Horea: „Tăranul român era pus în aceeaşi categorie cu dobitoacele“

Imagine din filmul Horea.

Puşi la jug cu animalele, lipsiţi de drepturi elementare, pedepsiţi aspru şi nedrept şi obligaţi să muncească pentru nobili şi să le ofere din avutul lor, iobagii din vremea Răscoalei lui Horea au fost una dintre cele mai asuprite categoriii sociale din istoria Transilvaniei, potrivit mărturiilor istorice.

Răscoala iobagilor conduşi de Horea a fost unul dintre marile evenimente istorice din Transilvania ultimelor secole. A atras atenţia lumii prin atrocităţile ei, dar şi asupra situaţiei dificile a iobagilor români de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, una dintre cauzele principale ale revoltelor.

Cei mai mulţi dintre istoricii care au cercetat Răscoala din toamna târzie a anului 1784 au fost de acord asupra asupririi la care erau supuşi ţăranii din satele de munte ale Transilvaniei. Iată câteva dintre mărturiile acestora:

Ion Rusu Abrudeanu, deputat şi istoric, autorul volumului „Moţii, calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit” (1928) rezuma astfel situaţia politică şi socială a românilor din Transilvania şi Ungaria în secolul al XVII-lea:

„Poporul român era considerat ca un element periculos în ţară, naţiunea română întreagă declarată fără patrie, românul batjocorit, insultat şi umilit la toate ocaziile, înaintea tribunalelor tratat mai rău decât iobagul ungur, legile penale aplicate cu o barbarie fără seamăn împotriva lui şi peste tot o triplă asuprire asupra românului: ca iobag, ca biserică şi ca naţiune”. Starea de mzierie şi disperare a provocat, în opinia istoricului, revolta în care ar fi fost ucişi, numai în comitatele Hunedoarei şi Zarandului, mai mult de 150 de nobili.

Iobagii puşi la jug cu animalele
„Ţăranul nu era decât un sclav, fără drepturi politice şi civile, condamnat chiar prin lege ca el niciodată să nu mai poată scutura jugul, declarat incapabil de a putea câştiga avere, lipsit de libertate personală şi lipsit chiar de dreptul da a se putea apăra în contra domnului său, pe care nu putea să-l cheme în judecată”, informa Ion Rusu Abrudeanu.

Moşia ţăranului se împărţea adeseori între 8-10 copii şi cu toate acestea fiecare din ei trebuia să facă servicii că pentru o moşie întreagă, supus la stoarcerile şi abuzurile funcţionarilor publici, cari până la 1730 nu aveau nici o leafă în Transilvania, ci trăiau numai din amenzile şi taxele ilegale ce le scoteau în suma nehotărâtă de pe spatele ţăranilor, supuşi în fine la arbitrul şi justiţia implacabilă a domnului pământean, prinşi în jug că animalele, pedepsiţi cu câte 50 până la 100 bastoane, scoşi de pe moşii, aruncaţi în lanţuri, trimişi şi uitaţi în închisorile comitatelor, mutilaţi şi ucişi chiar de domnii lor, dintre cari unii aveau şi dreptul de viaţă şi moarte asupra ţăranilor (jus patibuli), adăuga autorul volumului „Moţii, calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit”.

Puşi în rând cu dobitoacele
Nicolae Togan, preot şi istoric, a prezentat în revista Transilvania, la 31 ianuarie 1900, starea iobagilor dinaintea revoltelor.

„Poporul iobăgit era pus într-o categorie cu dobitoacele şi această dejosire era înmatriculată în lege. Iobagul faţă de domnul său era lipsit de orice drept şi lăsat cu totul la discreţiunea aceluia. Iobagul avea necesitate de o permisiune specială a domnului său ca să poată ţine şi folosi un cal. Ţăranului sau robului îi era strict oprit să poarte veştminte de postav, pantaloni, cizme, şapcă duplă sau cămăşi de jolj. Din rămasul mobil al iobagului, primea văduva aceluia numai a treia parte,celelalte două părţi erau ale domnului. Tot asemenea era liber domnul să determine însuşi măsura robotei, iar iobagul era legat de permisiunea şi învoirea domnului în toate acţiunilor vieţii sale”, informa istoricul.

Acesta adăuga că împăratul Iosif al doilea, printr-un ordin autograf datat din Sibiu în 1783, a desfiinţat iobăgia în Transilvania, „cum zicea <<ca fără amânare să se desfiinţeze în tot locul această dejosire a ornenimei la servitute şi sclavagiu", însă  acest  ordin   autograf remase un pictus masculus, căci autorităţile comitatens nu se  prea grăbeau cu punerea lui în practică”, relata istoricul.

Calamitatea iobăgiei
David Prodan, autorul volumelor „Răscoala lui Horea” (1979) a evidenţiat în lucrările sale situaţia grea şi asupririle la care au fost supuşi ţăranii români din comitatele transilvane. „Ţăranii zugrăvesc patetic, cu belşug de detalii, tabloul viu, incisiv, al iobăgiei, cu tot noianul calamităţilor sale, care se ascunde în dosul formulelor laconice ale textelor urbariale”, scria autorul, oferind câteva exemple din plângerile acestora: „În fiecare săptămînă slujim patru zile şi totuşi când ne ducem în ziua a cincea acasă ca să ne câştigăm şi să ne lucrăm ceva şi pe seama noastră nu ne dau pace, ci îndată ne trimit cu poşta ba într-o parte ba în alta”, se plângeau ţăranii din Voila. De sărbători, ţăranii rămâneau la dispoziţia nobililor.

„Când avem sărbătoare slujba noastră e şi mai grea, căci atunci ne mână pe toţi oamenii casei buni de lucru, atât bărbaţi cît şi femei. Pe deasupra, cu toate că noi sîntem zi de zi în slujbă, acasă soţiile noastre torc necontenit iarna cînepă şi vara in”, se plângeau iobagii nobilului Iosif Teleki. Iobagii aveau obligaţia de a oferi din avutul lor  nobililor de pe moşia de care aparţineau.

„În vremurile de mai înainte a trebuit să dăm la bucătărie pe seama principelui câte o vită de tăiat, într-un an bou, în altul vacă, după aceea repede le-au schimbat în bani; dacă vitele au fost scumpe ne-au cerut vită, acum de vreo 12 ani poftesc pentru ea 12 florini”, se arăta într-o plângere prezentată de istoric.

Mulţi dintre reprezentanţii iobagilor care au trimis plângeri la Curtea imperială de la Viena, în care reclamau abuzurile feudalilor, au fost pedepsiţi. Iobagul e la discreţia „bunătăţii" sau „răutăţii" stăpânului, dregătorului, a corectitudinii sau incorectitudinii întregului aparat public de sus pnâ jos, scrie David Prodan.

Vă recomandăm să citiţi şi:

Controversele cumplitelor revolte ale moţilor. Cum s-au răzbunat iobagii lui Horea: „Femeii pe cale să nască i-au tăiat copilul din pântece şi l-au luat în furci”

Răscoala din toamna anului 1784, condusă de Horea, a avut ecouri în Europa sfârşitului secolului al XVIII, iar martiriul lui Horea l-a transformat într-un personaj legendar. Mărturiile vremii prezintă numeroase controverse privind modul s-au desfăşurat evenimentele şi despre atrocităţile comise de cei implicaţi în răscoală.

Cele mai groaznice masacre din trecutul românilor: sate întregi trecute prin foc şi oameni obligaţi să mânânce bucăţi din trupurile semenilor

Răscoala condusă de Gheorghe Doja, revoltele moţilor din Transilvania, conduşi de Horea, Revoluţia de la 1848 – 1849, în care s-a remarcat, ca lider al românilor Avram Iancu se numără printre cele mai sângeroase mişcări de protest din istoria românilor. Revoltele au dus însă la atrocităţi cumplite, potrivit relatărilor vremii.

Chinurile groaznice din zilele Răscoalei lui Horea: femei batjocorite şi îngropate de vii, copii jupuiţi, decapitaţi şi aruncaţi în furci

Femeile şi copii nu au scăpat de furia răsculaţilor, în timpul revoltelor cumplite din toamna anului 1784, din Transilvania. Mai multe mărturii culese de istoricul David Prodan, în volumul Răscoala lui Horea, vorbesc despre atrocităţi de nedescris comise de participanţii la revolte.