Şah mat?

De mult n-am mai avut senzaţia pe care o am acum. Totul mi se pare blocat pe termen indefinit. Nu văd nici o ieşire la îndemînă, nu pot aproxima ce fel de strategie ne-ar putea salva şi nici cine ar putea-o iniţia şi susţine în mod eficient, pînă la un rezultat mulţumitor. Nu-mi mai înţeleg ţara, nu mai pricep metabolismul ei social-politic, nu mai percep linia de orizont. Iată cîteva dintre faptele care m-au adus în această fundătură:

Articol preluat din Dilema veche

1) PSD a cîştigat, în 2016, o victorie „istorică“: a obţinut, ni se spune, o majoritate zdrobitoare, în numele căreia poate face orice, dispunînd de un subînţeles „sprijin popular“. Dar majoritatea reală care legitimează guvernul actual e compusă, de fapt, din voturile a circa 3,5 milioane de români. Cu alte cuvinte, 15 milioane dintre noi au votat altceva sau au tăcut. Prin urmare, PSD are o legitimitate străvezie şi, fără o alianţă salvatoare cu un partid de nişă, n-ar fi ajuns la procentajul necesar unei guvernări autonome şi „autarhice“. Să zicem, însă, că, pînă aici, avem de-a face cu „meandrele“ democraţiei. Opoziţia dă vina pe cei care n-au mers la urne. Cei care n-au mers la urne dau vina pe Opoziţie, reclamînd absenţa unor lideri convingători, a unor programe solide, a unui profil politic capabil să seducă. Grav e, totuşi, altceva: ultimele sondaje de opinie arată că – fie şi după un an de guvernare bîlbîită, ca să nu spunem eşuată – procentele electorale arată cam la fel! Avem, în acest caz, o problemă cu electoratul autohton? Cu o formă de incultură politică sau de indiferentism? Cu o inerţie „ideologică“ de necorectat? Cu un fenomen de loialitate oarbă, neatentă la rezultate, sau cu o captivitate politică de tip cvasi-magic? Dacă e aşa, trebuie să ne resemnăm: pentru un anumit segment de alegători – cei care ne hotărăsc soarta –, promisiunile sînt mai atrăgătoare decît îndeplinirea lor! Nu mai rămîne decît să ne identificăm iarăşi cu formulele clasice ale relativismului autohton: „N-ai ce-i face!“, „Asta-i situaţia!“ Şah mat!

2) PSD reuşeşte, într-un timp record, o performanţă cu adevărat istorică: nu a preluat doar prerogativele Puterii, ci şi pe acelea ale Opoziţiei. Şi-a decapitat singur două guverne. După un an de guvernare, sîntem la al treilea premier desemnat. Totul într-o atmosferă în care consensul şi dezordinea merg mînă-n mînă. Grindeanu joacă, mai întîi, cartea mieluşelului tandru, apoi, la debarcare, cartea băiatului răzvrătit, după care se lasă „domesticit“ cu un post gras în administraţie. Urmează Tudose (PSD găseşte mereu în rezerva sa de cadre inşi de care, pînă deunăzi, nu auzise nimeni). Tudose face invers decît Grindeanu: a-doptă, pînă la un punct, un stil mai băţos, mai încăpăţînat, dar la urmă se supune, cuminte, deciziei CEx. E momentul cînd apare, din acelaşi cenuşiu anonimat, a treia şefă de guvern, doamna Viorica. Pare femeie cumsecade, m-aş lăsa oricînd invitat la o porţie de sarmale gătită de dînsa, dar n-am nici un argument să dorm liniştit, cu conştiinţa că ţara e pe mîinile unui expert… Dl Dragnea se explică autocritic: „n-am avut mînă bună“ cu cei pe care i-am numit în funcţie. Păi, în orice ţară normală, un preşedinte de partid care o ţine langa din greşeală în greşeală pleacă. Dar dl Dragnea zîmbeşte ’oţ şi se pregăteşte de însurătoare! Partidul îl susţine, poporul îşi menţine neştirbită încrederea în el. Cine e de vină pentru această farsă? Majoritatea pesedistă, care, strîns unită în jurul lui Daddy, înfruntă, eroic, ruşine după ruşine? Nu. Poate preşedintele Iohannis, vinovat că „a mai dat o şansă“ specialiştilor în rateuri? (În ce mă priveşte, nu cred ca preşedintele, date fiind precaritatea Opoziţiei şi ferma majoritate parlamentară, putea lua altă decizie. Cred însă că, retoric şi politic, o putea ambala mai abil şi mai ofensiv.) Pe scurt: PSD e tare pe poziţii, preşedintele e taxat ca „dezamăgitor“, USR scade în sondaje, PMP la fel. Doar PNL înregistrează o oarecare creştere, fără să ne dea speranţa unei iminente victorii de anvergură… Şah mat?

3) Poate ne salvează solidaritatea civică? #Rezist? Ca semnal, nu e prima dată cînd o spun, existenţa protestelor de stradă e necesară şi încurajatoare. Dar, pe de altă parte, guvernanţii nu par deloc impresionaţi. Îşi văd de treabă, suverani şi nesimţitori, ca şi cum ar avea de-a face doar cu mici hărţuieli răuvoitoare. În plus, contrapropaganda demolatoare (manipulare, multinaţionale, Soros etc.) pare să aibă succes la un anumit segment al populaţiei. Am văzut chiar „oameni de bine“ situîndu-se prudent şi „avizat“ faţă de mişcările de protest… Nu mai vorbesc de vorba epocală a dnei Andronescu (un fel de bonă a PSD-ului): nu partidul de guvernămînt dă semne de instabilitate politică schimbînd, într-un an, trei prim-miniştri, ci protestatarii plătiţi să ne compromită! Oricum, mai suspecţi decît guvernanţii rămîn străinii. Tot felul de „daci“ nespălaţi se răstesc buruienos la ambasadorii „partenerilor“ noştri europeni şi transatlantici, iar maghiarii („iezuiţi, altminteri nu-s proşti“) se pricep să facă nefăcute şi să spună drăcii, ştiind că, astfel, stimulează tot ce-i mai rău în noi, ca să ne arate apoi cu degetul „lumii civilizate“… Oricum, în ce ne priveşte, nu prea mai avem politică externă. (Caz spectaculos: vine în vizită oficială premierul japonez şi n-are cu cine se-ntîlni…) Et j’en passe... Şah mat!

4) Nu mai e clar care e psihologia celor de la vîrf. La prima vedere, ai zice că sînt autocentraţi, preocupaţi doar de cîştigul şi carierele proprii, folosind ţara doar ca ornament retoric. Alteori, mă întreb dacă nu cumva domnii şi doamnele cu pricina se socotesc, pur şi simplu, în ordine. Adică cred sincer că aşa trebuie să fie, că asta e „normalitatea“ şi nu înţeleg ce-avem cu ei. Nu admit niciodată că au greşit, sau măcar că ar putea greşi, nu reacţionează viu, receptiv, la obiecţiile care li se fac. Preferă să ignore, să calomnieze, să tranşeze totul, birocratic, în favoarea lor. Cu alte cuvinte, au o sminteală „autentică“. Pe scurt: la vîrful statului, avem un neîntrerupt spectacol de incompetenţă, insuficienţă mentală, mulţumire de sine, mediocritate! Şah mat!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.