Europa, între idealuri şi „centrele închise“ pentru migranţi

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Între aceste două noţiuni aparent ireconciliabile există totuşi un numitor comun: eşecul unei întregi generaţii de politicieni şi a modului în care au imaginat şi manageriat proiectul european.

Un eşec grav care trebuie recunoscut ca atare dacă vrem să mai avem măcar o speranţă că ceea ce va urma ar putea menţine în stare de funcţionare sistemul Europei Unite, altfel pusă în faţa perspectivei de întoarcere la peisajul compus din alianţe belicoase de state naţionale în căutare de revendicări teritoriale şi cu reale ambiţii revanşarde.

Premierul spaniol (socialist) şi Preşedintele Franţei (centru dreapta) au ieşit cu o propunere comună care merge cel mai departe pe linia soluţiilor considerate extreme pentru managementul viitor al crizei migraţioniste: doresc înfiinţarea pe teritoriul european a unor „centre închise“ pentru trierea migranţilor. Merg astfel şi mai departe decât proiectul de care se vorbeşte deja în Proiectul de Concluzii al Consiliului European de la finalul acestei săptămâni şi pe care vi l-am prezentat într-o corespondenţă de săptămâna trecută. Acolo se propunea constituirea unor „platforme de debarcare“ în exteriorul UE în care să fie aduşi cei salvaţi în operaţiuni maritime şi, ca atare, nelăsaţi să ajungă pe teritoriul european.

Propunerea celor doi lideri este, pe fond, profund semnificativă pentru dilema din acest moment cu care sunt confruntate marile familii politice tradiţionale europene, profund speriate că au ajuns într-o fundătură tot ţinându-se de corectitudinea politică a bibliei democraţiei teoretice. În consecinţă, sunt acum obligate să renunţe la principii considerate drept sacrosante doar cu câţiva ani în urmă. Cele pe care s-a bazat întreaga construcţie politică actuală la nivel european. Printre acestea, mereu pus la loc de frunte era cel al ajutorului cvasi-necondiţionat care trebuie oferit migranţilor, oameni care trebuiau să vadă în „visul european“ aceeaşi posibilitate de a-şi schimba destinele oferită de către o civilizaţie cu valori superioare aşa cum, odinioară, apăruse „visul american“.

Ca şi Trump, liderii europeni încep să accepte ideea că apariţia de urgenţă a „centrelor închise de triere“ şi a măsurilor restrictive din ce în ce mai ample sunt, de fapt, singura soluţie pe care o mai au la dispoziţie.

Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că, atât timp cât s-a putut, adică în perioada de graţie în care creşterea economică reuşea să creeze o bunăstare reală şi putea, fără mari probleme, să granteze fondurile necesare pentru a plăti „migraţia acceptabilă“, adică cea provenită din fostele colonii şi care provoca ceva remuşcări discrete, totul a fost bine. Principiu care a mai funcţionat oarecum, după căderea Cortinei de Fier, şi pentru sărmanii din estul European, într-atât de disperaţi şi săraci încât au fost şi sunt încă gata să accepte orice muncă degradantă.

Dar acum, gata! Suntem în criză, ne pregătim de una de mare amploare, apar mari probleme în perspectivă pe toate pieţele muncii, politica hiper-izolaţionistă a lui Trump a provocat deja deja începerea unui război comercial de mare amploare în spaţiul euro-atlantic, aşa că apetitul de a mai primi un alt val de migranţi din zona Orientului Mijlociu, Maghrebului şi Africii Negre se apropie vertiginos de zero. Iar pentru cei din estul European început să apară noi pachete legislative limitative şi sancţionând din ce în ce mai tare munca la negru.

Ca şi Trump, liderii europeni încep să accepte ideea că apariţia de urgenţă a „centrelor închise de triere“ şi a măsurilor restrictive din ce în ce mai ample sunt, de fapt, singura soluţie pe care o mai au la dispoziţie. Împreună cu construirea de ziduri.

Şi dacă s-a ajuns aici înseamnă că s-au epuizat orice alte tipuri de abordări. Eşec major, poate capital, deoarece istoria ne-a demonstrat că asemenea ziduri, formale sau informale, nu au fost şi nu vor fi niciodată suficient de înalte şi de solide pentru a evita o mişcare de tip migraţie super-masivă şi disperată. Iar liderii politici care propun aceste soluţii de acum ştiu că discuţia asta nu este deloc teoretică ci se poartă sub semnul unei ameninţări absolut reale şi doar la câteva sute de kilometri distanţă.

Liderii politici nu uită, ar trebui să nu uitaţi nici dumneavoastră, că există, limitrofe Europei, două surse deschise de migraţie super-masivă, deocamdată controlată cu greu, dar care poate rupe oricând zăgazurile. Din diferite motive. Iar atunci perspectiva este de a vedea fluxuri de multe milioane de persoane.

Prima sursă este grupul de 3.4 milioane de oameni aflaţi deocamdată în taberele din Turcia dar pe care Erdogan îi poate elibera oricând, ba chiar, în spiritul ajutorului musulman tradiţional, să le pună la dispoziţie camioane şi vase pentru a elibera locul. A spus c-o va face, enervat atunci de tărăgănarea fără perspective a cererii Turciei de aderare la UE. Şi asta o spunea Erdogan preşedintele cu puterile delimitate de vechea Constituţie, dar liderii europeni ştiu că, de acum înainte, vor avea în faţă un cu totul alt personaj, un adevărat Preşedinte-Sultan cu puteri aproape discreţionare. Iar relaţiile cu Europa se răcesc pe zi ce trece, cu perspectiva de a deveni conflictuale sau îngropate într-un fel de război îngheţat. Dezgheţabil oricând ar conveni relaţiei de parteneriat strategic cu Putin.

Pe de altă parte, din Africa vor continua să vină cel puţin la fel de mulţi migranţi ilegali ca până acum, pe măsură ce se dezvoltă reţelele de traficanţi gerate de echipele celor din Statul Islamic, structuri locale, dar şi unele, cu foarte mare specializare, provenite din Siria, Irak şi Afganistan.

Este o discuţie care, efectiv, divizează Europa şi o macină din interior.

Liderii europeni au promis că vor veni cu soluţii. Greu de imaginat că va exista un acord, primul semn prost fiind că la mini-summitul de duminică nu s-a putut ajunge la un consens care să permită, aşa cum se spera, redactarea unui comunicat final care să servească drept eventuală completare la Proiectul de Concluzii al Consiliului. Problema este că că, din cauza orgoliilor, raţiunilor de politică internă şi diferenţelor enorme de capacitate de intervenţie de care dispun ţările europene, fiecare a preferat să-şi facă, pe cât a putut, propriile ziduri de protecţie. Cu riscul ca, acum, exact ca în urmă cu trei ani, Europa să fie la fel de descoperită şi din ce în ce mai temătoare.

Este o discuţie care, efectiv, divizează Europa şi o macină din interior. Bine că la noi nici măcar nu există, guvernanţii noştri fiind mobilizaţi să-şi consume energiile doar în scopul pe care-l cunoaşteţi, profund indiferenţi la orice altceva. Poate e mai bine pentru că, în acest caz, să sperăm că se aplică principiul de la partid: nu te bagi, nu vezi, nu mă bag şi nu văd nici eu.

Poate, dar nu sunt sigur. Cum nu ştiu ce era mai bine: idealuri sau „centre închise“ de detenţie şi triere, ca pe vremea aia bună de demult din Europa aceea de care nu vrem să ne amintim?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite