Revoluţia în educaţie. Zece teme propuse de Sir Ken Robinson

„A schimba sistemul”, „a face reforme” constituie un loc comun al discursului politic despre educaţie şi învăţământ. Politicienii de vârf au devenit ventriloci nevolnici ai reformei permanente, propun, fără vreo analiză, o „nouă lege a educaţiei”, pentru că, nu-i aşa?, totul trebuie reluat de la zero, smuls din rădăcini.

Rareori au o viziune despre schimbare şi un plan de acţiune. Se poate presupune că reacţionează raţional, de vreme ce tema educaţiei nu este prezentă în mass-media, mai puţin cazurile de plagiat, şi sparge zidul de indiferenţă doar în perioada campaniilor electorale.

Sir Ken Robinson este un expert britanic pe tema educaţiei şi învăţământului şi cea mai recentă carte a sa, Şcoli creative. Revoluţia de la baza învăţământului, expune o teorie despre schimbarea învăţământului. Mesajul ei este că putem participa la o revoluţie tăcută, de jos în sus, cu participarea tuturor actorilor interesaţi. Sigur, termenul „revoluţie” este folosit aici în sens retrâns. Schimbarea graduală, a paşilor mici poate genera efecte structurale, pe termen lung în sistemele de educaţie.

Sinteza de mai jos este o simplă invitaţie la lectură, ea prejudiciază în nenumărate feluri profunzimea cărţii şi articularea ideilor lui Sir Ken Robinson. Pe de altă parte, temele de mai jos reflectă experienţa a patruzeci de ani de practică şi cercetare privind creativitatea, educaţia şi învăţământul.
 

• Eşecul reformei. Reformele şi politicile naţionale pe tema educaţiei s-au centrat exclusiv pe indicatori şi standarde impuse şcolilor şi elevilor de la centru.
• Scopurile educaţiei. Educaţia şi învăţământul vizează scopuri economice, culturale, sociale şi personale, obturate de principiile industriale ce au modelat educaţia în secolul XX.
• Organicitatea sistemului de învăţământ. Sistemele de educaţie sunt eco-sisteme organice, complexe, cu o largă diversitate internă.
• Darul nativ de a învăţa. Copiii se nasc cu înzestrarea de a învăţa şi rolul profesorului este de a stimula diversitatea tipurilor de inteligenţă, apelând la jocuri, o nevoie umană fundamentală.
• Arta de a preda. Profesorii facilitează şi stimulează învăţarea, ajutând elevii să aibă încredere în sine, să fie creativi, să identifice modele inspiraţionale.
• Reforma programei. Structura şi conţinutul programei trebuie să vizeze următoarele capacităţi ale elevilor: curiozitate, creativitate, critică, comunicare, colaborare, compasiune, calm şi spirit civic.
• Evaluarea extinsă şi personalizată. Actualul sistem de note şi calificative numerice spune foarte puţin despre progresul elevilor, el trebuie completat de descriptori calitativi şi evaluare extinsă.
• Management şi leadership în şcoli. Preşedinţii de universităţi şi directorii de şcoli au menirea de a construi o cultură organizatorică favorabilă învăţării, luând decizii asupra regulilor şi stabilind cutume instituţionale.
• Rolul asociaţiilor de părinţi. Instituţiile de învăţământ evoluează mai bine când responsabilii şi conducerea iniţiază un dialog substanţial cu părinţii.
• Politici ale schimbării în învăţământ. Revoluţia în educaţie poate începe de jos în sus, cu agenţi ai schimbării de tip grass-root, pedagogi, directori de şcoală, părinţi, elevi, politicieni la nivel local şi organizaţii nonguvernamentale, indiferent de locul ocupat în sistemul de educaţie.

Temele reflecţiei lui Sir Ken Robinson oferă o hartă a problemelor sistemelor de educaţie, alături de principii şi soluţii. Mare parte din ele nu implică politici de comandă şi control, ordine venite de sus în jos şi supra-reglementare. De la nivelul asociaţiilor de părinţi, apelând la entuziasmul unor pedagogi şi folosind energia unor manageri de şcoală, se pot schimba lucruri aparent minore, dar cu un impact considerabil asupra performanţei în educaţie.

S-a încetăţenit o aşteptare nerealistă, a reformei permanente venite de la Minister, deşi multe lucruri se pot realiza fără nici o implicare a politicienilor de la „Centru”. Regulile şi normele sistemului educaţiei trec, bineînţeles, prin birourile politice, dar problemele noastre nu ţin neapărat de reglementare. Să ne imaginăm o secundă cum ar arăta Sistemul dacă s-ar respecta toate legile şi normele în vigoare. Dacă, de pildă, Consiliul Naţinal de Etică ar funcţiona altfel decât ca un „detergent” pentru mizeria din zona doctoratelor.

Politicienii şi-au însuşit arta temporizării pe termen nedefinit a priorităţilor din învăţământ. Temerea de a contempla o nesfârşită „consultare publică” nu pare îndepărtată.

Democraţia şi educaţia cetăţenilor unei societăţi merg mână în mână. Avertismentul lui Thomas Jefferson, unul dintre Părinţii Constituţiei americane, se păstrează actual: „Dacă o naţiune se aşteaptă să fie ignorantă şi liberă, într-un stat civilizat, se aşteaptă la ceva ce nu a existat vreodată şi nici nu va fi”.