Inchiziţia, instrumentul de teroare al Evului Mediu. Lucruri mai puţin ştiute despre crimele în numele credinţei
0
Inchiziţia a fost tribunalul ecleziastic însărcinat în Evul Mediu cu reprimarea ereziei, dar scopul său, de pedepsire a celor care nu propovăduiau ceea ce Biserica aproba au făcut nenumărate victime.
Inchiziţia a reprezentat unul dintre instrumentele de teroare ale autorităţilor din Evul Mediu, folosit în special de membrii Bisericii Catolice. Iată câteva lucuri mai puţin cunoscute despre inchiziţie:
Un teolog acuzat de magie a deschis calea victimelor Inchiziţiei
Primul om executat pentru erezie împotriva Bisericii Creştina a fost teologul Priscillian, episcop de Avila (decedat. 385). A fost acuzat că ar fi practicat magie. Teologul din Peninsula Iberică a fondat un grup ascetic care, în ciuda persecuţiei, a continuat să subziste în Hispania şi Galia până în secolul al VI-lea. Scrieri ale lui Priscillian au fost recuperate în 1885 şi publicate începând cu 1889. Până în vremea sa, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema-afurisirea, scoaterea în afara Bisericii.
Inchiziţia a început să funcţioneze în anii 1100, la apariţia în Italia şi sudul Franţei a religiei dualiste antifeudale, care ameninţa scindarea bisericii catolice. S-a transformat cu timpul, până în secolul al XIII-lea într-o instituţie puternică, folosind interpretări ale teologiloc creştini care afirmau că ereticii numai cu forţa pot fi aduşi pe calea cea bună spre biserică.
„Inchiziţia a învăţat sălbaticii din India şi America să se cutremure la numele Creştinătăţii. Teama introducerii sale a îngheţat ereticii din Italia, Franţa şi Germania. A arestat pe baza suspiciunilor, a torturat până la mărturisire şi apoi a pedepsit prin ardere. Doi martori erau suficienţi pentru a aduce victima într-o temniţă groaznică, unde era ţinută fără alimente şi îi era interzis să vorbească, fiind lăsată în foamete şi mizerie până când spiritul îi ceda. Cei care mărturiseau erezia, indiferent dacă erau vinovaţi sau nu, scăpau cu confiscarea întregii averi. Dacă persistau să-şi recunoască nevinovăţia, inchizitorii îi aduceau în camera de tortură clădită adânc în pământ, pentru ca nimeni să nu le poată auzi vaietele. Victima, fie că era bărbat, matroană sau virgină, era dezbrăcată şi întinsă pe banca de lemn. Apă, greutăţi, foc, scripeţi, roţi, toate aparatele care ar putea întinde tendoanele încordate fără a le rupe, care puteau învineţi oasele fără a le sparge, care puteau chinui trupul fără a da sufletul. Călăul, învăluit într-o mantie neagră de la cap la picioare, privindu-şi victima prin găurile din glugă, practica succesiv toate formele de tortură pe care ingeniozitatea călugărului le-a inventat”, relata Henry Kamen, autorul volumului „Inchiziţia spaniolă” (1997).
Ghid de bune practici pentru inchizitori
Ghidul de bune practici al inchizitorilor era inspirat din scrieri ca Maleficarum (Ciocanul vrăjitoarelor), un manual din secolul al XV-lea dedicat metodelor de combatere a ereziilor şi de investigare şi pedepisre a persoanelor acuzate de vrăjitorie. Inchizitorul german Heinrich Kramer, autorul manualului, afirma că femeile erau mult mai predispuse de a deveni vrăjitoare: „toate vrăjitoriile vin din poftele carnale, care sunt nesăţioase la femei“.
Victimele inchiziţiei
În faţa inchiziţitorilor, adesea erau aduşi evrei convertiţi, musulmani din regiunile cucerite de creştini şi, mai târziu, reformaţi, acuzaţi de erezie şi blasfemie. Unele studii atestau că victimele inchizitorilor din secolul al XV-lea proveneau din toate categoriile sociale, de la preoţi la meşteşugari şi comercianţi. Mulţi dintre cei aduşi la tribunalul eclezistic erau acuzaţi de atacuri generalizate asupra creştinismului sau atacuri asupra unor aspecte specifice ale învăţăturii bisericeşti: blasfemie şi obscenitate, idei materialiste despre această viaţă şi scepticism faţă de viaţa de apoi, credinţe în validitatea altor religii şi credinţe că se poate obţine mântuirea prin urmărirea lor şi, cel mai grav, utilizarea magiei.
Vorbele spuse la nervi aduceau oamenii în faţa inchizitorilor
Printre cele mai vii declaraţii înregistrate de inchizitori se aflau blasfemiile. Tavernele unde se practicau jocuri de noroc erau mediul în care acestea erau rostite. „Resping curva Domnului”, era una dintre înjurăturile spuse la furie pentru care jucătorii ajungeau în faţa tribunalului ecleziastic. „Mă jur pe Dumnezeu că nu există suflet” şi „Iisus nu a înviat” au fost alte declaraţii pentru care medievalii erau pedepsiţi de inchizitori. „Nu este nimic altceva în afară de naştere şi moarte, nimic mai bun în afară de a avea o iubită bună şi mâncare din belşug. Nu există astfel de lucruri ca Rai şi Iad”, au fost zicerile consemnate de inchizitori în procesul unui alt „inculpat” acuzat de blasfemie. Diego de Barrionuevo a fost acuzat în 1494 că ar fi spus „Jur pe Dumnezeu că aceste iad şi paradis nu sunt nimic mai mult decât un mod de a ne speria, ca oamenii care spun copiilor: Te va lua Bau-baul”. Sute de astfel de declaraţii, care aduceau pedespe aspre au fost condamnate în studiul „Credinţe religioase şi ăndoieli în Evul Mediu târziu”, de John Edwards.
Apărarea în Inchiziţie nu le era de folos prizonierilor, deoarece suspiciunea era considerată o cauză suficientă de condamnare şi cu cât mai mare era bogăţia celor vizaţi, cu atât mai mare era pericolul pentru ei, afirma John Foxe, istoric din secolul al XVI-lea.
„Prizonierul inchizitorilor nu avea niciodată permisiunea de a vedea feţele acuzatorilor sau ale martorilor împotriva lui, iar fiecare mărturie îi era luată prin ameninţări şi torturi, fiind menită să-l oblige să se acuze şi prin aceasta să coroboreze dovezile împotriva lui”, relata John Foxe.
Torturile asupra femeilor
În Evul Mediu tortura a fost folosită deseori pentru extragerea unor informaţii, pentru confesiuni forţate, ca pedeapsă sau metodă de înspăimântare sau pentru plăcerea personală a inchizitorilor, arată numeroase mărturii. Femeile nu erau exceptate de la tortură, indiferent de metoda şi de instrumentul folosit, şi, mai mult chiar, pentru ele au fost inventate instrumente speciale. Unul dintre acestea a fost dispozitivul menit să le smulgă sânii. Instrumentul conceput special pentru schingiuirea femeilor era dotat cu gheare de oţel, care adesea erau încinse de călăi, pentru a le spori durerea. Un alt instrument „dedicat” femeilor era „para angoasei. Instrumentul în forma unei pare era inserat într-unul dintre orificiile victimei: vagin pentru femei, anus pentru homosexuali şi gură pentru mincinoşi şi hulitori. Fecioara de oţel consta dintr-un dulap de fier, cu un cap rabatabil, care în interior era căptuşit cu instrumente ascuţite, lăsând însă loc pentru a închide în el o fiinţă umană. Odată ce era încuiată în „fecioara de fier”, cu interiorul în formă conică, victimei îi era imposibil să se mişte din cauza numărului mare de vârfuri de oţel care o înţepau din toate direcţiile. Scaunul lui Iuda a fost un dispozitiv cu tăblia sub forma unei piamide, pe care victima era aşezată cu talia, iar vârful îi era introdus în anus sau vagin.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
