GALERIE FOTO Fenomenul graffiti. Oamenii nevăzuţi care dau viaţă pereţilor

0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Pisica pătrată”  a artistului Alexandru Ciubotariu
„Pisica pătrată”  a artistului Alexandru Ciubotariu

AUTOGRAF Aceştia sunt câţiva dintre artiştii străzii, care animă zidurile Bucureştiului şi ale marilor oraşe. Şi acestea sunt poveştile lor despre jocul cu limita gri dintre artă şi legalitate.

Flacăra brichetei tulbură firav bezna. E noapte şi e târziu. Încă o dată: e liber, nu e nimeni pe drum. Începe! Tuburi de spray agitate nervos. Zgomot puternic al unei bile de rulment lovită ritmic de pereţi metalici. Repede – un fundal bleumarin. Alte trei nuanţe de albastru. Miros de vopsea. Pete argintii, un galben blând şi puţin alb. Trei litere galbene. Galben închis. Efect tridimensional cu portocaliu. Profunzime. Trei săgeţi pentru dinamism. Semnătura. În câteva minute – din nou linişte. Zgomotul metalic se îndepărtează odată cu rucsacul în care sunt puse sprayurile. Dimineaţa, angajaţii din clădire constată că unul dintre pereţi nu mai e alb. Încă un desen cu spray în oraş.

Clădiri istorice, construcţii noi sau fabrici dezafectate, poduri, garduri din beton, chioşcuri de ziare sau staţii de autobuz şi de metrou. În mare, orice suprafaţă plană verticală poate deveni spaţiul de joacă, de creaţie, al tinerilor cu sprayuri colorate. Mâzgălituri groteşti coabitează cu mici opere de artă ca o pereche de gemeni bivitelini.

Pereţii goi şi gleznele groase
Sunt mesaje de protest, caricaturi, personaje preluate din desene animate, istorie, filme, cărţi ori personaje originale, create pe loc. Sau, pur şi simplu, numele artiştilor, scris cât mai meşteşugit. Cu cât locul e mai expus şi şansele de a fi prins sunt mai mari, cu atât desenul şi autorul sunt mai valoroşi. În orice caz, oraşul trist capătă culoare după ce luminile s-au stins.

Aşa sunt aceşti tineri, convinşi că pereţii goi sunt ca gleznele groase: nu întoarce nimeni capul după ei. Şi-apoi, ei se exprimă artistic, deşi această manifestare oficială a personalităţii lor ignoră barierele conformiste ale spaţiului public. Spun că e dreptul lor să-şi exprime nesupunerea civică şi, din moment ce e doar o formă de artă, nu face rău. Din contră, e frumos la vedere, desenele lor colorează, îmbogăţesc, dau personalitate, individualizează un loc.

Infracţiune sau artă?
Totuşi, aceste manifestări sunt considerate deviante, de huliganism, şi sunt pedepsite de lege. În genere, cu amenzi între 500 şi 2.500 de lei. Este Legea 554/2003: „Înscrierea sau aplicarea pe ziduri, pe faţadele imobilelor proprietate publică sau privată, pe monumente istorice şi de arhitectură sau pe orice alt tip de construcţii a inscripţiilor neautorizate, prin utilizarea de vopsele, sprayuri şi alte asemenea materiale care murdăresc sau produc deteriorarea ori distrugerea bunurilor în cauză“. Infracţiune, nu artă. Anarhie!

Din punct de vedere juridic, graffiti-ul este o încălcare a normelor de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, iar desenatorii sunt trataţi de autorităţi şi de mulţi dintre citadini ca un duşman puternic şi cinic, în ciuda imaginii de adolescent fragil.

„Weekend Adevărul“ vă prezintă poveştile a cinci dintre artiştii români care administrează cantitatea de culoare de pe pereţii clădirilor istorice, ai blocurilor socialiste sau ai construcţiilor din capitalism. Cu chipul acoperit, scriu poveşti cu sprayuri şi vopseluri colorate. Alte poveşti decât cele aflate pe frunţile trecătorilor, alte istorii cu alte imagini, alte perspective decât cele ale zilei de mâine. Ei sunt degeneraţia următoare de artişti.

pisicapatrata

O ilustrată cu „PisicaPătrată“

Alexandru Ciubotariu are 34 de ani, iar semnătura sa, „PisicaPătrată“, a făcut deja înconjurul lumii de mai multe ori. Alexandru este autorul grafic a patru ediţii de timbre şi a alte două ediţii de plicuri, care i-au purtat desenele în saci cu scrisori şi cu felicitări de Anul Nou. Dar nu despre asta e vorba.

Numele său se poate distinge pe mai bine de 20 de albume de benzi desenate publicate în România, Polonia, Ungaria, Finlanda şi Germania, iar lucrările sale au fost prezentate la peste 80 de expoziţii în mai multe oraşe din România, dar şi alte 15 ţări de pe trei continente: America, Africa şi Europa. Peste tot, aceleaşi nume: „Ciubi“ sau „PisicaPătrată“.

Totuşi, enumerarea aproape sfidătoare nu se opreşte, căci, trebuie să spunem, Alexandru este iniţiatorul singurului portal dedicat benzii desenate din România şi al Muzeului Benzii Desenate (proiect derulat de Institutul Cultural Român şi de Muzeul de Artă Contemporană). Apoi, a realizat zeci de desene în stil street-art în spaţii publice neamenajate din mai multe oraşe, a decorat şi pereţii Institutului Francez din Bucureşti, ai Centrului Ceh sau ai Facultăţii de Artă din Timişoara şi este chiar autorul unui mozaic bizantin pentru Biserica Eroii Revoluţiei din Bucureşti.

GALERIE FOTO Ce se întâmplă când PisicaPătrată iese pe stradă

Deşi a făcut o figură bună în toate aceste locuri, artistul nu vrea să-şi vadă chipul în ziare. Spune că sunt mai importante lucrările sale, dau mai multă culoare hârtiei. Şi, în ciuda notorietăţii sale din lumea artiştilor vizuali, încearcă să conserve acest cvasianonimat.

Graffiti mă completează. Pe lângă ce desenez sau pictez în atelier pe pânză, pe lângă banda desenată, ilustraţia de carte, curatoriat sau altele. E un alt aspect al vieţii de artist. Alexandru Ciubotariu, PisicaPătrată

Cum s-a ajuns aici? Alexandru spune că pictează şi desenează de când se ştie. „O mare doză din ce am făcut şi încă fac este legată de un bagaj genetic, cred. Apoi, totul a fost malaxat în şcoli de artă începând cu clasa a IV-a şi până la absolvirea secţiei de Grafică a Universităţii de Artă «George Enescu» din Iaşi, la clasa profesorului Atena Simionescu. De altfel, trebuie să scot în evidenţă importanţa culturii vizuale. Acumularea prin privit pentru mine a fost foarte importantă.“

Unul dintre cele mai mari curente din istorie
De ce pictează? „Dacă vorbim despre street-art, subiectul nostru azi, motivaţia e una impulsivă. Ceva parcă îmi spune să intervin în spaţiul public pe care îl frecventez. Simt că are nevoie de mai multă culoare şi formă. Atunci, fără să aştept un curator sau un oficial, iau decizia de a interveni“, explică Alexandru. Această atitudine este specifică fiecărui artist care are o slăbiciune pentru graffiti, spune el. Rezultatul: „Ca dimensiune a întinderii globale, curentul graffiti-street-art este unul dintre cele mai mari curente din istorie“.

Alexandru înţelege desenele sale ca nişte semnale date oraşului şi, mai ales, unor anomalii urbane pe care le identifică şi cărora le dă o nouă funcţie: una estetică. Cu mici accente de formă şi culoare.

Satanistul, anonimul, artistul efemer
Imunizat la acuzaţiile de vandalism, e ferm: „Mi se pare hilar! Clădiri uriaşe ascund identitatea urbanistică a unui oraş acoperind faţadele clădirilor, acesta este adevăratul vandalism. Dimensiunile şi amploarea lor copleşesc micile şi timidele noastre încercări de intervenţie în spaţiul public prin culoare. Ca să nu mai vorbim de lărgiri de bulevarde sau dărâmări de monumente“.

„PisicaPătrată“ a fost numit satanist de către taximetrişti care-l surprindeau cu sprayul şi pensula în mână. Alteori, a fost ajutat de pescarii de pe malul Dâmboviţei la amplasarea unor lucrări. De cele mai multe ori însă, creaţiile sale nu sunt privite cu prea multă îngăduinţă de către citadinii riguroşi cu nuanţele de gri ale blocului lor ori prea obişnuiţi cu monocromia oraşului.

Însă asta e mai puţin important pentru el. Pentru că, în final, oraşul tot se va pistruia cu numele şi creaţiile sale. „Am lucrări care n-au «rezistat» nici câteva ore, dar sunt şi lucrări care încă mai sunt în stradă după mai bine de şapte ani. Anonimatul, aspectul ilegal sau periculos sunt alte lucruri pe care trebuie să ţi le asumi. Şi poate mai sunt şi altele.“

pisicapatrata
Un oraş fără grafitti e un oraş ciudat. Am văzut astfel de oraşe. Par mai goale, mai puţin vii. Alexandru Ciubotariu, PisicaPătrată

Dicţionar suplu pentru un scriitor începător

Writer (n.r. – scriitor): artist specializat în graffiti.
Toy (n.r. – jucărie): (depreciativ) un artist fără experienţă sau fără talent.
All city (n.r. – tot oraşul): statutul unui artist ale cărui lucrări apar, în mod consecvent, în mai multe zone din oraş. Folosit în propoziţii cu funcţia sintactică de nume predicativ. Exemplu: Laurenţiu e all city. Laurenţiu a rămas all city.
King (n.r. – rege): un artist care se bucură de respectul celorlalţi. Nu există situaţii în care un king să renunţe la statutul lui pentru un spray, întrucât materialele pentru realizarea desenelor nu constituie o problemă pentru el.
Crew: echipă, grup, formaţie.
Tag: semnătură stilizată.
Throw-up sau bomb (n.r. – aruncare sau bombă): un tag elaborat, de regulă având culori distincte pentru conturul şi corpul literelor. E folosit în expresii precum „A merge la un bombing“ cu sensul de „a picta mai multe suprafeţe“.
Piece (n.r. – bucată): de la masterpiece (n.r. – capodoperă). Un desen de dimensiuni mari, adesea cu efecte tridimensionale, multe culori, tranziţii între culori, săgeţi care dau flow (n.r. – fluiditate) şi direcţie. Lucrare de diplomă pentru writeri.
Burner (n.r. – care arde): un piece amplu. Lucrare de disertaţie pentru writeri.
Rack (n.r. – a chinui): a fura sprayurile sau markerele celor care sunt toy.
Wholetrain (n.r. – un tren întreg): desen realizat de la un capăt al unui tren la celălalt. Lucrare de doctorat pentru writeri. Termenul este precedat de diferite conjugări ale verbului „a da“. Exemplu: „Am dat un wholetrain.“, „Aş da un wholetrain.
Old school (n.r. – de şcoală veche): termen general care se referă la perioada de la mijlocul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, perioadă în care graffiti a prins rădăcini în cultura urbană.
Hip hop: cultura născută în America anilor ’70-’80 din care sunt inspirate ramuri precum graffiti, breakdance şi muzica hip hop.
Underground (n.r. – subteran): 1. în ilegalitate, 2. ieşit din sfera intereselor majorităţii, de nişă.
Hit (n.r. – a lovi): a face un tag sau un throw-up.
Kill (n.r. – a omorî): (apreciativ) a face tag-uri sau throw-up-uri în mod excesiv.
Bite (n.r. – a muşca): a copia stilul altui artist. Termenul este folosit în oricare dintre ramurile hip hop.
Battle (n.r. – duel): confruntarea dintre doi artişti sau dintre două echipe. 1. când adversarii fac câte un piece pe un perete într-un interval limitat de timp, 2. când adversarii trebuie să facă cel mai eficient kill pe o arie limitată din oraş.
Going over (n.r. – a merge peste): o lucrare executată de un writer peste opera altuia, o declaraţie de război. Regula de bază pentru înlocuirea creaţiilor este: tag-bomb-piece. Cei care încalcă aceste reguli sunt toy.
Dis (n.r. – de la disrespect): insultă adresată unui writer sau unui crew. Un dis poate degenera într-un battle.
Wack (n.r. – nebun): un tag, un throw-up sau un piece făcut de un toy.

Ache 77: „În Bârlad, unele desene mi-au fost afumate!“

Alin Cătălin Blembea are 22 de ani, e din Bârlad şi este student la secţia de Sculptură a Universităţii „George Enescu“ din Iaşi. Îşi spune Ache77 şi, în mod curios, este singurul artist din acest grupaj care a acceptat să-i fie publicată o fotografie cu figura sa. „Îmi asum, nu doresc să mi se cenzureze chipul. Punct. “

Alin e un tânăr încă entuziast, poate chiar pasional, deşi desenează de aproape 10 ani. Spune că astăzi e nevoie de frumos mai mult ca oricând. „Oamenii sunt bulversaţi. Nu mai sunt interesaţi de artă atunci când aşteaptă factura la întreţinere ori când sunt presaţi de ratele la bănci. Acestor oameni vreau să le transmit ceva. Vreau să le dau un motiv de gândire, să-i întrerup puţin din rutină, să le spun altceva. Altceva mai frumos“, explică Alin.

GALERIE FOTO Cele mai bune desene ale lui Ache77

E singurul motiv pentru care desenează. Nu vrea notorietate, crede că figura lui devine irelevantă în final şi că, din moment ce mesajul a ajuns la privitor, autorul e cel mai puţin important.

Asociat cu satanismul
În ciuda acestei patimi frumos asumate, Alin spune că publicul e încă reticent. „În Bârlad, mi-au fost şterse multe din desene. Unele au fost chiar afumate! (râde) Oamenii asociază graffiti cu apartenenţa la secte şi la satanism. Obişnuiesc să respingă din start orice element care nu corespunde tiparului lor, canoanelor şi stereotipurilor personale.“

Graffiti, în sine, e o artă. Devine vandalism atunci când e amplasată nepotrivit, fără respect faţă de suprafaţă sau zonă. Devine artă atunci când e în armonie cu elementele oferite de mediul pe care e realizată. Alin Cătălin Blembea, Ache77


Acestor oameni, dar şi celor care l-au anunţat, cu convingere bătrânească, de faptul că „Dracul e cu el“, Alin ar vrea să le spună aşa: „Golanii care atentează la integritatea pereţilor în deja obositorul, exasperantul gri nu le fac niciun rău. Nimeni nu investeşte atâta timp, pasiune, răbdare, resurse financiare, doar pentru a le face rău. Vă invit, deci, să încercaţi să acceptaţi că există şi altceva“.

Totuşi, e încrezător, nu totul este chiar aşa gri: în ultima perioadă a început să intre în legalitate, cum spune el. Adică lucrează cu ONG-uri, obţine aprobări pentru desene şi sponsorizări pentru vopsea. Se poate şi aşa.

Grafformers. Cei trei care-au transformat Vestul

Cristian are 24 de ani şi e masterand la secţia de Grafică din cadrul Universităţii de Artă şi Design din Cluj-Napoca. Ciprian are 21 de ani şi e student al Facultăţii de Arte şi Design din Timişoara – secţia „Design de produs“. Sebastian are 29 de ani, e programator, iar în timpul liber este DJ. Dacă-i pui pe toţi trei unul lângă celălalt, n-ai cum să le spui altfel decât Grafformers. Şi asta pentru că cei trei au transformat graffiti într-o altfel de poezie de stradă. Cei trei s-au cunoscut în Oradea, oraşul natal, însă facultăţile n-au alterat deloc prietenia dintre ei. Când se întâlnesc, sunt aceiaşi, deşi nu-şi spun pe nume. Ar fi prea banal. Cristian e „Etal 180“, Ciprian se semnează „Kesher 121“, iar Sebastian  se prezintă drept „DJ Klaus EB“. Aşa le place lor. Despre graffiti, cel mai important lucru care-i uneşte, vorbesc însă cu o pasiune molipsitoare – mai că-ţi vine să încerci o literă cu deodorantul. Şi, până la urmă, despre asta e vorba: despre entuziasm, devotament şi prietenie. Aşa e graffiti.

„Weekend Adevărul“: De ce faceţi voi asta?
Etal 180: Graffiti practicat de mine este asemenea unui joc de şah, un joc al minţii care implică un stil al literelor pe care îl explorezi odată cu spaţiul în care îţi laşi amprenta.
DJ Klaus EB: Pentru mine, graffiti a fost şi va rămâne mereu un mod de evadare din lumea cotidiană. Cum jumătate din copilărie mi-am petrecut-o făcând prostii alături de alţi puştani prin depoul cu vagoane de trenuri de marfă din apropierea casei bunicilor, nu puteam să nu iubesc mediul acela şi implicit trenurile. Iar câte-o ştampilă graffiti pe vagoane a devenit în timp modalitatea de afirmare a dragostei mele pentru acel mediu care ne-a călit. Odată cu maturizarea însă, m-am orientat către partea legală a lucrurilor, să studiez mai mult fenomenul hip hop şi să mă axez pe promovarea ideilor pozitive către cei pătrunşi în acest nou areal.
Kesher 121: Motivaţia mea principală este litera în sine. Faptul că sunt o infinitate de moduri în care ea poate fi reprezentată mă atrage în mod deosebit. Pe lângă asta, mă relaxează şi găsesc în graffiti modalitatea cea mai bună prin care ne putem recrea. Un perete gata vopsit, două platane în spate şi înconjurat de prieteni – asta numesc eu o zi perfectă!

Când e graffiti artă şi când e vandalism?
Etal 180: Graffiti adevărat nu este artă, deşi unii indivizi încearcă să numească artă acest limbaj (precum muzica jazz şi cea rap) cu scopul de a-l aduce în sfera mainstream. Graffiti se adresează celor care îl practică şi este o formă de comunicare, un joc în care fiecare dobândeşte un statut în funcţie de acţiunile sale şi de valoarea creaţiei lui.
DJ Klaus EB: Graffiti pentru noi e mai degrabă o stare. În orice caz, în perioada când eu dădeam ilegal, îmi alegeam locuri care să nu deranjeze ochiul zilnic. Dar azi prefer să cred că atât graffiti, cât şi filosofia hip hop reprezintă alternative pozitive ale tinerilor la drogurile şi viaţa depravată pe care societatea de consum le promovează. Prin urmare, noi ne-am axat pe alte aspecte de reprezentare şi propagare a situaţiei decât veşnica dilemă „artă sau vandalism“.
Kesher 121: Depinde de fiecare individ şi de ceea ce rezultă din munca lui. Un artist poate vedea şi în vandalism o artă. Din punctul meu de vedere, fiecare lucrare are rost doar pe anumite suprafeţe şi doar în anumite locuri. Din aceste considerente, evit să „scriu“ în zonele centrale, pe monumente, biserici etc. Mă limitez la spaţiile nimănui, dacă le pot numi aşa. Aici mă pot desfăşura după bunul plac, ştiind că nu voi fi deranjat şi nici judecat de nimeni.

„Ascunderea identităţii este esenţială în graffiti“
Cum se raportează părinţii, profesorii, vecinii la activitatea voastră?
Etal 180: Ascunderea identităţii este esenţială în graffiti. Părinţii şi cei apropiaţi ştiu şi înţeleg perfect activităţile mele şi ale prietenilor mei.
DJ Klaus EB: Într-o societate tot mai afectată de consumerism şi de „visul american“, cu greu fac faţă şi persoanele dragi ţie să nu te judece după aparenţe. Însă faptul că ne-am implicat civic sau că am organizat chiar noi, timp de trei ani încoace, campanii de revitalizare a câtorva curţi de şcoli şi licee din Oradea,
i-a făcut şi pe cei trecuţi de 45 de ani să înţeleagă aportul pozitiv pe care-l are graffiti asupra tineretului.
Kesher 121: În accepţiunea generală, se presupune că tânărul care face graffiti este un nătărău, teribilist, vandal sau „băiat de cartier“. Nu m-a interesat niciodată părerea nimănui şi nu m-am prezentat a fi un artist, în speranţa că acest aspect ar schimba ceva. Am lăsat la latitudinea fiecăruia să considere ce vrea. Cu toate astea, mă bucur să văd că mama a ajuns să înţeleagă ceea ce fac. Uneori chiar o surprind şi o fac să se simtă mândră cu mine în faţa familiei sau a cunoscuţilor ei când le arată albumul meu foto cu lucrări.

GALERIE FOTO Poezia de stradă, pe pereţii cuceriţi de Grafformers

Există la voi latura de protest?
Etal 180: Graffiti în sine este iconoclast.
DJ Klaus EB: În ce ne priveşte, există mai degrabă latura pacifistă. Prin munca ta, poţi reprezenta lucruri care să-i îndrume pe oameni, nu să le creeze dispreţ – cum ar fi de aşteptat.
Kesher 121: Desenele noastre vor să transmită o stare de bine, o vibraţie pozitivă către privitori şi mediul înconjurător.

graff
15 tuburi de spray foloseşte un artist ca să deseneze o „piesă“. Un tub costă 17 lei.

Aţi avut întâlniri nefericite cu poliţişti?
Etal 180: Nu am avut probleme cu legea. În general, oamenii nu mă văd în timpul acţiunii.
DJ Klaus EB: Am avut două astfel de experienţe şi, culmea, nu acasă, în Oradea. Un caz tipic vârstei şi erei tag-urilor în Timişoara, iar celălalt în Marghita, din lipsa dovezii scrise la faţa locului în cadrul unui eveniment organizat. Mie şi altor participanţi ne-a venit prin poştă, după o săptămână, un proces verbal de constatare din partea unui poliţist care a creat un scenariu şi a fabricat martori. Am consultat un avocat şi, după vreo şase luni şi două recursuri, am câştigat. Adevărul se pare că a ieşit totuşi la iveală, chiar dacă unii fac abuz de putere.
Kesher 121: Am avut în trecut şi probleme cu poliţia, dar de câţiva ani nu am mai avut de-a face cu ei. Asta datorită faptului că majoritatea lucrărilor noastre au fost făcute în cadru legal, dar şi pentru că am fost mult mai atenţi la timp şi locuri atunci când desenam în cadru ilegal.

„Prefer fabricile părăsite“
Preferi un anume loc pentru desenat?
Etal 180: Mereu altul.
Kesher121: Da, prefer fabricile părăsite. Dau o stare interesantă şi parcă pereţii cer a fi desenaţi. Aceste fabrici parcă spun o poveste de mult uitată. Uneori simt că, plimbându-mă pe coridoarele acestora în căutare de pereţi, descopăr o latură ascunsă a fabricilor din perioada de glorie a republicii socialiste care acum este inaccesibilă pentru omul comun.

Care-a fost cel mai riscant desen?
Etal 180: Acţiunea dintr-un depou de trenuri alături de partenerii mei în jurul orei 15, fiind fugăriţi de paznici.

Nu vă deranjează că, din cauza caracterului cvasilegal, figura autorului unui graffiti e mai degrabă ascunsă?
Etal 180: Sunt alte căi prin care las oamenii să mă cunoască şi să admire alte laturi ale personalităţii mele.
DJ Klaus EB: La noi în oraş, lumea ne ştie ca fiind primii şi singurii rămaşi pe poziţii. În graffiti oricum nu contează cultul personalităţii, cum ar conta spre exemplu în muzica uşoară ori în politică. Aici, lucrările dăinuie şi vibrează prin coloritul şi stilul caracteristice.

grafformers

Vandalism pe linia tramvaiului 34  

Bucureşti, anul 2000. Alexandru Wisez face rost de var şi de acuarele tempera, ia o pensulă, merge în spatele blocului şi scrie: „BUG Mafia“ şi „SIMPLU“. Aşa vrea el. Văzuse pe pereţii din cartierele bucureştene tot felul de „tag“-uri – Shao, Near, Sage, Cage, Spek, Ster – şi înţelesese el cumva că oamenii care scriu pe ziduri sunt speciali. Apoi, mai văzuse şi videoclipul formaţiei Flying Steps, „We Are Electric“, în care prezentarea dansatorilor-cântăreţi se făcea tot printr-un „tag“. Alexandru se hotărăşte: exact asta vrea şi el să facă, breakdance şi desen.

Alexandru este astăzi art director într-o agenţie de publicitate şi se semnează cu pseudonimul „Celcete Vede“. Are 26 de ani, dar foloseşte cu naturaleţe, aproape nostalgic, expresii precum „pe vremea noastră“. Vorbeşte despre Bucureştii anilor 2000, când cultura de stradă îşi consuma primii ani de pubertate, şi când preocupările lui erau imprecis definite pe intervalul Cartoon Network-Atomic TV. Totuşi, sunt ani în care s-a format, a învăţat singur cum să ţină pensula şi spray-ul în mână, dar şi cum să sfideze gravitaţia în sala de dans.

Ceva mai explicit
Cu maturitatea artistică de astăzi, Alexandru are grijă la nuanţe atunci când explică de ce a început, de ce a continuat să deseneze: „Cred că aşa pot să spun nişte lucruri ceva mai explicit decât «Îmi bag p...» şi toate cele ce le cunoaştem. Cred că noi, cei care colorăm, vedem o lume pe care alţii nu o văd, avem un mod de comunicare în plus faţă de ceilalţi“.

GALERIE FOTO Cum vede oraşul Celcete Vede

Celor care numesc vandalism lucrările lui, care nu vor să comunice folosind aceleaşi canale şi care se încruntă când văd culori nefireşti pe clădiri vechi, Alexandru le-ar spune aşa: „Dacă vandalism se numeşte orice lucru stricat pe spaţiul public, atunci vandalism e linia tramvaiului 34, care e în lucru de trei ani, şi podul de la Văcăreşti şi gardul furat de pe marginea Dâmboviţei“.

Care-i treaba cu arta asta
Când arta coboară în stradă, e nevoie de înţelegere, crede Alexandru. „Nimeni nu îşi dă seama că, de fapt, aşa arată artiştii anilor ăstora. Arta evoluează, asta ar trebui să ştie toţi. Stilul meu te poate face să zâmbeşti, iar mesajul de pe perete poate striga la tine să te trezeşti.“ Artă.

Spre deosebire de colegii săi, Alexandru reclamă lipsa unor spaţii amenajate special pentru manifestările artistice ale desenatorilor. „Mai mult decât nişte cartoane prin parcuri pe care le rup cei care nu înţeleg sau orice alţi «pocniţi». Frumos, organizat, să se arate oamenilor care-i treaba cu arta asta.“

celcetevede3

 

„Clus“ sau „Jrec“, un

 dependent de graffiti  

Alexandru Alcaz nu ştie de ce desenează. Ştie numai atât: „E ca un viciu de care nu pot scăpa“. Pare aproape instinctual, dar aproape toxic, obiceiul acesta de a-şi pune semnătura, cu vopsea şi cerneală, pe spaţii verticale virgine. Alexandru a absolvit Facultatea de Arte, studiază arhitectura în Iaşi şi lucrează într-un studio de tatuaje. Spune că fără graffiti n-ar fi putut să facă nimic din acestea.

Alexandru a descoperit singur graffiti. Era în şcoala generală, „când internetul era în perioada lui ruginită“. Era într-un internet-cafe şi, din cine ştie ce întâmplare, a navigat până departe, pe coasta seducătoare a unui site cu artişti din toate colţurile lumii. „Apoi am învăţat singur, făcând exces de studiu, folosind diverse tehnici descoperite de mine sau împrumutate. “ Adică a ieşit în stradă. Acum, în stradă, este „Clus“ sau „Jrec“.

La început, oamenii din jurul său erau sceptici. Apoi s-au simţit ofensaţi. Dar Alexandru a fost încrezător şi a continuat. „Acum pot spune că există o speranţă în schimbarea mentalităţii“, ceilalţi par să accepte această formă de desene. Şi ar fi bine s-o accepte, pentru că, spune Alexandru, graffiti pur şi simplu este şi va fi.

GALERIE FOTO Jurnalul de perete al unui dependent de graffiti

„Pentru mine, să îmi văd numele prin oraş înseamnă să îmi acaparez spaţiul, să câştig faimă, chiar dacă aceasta este negativă adeseori. Am avut incidente cu poliţia şi încă am. Dar asta e o problemă pe care mi-am asumat-o. E un fel de şoarecele şi pisica. Asta nu înseamnă, însă, că uneori nu primesc laude.“

Experimentaţii fură de la începători
Alexandru este, carevasăzică, un artist de şcoală veche. Preferă mereu strada unui loc special amenajat şi-şi potoleşte viciul cu adrenalina pe care i-o dă fuga de autorităţi. Ba chiar confirmă vechiul mit: cei mai experimentaţi le fură spray-urile începătorilor: „Am fost nevoit să recurg la această procedură de mai multe ori. Nu neapărat din lipsă de vopsea, ci pentru a da o lecţie. Există anumite reguli în această subcultură, care, dacă sunt încălcate, pot crea situaţii neplăcute“.

Totuşi, un lucru trebuie menţionat, avertizează Alexandru. Chiar şi aşa, cu şcoala veche: „Nu am vandalizat, nu am murdărit vreo instituţie sau clădire istorică, tocmai din respect pentru ceea ce este. Mediul urban oferă multe alte locuri de manifestare, nu trebuie să distrugi o proprietate sau să aduci daune cuiva“.

Cine ne-a învăţat graffiti  

ll Identitatea fenomenului graffiti a început să prindă contur în anii ’60, în Statele Unite ale Americii, în Philadelphia, statul Pennsylvania. Artiştii de-atunci îşi scriau numele cu markerul prin tot oraşul pentru a câştiga atenţia comunităţii şi a presei locale. În plus, aceasta era una dintre metodele inedite la care o gaşcă de cartier apela pentru a-şi marca teritoriul.

ll Fenomenul s-a extins imediat în mai multe oraşe din SUA. Au început competiţiile, ilustraţiile au evoluat, regulile jocului s-au consolidat. Nicio restricţie juridică nu exista pentru artizanii graffiti-ului.
Provocarea celei de-a doua jumătăţi a anilor ’70 erau desenele pe întreaga suprafaţă a mijloacelor de transport.

ll În anii ’80, pe fondul schimbărilor din societatea americană, precum şi a legilor care interziceau vânzarea vopselelor către minori şi a altor măsuri luate împotriva amatorilor de desene, arta a intrat într-un soi de declin. Paza la metrouri s-a intensificat, iar desenele erau îndepărtate cum apăreau. Autorităţile făceau tot posibilul pentru a descuraja „bandele“.

ll Mişcarea desenelor de stradă a devenit însă, uşor, cunoscută şi în afara graniţelor americane şi s-a extins, rapid, în rândul tinerilor din toată lumea. În plus, exprimarea prin desene de tip graffiti era folosită şi de generaţia muzicii hip hop, alături de breakdance.

ll Primele expresii ale acestei culturi alternative în România au început să înflorească după 1989. Promotorii curentului nu făceau decât să-şi scrie numele cu marker prin staţiile de metrou şi de autobuz. Totuşi, mica istorie a fenomenului românesc reţine nume precum SIMS, FLOK, SEK sau PG&Pongo drept cei care şi-ar fi scris pentru prima dată numele pe stradă.

ll Începând din anii ’98-’99, ani în care România risca să intre în faliment, graffiti ia amploare şi se specia-lizează. Manifestările capătă, astfel, o uşoară tendinţă artistică, iar din 2002 încep să fie pictate trenurile de metrou şi cele din Gara de Nord. Apare noua generaţie de artişti, nebunii marilor oraşe care domină astăzi pereţii imaculaţi.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite