Comunismul trăit de Ion Sturza în fosta RSS Moldovenească pare să fi fost o lume străină faţă de cea a fraţilor de peste Prut. De la copilăria idilică petrecută zburdând liber prin Codru la perioada aventuroasă din studenţie, muncind în fabricile de şampoane şi la culesul viilor şi până la primele experienţe serioase de „antreprenor“ în comerţul exterior – toate au fost experienţe frumoase, fără privaţiuni, un fel de Epocă de Aur pe bune.

În urmă cu câţiva ani, Ion Sturza (57 de ani) era cel mai bogat moldovean din România. Potrivit revistei „Forbes“, în 2015, averea sa era estimată la aproape 95 de milioane de euro. Astăzi, nu mai ţine minte nici măcar cum a făcut primul milion de euro şi nici nu-i place să vorbească, cu emfază, despre reţete de succes, averi  sau leadership. În schimb, povesteşte cu mult umor şi cu nostalgie despre primii bănuţi câştigaţi încă din timpul şcolii. Din culesul viei i-a făcut. De la muncile patriotice, Ion Sturza a făcut un salt mare, mare de tot, devenind, după 1990, unul dintre pionierii antreprenoriatului din Republica Moldova. Afacerile i-au adus faimă şi respect, iar politicienii moldoveni l-au chemat la cârma ţării, în fruntea Guvernului. I-a strâns mâna lui Bill Clinton, dar şi lui Vladimir Putin, pe care, oricum, îl ştia de mai demult, din vremea când erau „tineri şi obraznici“. Vă prezentăm, fără emfază, drumul lui Ion Sturza din Republica Moldova în România, de la primele sale contracte de comerciant la afacerile importante cu Coca Cola, de la băiatul simplu, dar cu tupeu, de la ţară, la antreprenorul de succes, „neconvenţional“, cu un teribil „acşient moldoviniesc“.

Domnule Sturza, există o legătură între dumneavoastră şi renumita familie de boieri Sturdza?
Ion Sturza: N-aş putea să confirm sau să infirm lucrul acesta în mod oficial, dar, totuşi, nu cred că există o legătură de sânge cu familia istorică. Pe de altă parte, e adevărat că familia noastră a fost o familie înstărită, care mai degrabă ar fi fost legată de ramura familiei Sturza din Basarabia. Însă, aşa cum s-a întâmplat în majoritatea familiilor înstărite din secolele XVIII-XIX, pe fondul divizării pământului în mod egal către toţi urmaşii, treptat, s-au descalificat din ierarhia socială şi au ajuns nişte oameni simpli care aveau pământ mult. Bunii mei, de exemplu, au fost ţărani destul de înstăriţi într-un sat răzeş din centrul Codrului din Basarabia.

În satul Pârjolteni, mai exact. Cum erau anii copilăriei acolo?
Fantastici. E o perioadă de care-mi aduc aminte cu plăcere. Copilăria mea n-a fost marcată de lipsuri, aşa cum se întâmplase în anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Erau deja anii ’60 şi, datorită implicării părinţilor în tot felul de munci, ei erau cât de cât prosperi. În timpul perioadei Rusiei Ţariste, Pârjolteni fusese un centru de voloste (n.r. – o comună mai mare, care avea în subordine mai multe sate), unde era o şcoală plenară cu sute de copii. Acolo e o oază naturală extrem de frumoasă între dealuri, cu păduri virgine, cu posibilitatea de a zburda liber în tot spaţiul ăla. Am petrecut mare parte din timp cu verii şi cu prietenii mei din sat în sălbăticia naturii. Tot ce găseşti la Creangă făceam şi noi. Aceleaşi şotii.

Elevul silitor cu două note de 4

10 luni premierul Republicii Moldova

Numele: Ion Sturza

Data şi locul naşterii:
9 mai 1960, satul Pârjolteni, raionul Călăraşi, Republica Moldova

Starea civilă: căsătorit, are doi copii

Studiile şi cariera:
- A absolvit, în 1983, Facultatea de Economie din cadrul Universităţii de Stat din Moldova.
- În 1987, a contribuit la înfiinţarea Asociaţiei de Comerţ Exterior „Moldex” (OCEM), de pe lângă Guvernul RSS Moldoveneşti de la Chişinău.
- În 1991, a fondat compania „Incon“, societate care a devenit unul dintre principalele grupuri financiar-industriale din Republica Moldova la acea vreme. Ulterior, a înfiinţat şi a condus banca FinComBank din Chişinău.
- În martie 1998, a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova, iar la 22 mai, a fost numit în funcţia de viceprim-ministru şi Ministru al Economiei şi Reformelor.
- În februarie 1999, a fost desemnat pentru funcţia de premier de către preşedintele de atunci, Petru Lucinschi, rămânând la conducerea Guvernului până în noiembrie.
- După experienţa în politică, în 2002, împreună cu grupul Rompetrol, a înfiinţat compania Rompetrol Moldova, devenind directorul general.
- În 2009, a înfiinţat Fondul de Investiţii Fribourg Capital, care, pe parcursul anilor, a făcut mai multe investiţii în Republica Moldova şi în România. Cele mai cunoscute sunt magazinul online  elefant.ro şi Liberty Technology Park Cluj.

Locuieşte în: Bucureşti
 

Pârjolteni era Humuleştiul dumneavoastră. Alte escapade în afară de pădure? Călătoreaţi prin URSS, de pildă?
Să nu uităm că, în acea perioadă, nu aveai acces la plăcerile vieţii de astăzi. Era mare eveniment să mergem la Chişinău cu trenul o dată pe an. Prima plecare importantă a fost mai târziu, prin clasa a V-a sau a VI-a, când am fost selectat de conducerea şcolii să mă duc într-o tabără de copii în Artek, Crimeea. Ceva absolut exclusivist! Multă vreme, în această tabără, au fost doar doi copii din satul nostru – eu şi sora mea mai mare. Era o adevărată experienţă să ajungi dintr-un sat moldovenesc într-un loc de top al propagandei comuniste, pioniereşti, pe de-o parte, şi atât de frumos cum era Crimeea. Am avut ocazia să interacţionăm cu copii din toată fosta Uniune Sovietică, care era o ţară extrem de mare şi foarte bogată din punct de vedere cultural şi etnic.

Aţi fost selectat datorită rezultatelor bune de la şcoală?
Eu am învăţat binişor. Am terminat şcoala doar cu două note de 4.

4?! La ce materie?
Atenţie! 4, la noi, era ceea ce ar fi astăzi nota 9. Nota 5 era nota maximă. Notele astea le-am avut la Astronomie şi la Educaţie Fizică. Deşi eram membru în mai toate echipele la sport şi participam la diferite activităţi, eram un pic mai rebel şi unii profesori m-au pedepsit. Cântam în cor, jucam şah, baschet. Zece ani am cântat în corul şcolii, din clasa I până într-a X-a şi a fost o mare satisfacţie pentru mine.

O poză din album cu bunelu’ şi Brejnev

Cum percepeaţi regimul de atunci?
Eu nu am avut nicio interacţiune cu regimurile vechi decât prin bunele meu, care a rămas fidel României. Se născuse în Rusia Ţaristă, însă perioada trăită în timpul României Mari a fost cea care i-a plăcut foarte mult. A regretat foarte mult revenirea la Uniunea Sovietică, într-un regim destul de dur, care i-a expropriat pământurile, averile. El aştepta mereu să vină „ai noştri“; în cele din urmă, am înţeles că „ai noştri“ erau americanii. Spunea: „Noi suntem bătrâni proşti, noi avem amintirile noastre, dar voi trebuie să fiţi loiali“. Prin noţiunea aceasta de „loialitate“ faţă de regim însemna că noi, totuşi, locuiam într-o ţară mare, care era în competiţie cu ditai Statele Unite ale Americii. Că erau şi avantaje în a fi cetăţeanul unui stat aşa mare şi puternic. Mai târziu, în anii tinereţii timpurii, am început să-mi dau seama că lucrurile sunt cel puţin exagerate. Din cauza asta chiar am avut multe probleme. Nu pot să spun că eram nu-ştiu-ce om antisistem, dar puneam unele întrebări în public care deranjau.

Au avut bunicii probleme şi cu autorităţile? Mulţi dintre „chiaburii“ români au ajuns în puşcăriile comuniste după schimbarea regimului.
Bunicii mei nu, dar multe dintre rudele noastre au fost deportate în lagărele ruseşti. Asta a fost o temă dureroasă pentru noi. Majoritatea dintre ei au revenit în anii ’60, dar e clar că şi proprietăţile lor fuseseră confiscate. Dar bunelu’ era un caz mai interesant la noi în familie. Ţin minte că păstra o fotografie în care se pozase cu Brejnev (n.r. – Leonid).

Cu ce ocazie s-au fotografiat?
A trecut odată Brejnev pe la noi prin sat – care, pe atunci, era prim-secretar al Moscovei sovietice  – şi bunelu’ şi-a tras o fotografie cu el. Nu era neapărat o mândrie, dar era o poză pe care el o păstra, mie mi-a arătat-o.

Implicat în dispute ideologice

Aşadar, restricţiile regimului nu v-au afectat prea mult.
Cred că lucrurile au fost mai cuminţi în Republica Moldova decât în România. Eu n-am avut cunoştinţe prea profunde despre cum au fost vremurile comunismului în România, dar, după ’90, când am comunicat cu mai mulţi oameni de aici, mi-am dat seama că regimul în România a fost cu mult mai dur. Noi n-aveam probleme cu energia electrică, cu lipsa apei calde sau cu mâncarea. Îmi povestesc prietenii care erau bine-merci, care erau în posturi importante, dar care ziua întreagă umblau cu geanta pe umăr să cumpere ceva la copilaşi. La noi nu exista aşa ceva. La noi a fost mai mult o parodie decât o dictatură reală. Mai ales în perioada adolescenţei mele, după terminarea univeristăţii şi începutul carierei mele profesionale, când lucrurile s-au simplificat şi în fosta Uniune Sovietică. S-a început perestroika, iar intervenţiile serviciilor speciale nu mai erau atât de aspre. Când am început să lucrez la teza mea de doctorat despre economia internaţională, deja nu mai era obligatoriu să fiu membru de partid.

Relaxat, în Silicon Valley, la sediul Google Foto Arhivă personală Ion Sturza

Spuneaţi că eraţi „mai rebel“ în adolescenţă şi că, din cauza unor comentarii neplăcute la adresa regimului, aţi avut probleme. Despre ce e vorba?
E o trăsătură cunoscută de caracter de-a mea, de a fi un pic mai neconvenţional – aşa sunt şi astăzi, aşa am fost şi ieri. În liceu, eram pe cale să fiu exclus din Komsomol (n.r. – organizaţia de tineri a partidului comunist din Uniunea Sovietică, echivalentul Uniunii Tineretului Comunist din România). Auzisem, nu mai ştiu de unde, de un caz ţinut la secret, despre unul dintre piloţii sovietici care evadase în Japonia. Am început să ţin tot felul de teorii despre cazul ăsta la lecţiile komsomoliste. Dacă mă excludeau din organizaţie, din start era exclusă posibilitatea de a mai face studii superioare. Am avut noroc că unei doamne secretare i-a fost milă de mine şi m-a salvat.

În plus, spuneaţi că eraţi şi un elev bun.
Să nu confundăm a învăţa bine cu a fi un etalon al comportamentului ideologic – asta n-am fost niciodată, nici la universitate, deşi am fost şef de grupă şi liderul diverselor echipe. Întotdeauna am avut dispute ideologice.

Iuri Gagarin, idolul copiilor

Cum v-aţi decis asupra alegerii facultăţii? 
În anii ’60, toţi copiii voiau să fie cosmonauţi, ca Iuri Gagarin. Noi ne puteam dori ceva, dar realitatea era cu mult mai dură. Accesul la studii superioare era destul de greu – examenele erau pe bune, concursurile erau foarte dificile. Erau şi pe atunci blaturi, dar părinţii mei n-aveau posibilităţi ca să-mi aranjeze mie vreun examen. Trebuia, deci, să-mi aleg o facultate la care stăpâneam materiile de la examenul de intrare. Matematica, geografia, istoria erau materii la care eu eram convins că sunt cât de cât bun. Mama era contabilă – a lucrat 48 de ani în meseria asta – şi era foarte bună la cifre, cred că am moştenit-o. Aşa am ajuns economist. Am intrat la Universitatea de Stat „V.I. Lenin“ din Chişinău, la Facultatea de Planificare Industrială, un fel de Administrarea Afacerilor de azi. Când am aflat că am fost admis, am venit acasă – părinţii lucrau în grădină – şi mi-au zis: „Ei, acum o să ne fie un pic mai greu că o să trebuiască să-ţi umplem geanta cu mâncare la Chişinău, dar ne-om descurca“. Glumeau, nici nu s-ar fi gândit că n-aş fi intrat la facultate.

Dar nu v-a tentat să mergeţi la studii în Moscova?
Ba da, şi chiar am fost acceptat din prima la o universitate din Moscova, dar am avut un accident în vara anului dinainte de examene, care m-a băgat în spital pentru o vreme, iar acest lucru nu mi-a mai permis să merg la studii. Poate aşa a vrut Dumnezeu. Aparent, multe lucruri care se întâmplă, mai puţin fericite, poate chiar tragice, în cursul vieţii, realizezi apoi că sunt spre bine. Rămânând în Republica Moldova am făcut o carieră legată de ţara mea, de viitorul ei, şi nu m-am pierdut în spaţiul ex-sovietic. Mult mai târziu, a mai existat o altă şansă să fiu reprezentant diplomatic al URSS. Iarăşi s-au întâmplat nişte accidente care au oprit cariera mea. Atunci mi s-a părut o dramă, dar în final a fost foarte bine că am rămas aici, în spaţiul nostru.

În ultimii ani de studenţie mă aventuram cu colegii să călătorim prin Uniunea Sovietică, să ne facem relaţii cu tinerii din Leningrad, cu care am mers prin Ural la un moment dat. Era relativ accesibil şi ieftin. Aventurile noastre nu erau mai puţin interesante, doar că se limitau la spaţiul sovietic, care în sine era o lume.

Ţipetele lui Ceauşescu şi ale bebeluşului

Spuneţi că aţi fost şeful grupei la facultate, în echipele de sport. Aţi avut mereu dorinţa aceasta de a fi un teamleader, de a conduce?
Mai în glumă, mai în serios, la o conferinţă cu diverşi oameni din business-ul românesc despre leadership am spus că leadership-ul e mai căutat pe Google decât „Vreau să slăbesc“. Toţi vor să fie lideri. Cred că e ceva ce nu prea poţi să înveţi, e mai degrabă ceva genetic. Da, la mine, acest microb s-a prins foarte incipient, de când eram mic, apoi s-a dezvoltat pe parcursul anilor. Nu figurile timide, care se tem să deschidă uşa, au şanse aşa mari să răzbească, ci acelea cu mai mult curaj, cu tupeu, deşi tupeu e un cuvânt care nu le place moldovenilor, pentru că seamănă cu „tupoi“, care, în rusă, înseamnă prost.

Ce făceaţi în momentul Revoluţiei din România?
Îmi îngrijeam bebeluşul. Feciorul nostru se născuse în noiembrie. Am ascultat la radio, între ţipetele lui Ceauşescu de la tribună şi ţipetele copilului, şi înţelegeam că se întâmplă ceva dramatic în România. Uniunea Sovietică încă mai stătea în picioare, dar era clar că o să se destrame. Dar ultima insulă de stabilitate comunistă din Europa era România. Noi eram deja deschişi, puteam să călătorim, să vorbim cam ce voiam despre Guvern. Începuse mişcarea de renaştere naţională – deja nu ne mai ascundeam să vorbim despre limba română, despre istorie, cultură. Eram într-un fel liberi, cum România nu era. Am ascultat live tot mitingul, care a început foarte triumfalist, cu discursul lui Ceauşescu, apoi am simţit cum se degradează totul. Noi ne-am strâns toţi – am uitat şi de copil – în jurul radioului şi eram uimiţi că începe ceva. S-au auzit şi împuşcături.

<strong>„Astăzi, aş putea să desfac un kalaşnikov cu ochii închişi“</strong>  

Pentru că aţi urmat studii superioare, aţi scăpat de armată?
Nu am făcut armata, propriu-zis, în termen, pentru că cei care erau la studii erau scutiţi. Dar, în cei cinci ani de facultate, am avut şi catedra militară. Cumva, am făcut armata în timpul facultăţii. O dată pe săptămână aveam oră, iar vara făceam nişte cursuri scurte de militărie. După terminarea studiilor, am avut o perioadă de câteva luni pentru confirmarea gradului de ofiţer, când acele câteva luni pe poligon în cort au fost mai mult decât doi ani în cazarmă.

Ceva, ceva din programul riguros al armatei tot aţi simţit pe propria piele.
Ştiţi, Uniunea Sovietică se pregătea de un război mare. Nouă ni s-a spus, la prima lecţie: „Voi, ca  locotenenţi, sunteţi calculaţi pentru cinci zile de război. După aceea, trebuie să fiţi schimbaţi cu alţii...“. Sovieticii pregăteau pe bandă rulantă foarte mulţi soldaţi. Poate ni se părea mai mult o glumă, dar când ruşii au început, în ’79, invazia în Afganistan (n.r. – Războiul Afgano-Sovietic, care a durat nouă ani, din 1979 până în 1989), ne-am dat seama că nu e nimic amuzant. Eu n-am participat, dar am avut colegi care au pierit sau au fost schilodiţi în războiul din Afganistan. Pe de-o parte, URSS vedea în noi material pentru un eventual război şi era ceva obişnuit, chiar dacă neplăcut. Pe de altă parte, însă, toate aceste pregătiri sporadice aveau şi o parte bună. Am făcut instrucţie pe bune, am fost ţinuţi în corturi şi fugăriţi prin poligoane. Astăzi, cu ochii închişi, aş putea să desfac un kalaşnikov.

Muncitor din clasa I

Nu era însă frustrant programul ăsta fizic, dur, pentru cineva cu preocupări academice?
Era greu pentru cei de la oraş. Pentru mine, însă, băiat venit de la ţară, era un lucru natural să stau în cort sau să nu fac duş zilnic. Pentru ceilalţi, era un dezastru, la fel cum erau şi muncile patriotice. Noi munceam cel puţin o lună toamna, era obligatoriu. Pentru mine, acest lucru era o mare posibilitate să fac un ban din care să trăiesc multă vreme.

Ce munceaţi?
În Republica Moldova se produceau milioane de tone de struguri, or, culturile trebuiau recoltate. Munca patriotică la noi începea încă din clasa I. Toţi copiii munceau până se strângeau toate roadele. Primii bani i-am câştigat din culesul viei. Aşa mi-am făcut renumiţii pantaloni cloş sau impermeabilul de balonzaid. Era o stofă, aşa, mai lucioasă. Sau primii jeanşi, Levi’s 500, tot din banii de struguri i-am luat! Am continuat munca şi la facultate. În timpul studiilor, noaptea, am lucrat la fabrica de lapte, la fabrica de macaroane, de şampoane. Sau duceam sticlele la reciclat, după ce le goleau colegii. Am avut mai tot timpul un part-time job la facultate. Ne şi distram: eram în gaşcă cu doi colegi buni – unul a devenit şef mare la Banca Naţională, altul a făcut o carieră frumoasă în altă parte – , eram toţi trei băieţi de la ţară care-şi rupeau ghetele.

Credeţi că munca fizică a contat în vreun fel în parcursul dumneavoastră profesional?
Enorm. Pentru că tenacitatea, capacitatea de a răbda şi umilinţa vin din munca fizică.

Aceeaşi lecţie le-o ţineţi şi copiilor dumneavoastră astăzi?
Nu le spun, dar şi ei au avut o umilinţă şi o suferinţă ale lor – prin sport. Au făcut şi fac în continuare rugbi, canotaj. Suferinţa asta fizică face parte, cred eu, din educaţie. E un mod de a te căli psihic.

<strong>Sturza către Putin: „Vladimire, ai fost şi tu ca mine la începutul carierei“</strong>  

Cum aţi ajuns să lucraţi la Asociaţia de Comerţ Exterior „Moldex“, de pe lângă Guvernul RSS Moldoveneşti de la Chişinău? Aţi fost vicedirector general.
A fost o întâmplare, ca multe altele din viaţă. Am citit în gazeta „Pravda“, care era un fel de „Scânteia“, o hotărâre a CC de la Moscova de descentralizare a comerţului exterior, în care li se permitea republicilor unionale să deschidă organizaţii de comerţ exterior pe lângă guvernele locale. M-am dus la şeful de atunci – lucram la un institut obscur de planificare – cu ideea să facem repede aşa ceva în Moldova. Şi noi am pus la puct prima organizaţie de comerţ exterior în fosta Uniune Sovietică pe lângă Guvernul Republicii Moldova. Uşor-uşor, am devenit una dintre cele mai mari din fosta Uniune Sovietică. Ce e interesant e că, în aproximativ aceeaşi perioadă, exista una şi la Leningrad (n.r. – fosta denumire a Sankt Petersburg-ului), care era condusă de Vladimir Putin. Peste mai mulţi ani, când am avut o întâlnire mai informală cu Putin, i-am amintit: „Vladimire, ai fost şi tu ca mine la începutul carierei“. Bine, el făcea parte din structurile speciale, din KGB. Eram tineri şi foarte obraznici. 

Care erau principalele sarcini acolo?
Deserveam o parte din comerţul exterior al Uniunii Sovietice. Ne duceam la Moscova şi deserveam datoria externă a Siriei, de exemplu. Moscova trimitea arme, noi luam înapoi, în contrapartidă, tot felul de mărfuri de larg consum şi le aduceam în toată fosta Uniune Sovietică. A fost o perioadă foarte interesantă – aşa am aflat ce înseamnă comerţul exterior. În afară de asta, am început primele investiţii pentru modernizarea industriei de prelucrare din Republica Moldova, în fabricile de conserve, de vinuri.

A început prin a face comerţ cu fazani

Atunci aţi cunoscut mai bine cum funcţionau structurile statului, serviciile... Aţi întâmpinat probleme cu autorităţile?
Spre sfârşitul Uniunii Sovietice, rigorile s-au simplificat foarte mult. KGB-ul, ca şi Securitatea în România, a fost o parte a vieţii noastre, să nu ne ascundem. Trebuia să raportezi munca şi aşa mai departe. Dacă erai corect în ceea ce făceai şi respectai regulile de conduită – care la început erau foarte dure – atunci nu aveai probleme.

În expediţie pe munte, cu soţia sa, Stela Foto Arhivă personală Ion Sturza

Prima experienţă cu afacerile a început, deci, în comerţ. A fost greu, a fost uşor?
Noi habar n-aveam ce înseamnă comerţul, cum arată un contract, de exemplu. Primul contract pe care l-am făcut a fost cu nişte fazani pentru un italian. Trebuie menţionat că noi puteam să facem comerţ doar cu ceea ce era rezidual, care nu interesa Moscova. Astfel, căutam şi noi obiectul nostru de activitate. Aşa că am vândut fazani în Italia, pe un contract pe care l-am „furat“ de la o fabrică, să vedem şi noi cum arată. Să avem un model. Apoi, la o distanţă de câţiva ani, am ajuns să facem contracte complexe pentru fabrici, utilaje. Ne confruntam prima oară cu lucruri extrem de delicate – pe timpul ăla, dădeam cu subsemnatul la departamentul de stat al SUA pentru calculatoarele pe care le importam ca parte componentă a tehnologiei că nu le vom folosi în scopuri militare, de exemplu.

După căderea Cortinei de Fier, aţi fost printre pionierii antreprenoriatului din Moldova. Cu ce resurse aţi început?
Atunci nu aveai nevoie de prea multe resurse ca să începi o afacere. Puneai în pământ şi mergea. Eu nici nu m-am ocupat cu tranzacţii comerciale de calculatoare, cherestea, cu micul comerţ, cum se practica în România în anii ’90. Am continuat să lucrez cu fabricile de conserve pe care le-am modernizat şi care, ulterior, au fost privatizate. N-am participat la acest proces, în schimb, serviciile de care oamenii aveau nevoie, de comerţ exterior, de finanţare, de dezvoltare au mers printr-o companie pe care eu am construit-o. În paralel, am mai câştigat bani, relaţii. În perioada când făceam parte din comitetul de cooperare a Uniuniii Sovietice cu Austria la Dunăre, l-am cunoscut pe Roman Rauch din cunoscuta familia Rauch – toţi cunoaştem şi bem sucurile Rauch. Pe el îl consider primul meu mentor de business. El ne-a ajutat mult cu tehnologie şi know-how.

Succesul sucurilor concentrate made in Moldova

Ce exportaţi, de data aceasta?
Noi am înfiinţat, în Republica Moldova, cel mai mare exportator de sucuri concentrate de mere din Europa. Ăsta era unul dintre atuurile Moldovei, care producea, în perioada de glorie, peste un milion de tone de mere, mai mult decât România. Sucul concentrat e baza tuturor sucurilor, un fel de petrol al sucurilor. De altfel, sunt două tipuri de sucuri-petrol: de mere şi de portocale. Se adaugă apă şi poţi folosi ca suc natural sau în componenţa multor băuturi, inclusiv Coca Cola. Noi produceam cam 16% din sucurile de mere din toată piaţa europeană. Eram importanţi, dar nu era totul frumos şi bine. La un moment dat, am fost învinuiţi că foloseam zahăr pentru a ridica substanţele uscate din sucuri. Zahărul era aşa de scump că mai uşor mi-ar fi fost să cumpăr miere, dacă era. Dar concurenţii noştri importanţi din Occident ne-au acuzat şi voiau să ne scoată de pe piaţă. A apărut chiar un articol mare în publicaţia germană „Spiegel“ despre asta. Am fost nevoiţi să intervenim în instituţiile de cercetare din Germania, Franţa, SUA, ca să ne apărăm interesele de business. Abia atunci am simţit cât de bineveniţi eram pe piaţă atunci când devenim mari.

Şi aţi colaborat chiar şi cu Coca Cola?
Primele noastre exporturi au fost către Coca Cola, în SUA. Firma produce nu doar renumita băutură carbogazoasă, dar are şi produse bazate pe sucuri naturale. A existat şi un episod tragicomic în toată povestea. La un moment dat, sucul nostru a ajuns apă de mare în butoaiele pe care le-am trimis noi prin Odessa. Şmecherii de la Odessa ce-au făcut? Au văzut că e un suc care fermentează, din care puteau să facă nişte ţuică, l-au scos, şi au trimis spre SUA apă de mare. Mi-au scris cei de la Coca Cola:  „Domnule Sturza, ce-aţi trimis?“. „Păi, suc!“ Am început, după aceea, să trimitem numai prin portul Constanţa.

Schimbarea vine o dată la cinci-şapte ani

Lucrurile au evoluat şi s-au tot schimbat în cariera dumneavoastră. Aţi schimbat domeniul de afaceri,
v-aţi orientat către sistemul bancar, mai târziu către petrol... Ce urmăreaţi, de fapt?
Am un principiu pe care l-am respectat cu multă rigurozitate: o dată la cinci-şapte ani îmi schimb total direcţia. Rad tot şi încep de la zero, bineînţeles, pe o platformă deja construită. Nu fac afaceri pentru viitor, fac afaceri ca să-mi ocup timpul de dimineaţa până seara. Am schimbat multe direcţii în acest sens.

Vă place provocarea de a construi ceva de la zero?
La un moment dat, te şi plictiseşti. Un anumit domeniu devine mai puţin interesant. Şi atunci cresc altceva, tot pe platforma pe care am construit-o. Aşa am trecut la operaţiuni financiare la petrol, de la petrol la IT şi sper că ăsta nu e sfârşitul. Ce urmăresc? Ştiţi, puteţi să-i ascultaţi pe antreprenorii de succes care o să vă povestească cât sunt ei de preocupaţi să schimbe lumea şi cum ei o să-şi aducă contribuţia în dezvoltarea ţării. N-o să auziţi asta de la mine din simplul motiv că toţi afaceriştii, fără excepţie, sunt oportunişti. Dacă există o oportunitate, ei o valorifică. Unii mai cinic, alţii mai puţin. A, în afara vieţii de business, am şi eu alte lucruri de interes, fundaţii, acţiuni filantropice şi altele, dar ele sunt uşi diferite. Dar cred că pentru un om de afaceri, important e să rămână pe linia de plutire.

<strong>„Politica a fost un accident istoric“</strong>

Unde intră politica în această ecuaţie? A fost tot un fel de oportunitate?
A fost un accident istoric. Nu am fost politician şi n-am avut o carieră politică. A fost un fel de tehnocraţie, dacă vreţi, dar pe atunci nu ştiam că se numeşte aşa. Am fost invitat, în 1998, de politicieni să gestionăm o perioadă extrem de complicată pentru Republica Moldova, când s-au cumulat multe probleme economice, cu reforme multiple, plus că a mai venit şi o criză mare din zona Rusiei. Ca premier al ţării, am gestionat perioada cu mai mult sau mai puţin succes. Părerile sunt împărţite: unii o consideră o perioadă bună, alţii au contestat-o din cauză că au fost nişte reforme mai dure. Dar ţara a supravieţuit şi cred că a avut o traiectorie pozitivă. Odată cu terminarea acestui mandat, când lucrurile s-au stabilizat, pe noi ne-au rugat să ne ducem la plimbare. Astfel, eu m-am retras liniştit în ceea ce ştiu să fac.

V-aţi fi dorit să continuaţi?
Nu. Ca să fii politician, trebuie să fii un fel de animal cu specificul său. Un cinic. Un om care e capabil să treacă peste anumite lucruri care ţin de morală şi etică. În plus, cel mai complicat lucru pentru mine a fost să văd zilnic suferinţa oamenilor şi să simt incapacitatea de a-i ajuta imediat.

Credeţi că nu se poate să fii şi politician, şi onest în acelaşi timp?
Categoric nu.

În ianuarie, în România, au ieşit sute de mii de oameni în stradă cerând, printre altele, şi astfel de lucruri.
Sunt nişte naivi.

S-ar putea să-i supăraţi pe mulţi spunând asta.
Sunt naivi în sensul bun al cuvântului, pentru că ei sunt idealişti. Toţi tinerii din compania mea au fost acolo în piaţă. Să le dăm o lovitură de corecţie politicienilor aşa cum s-a întâmplat în piaţă e foarte bine. Dar nici să idealizăm că poate să existe guvernul perfect, politicienii ideali, fără corupţie. Un om mai în vârstă avea o vorbă: „Ştii, când te uiţi mai de departe la portretul unui politician, ţi se pare icoană, când te apropii de el, e o pornografie întreagă“. Spun de multe ori că e bine să-l vezi pe artist pe scenă, nu în viaţa privată. Expunerea publică corupe foarte mult şi distorsionează personalitatea. Noi am avut aici nişte speranţe cu politicieni alternativi care azi sunt plini de bube pe tot corpul. Iar situaţia nu e doar în România sau în Republica Moldova, e în toată lumea. Uitaţi-vă la candidaţii din Franţa. Cel de dreapta – e plin de scandaluri. Cel de stânga – la fel. Asta e formula, dacă poţi fi aşa, atunci eşti OK.

<strong>„Moldova n-a gestionat darul de a fi un stat independent“</strong>

Şi cum vă descrieţi dumneavoastră, ca politician, în sistemul ăsta?
Eu n-am fost politician, din păcate... pentru unii. Poate dacă eram poltician, acum conduceam ţara. Mi-am făcut jobul meu tehnic şi apoi am plecat.

Vă reproşaţi, totuşi, ceva, din experienţa ca premier?
Poate faptul că n-am reuşit să aducem totuşi mai multă prosperitate care ar fi schimbat mentalitatea moldovenilor şi n-ar mai fi continuat să trăiască cu iluzia că fosta Uniune Sovietică, Rusia, e numai de bine. Timpul a demonstrat că nu e aşa. Inclusiv evoluţia din Federaţia Rusă. N-am putut să-i convingem şi astăzi oamenii trăiesc cu iluzia că Uniunea Sovietică a fost OK, asociază Rusia cu fosta Uniune Sovietică şi votează pe cine votează.

Şi în România se fac multe statistici care arată că există mulţi nostalgici ai regimului comunist.
Da, dar datorită tinerilor e altfel. România e mult ancorată în valorile Occidentului. Nu cred că în România e posibil un recul aşa cum e posibil în Republica Moldova.

Pe pagina personală de Facebook, comentaţi aprig situaţia politică din Republica Moldova. Ce vă nemulţumeşte?
Sunt mai degrabă sarcastic. Mă supără că oamenii mei nu ies din ipostaza de săraci proşti. Ei merită să aibă o viaţă mai decentă, în special cei tineri. Să fie parte a unei lumi civilizate şi nu a unei lumi obscure după Ural. Trebuie înţeles că Uniunea Sovietică a fost un avantaj, pentru că sentimentul de apartenenţă la un spaţiu cultural şi lingvistic atât de vast a oferit multe privilegii. Ceea ce pot să spun cu regret e că noi nu am gestionat corect darul de a fi un stat independent. N-am avut la nivel genetic noţiunea de stat, cum au fost Ţările Baltice şi România. Trebuiau construite poveştile acestea – stat, sistem de drept, sistem economic, tot. Aici nu s-au descurcat moldovenii şi, din păcate, tot mai mulţi consideră că e un stat surogat, un stat semi-eşuat, deşi eu nu cred aşa ceva.

<strong>Le-a vorbit liderilor europeni despre „genialitatea“ şi complexele lui Putin</strong>  

Ion Sturza le-a vorbit liderilor europeni despre „feţele“ lui Vladimir Putin Foto Gulliver/Getty

L-aţi cunoscut pe Vladimir Putin. Ce impresie v-a făcut preşedintele Rusiei?
L-am cunoscut, foarte modest, când am fost la Guvern, iar el era, atunci, abia la începutul mandatului său de premier. Vladimir Putin e genial. Profilul lui de la sfârşitul anilor ’90 nu deconspira nicidecum capacitatea de a deveni un lider mondial. De aceea a şi fost ales de elitele ruseşti, de cei care conduceau, de fapt, Rusia, să fie prim-ministru şi apoi preşedinte. Genialitatea lui a fost că el, pas cu pas, i-a înlăturat pe toţi cei care l-au ridicat. Întâi, i-a distanţat, apoi le-a dat aşa cu nişte plutoniu pe mâncare. A rămas singur să gestioneze ţara. A făcut-o cu multă inteligenţă şi ingeniozitate.

Portretul cu bune, cu rele, al preşedintelui rus

La un moment dat, aţi ţinut şi conferinţe pe tema „Who is Mr. Putin?“. Care era scopul lor?
Se întâmpla la începutul anilor 2000, când Putin abia apăruse pe scena politică, iar eu dispărusem. Mulţi dintre liderii europeni erau foarte interesaţi cine e Vladimir Putin. Mă invitau în privat, dar şi la conferinţe serioase. Mi-aduc aminte de o conferinţă la Berlin cu Henry Kissinger (n.r. – fost secretar de stat al SUA), cu Gerhard Schröder (n.r. – fost cancelar al Germaniei), printre alţii, care încercau să afle de la mine informaţii despre el şi despre cum îl percep eu în urma minimei experienţe cu el. Trebuie să subliniez că a fost, într-adevăr, minimă.

Preşedintele Rusiei, în tinerţe

Ce le-aţi spus?
Le-am spus să nu se relaxeze. Că Putin va deveni un lider de temut şi de luat în considerare. El va face anumite gesturi pentru a-şi depăşi anumite complexe. Mai întâi, o să-şi tragă un palat în stil ţarist la Sankt Petersburg. El, în copilărie, fizic, era foarte fragil. Şi a avut insistenţa şi tenacitatea să meargă la sport, la box, pe urmă, la judo, ca să-şi facă muşchii, corpul. Apoi, cariera lui în KGB n-a fost nici pe departe de mare succes. El a fost agent în Dresda, spion la „Prietenia Popoarelor“, mai jos era Mongolia... Deşi are 1,60  m înălţime toţi îl pozează de jos în sus, ca să pară mai înalt. Uitaţi-vă la toate aceste complexe, le-am spus, pe care o să le depăşească unul câte unul şi o să fie el cel care o să pună condiţii. Aşa s-a întâmplat.

Se tot vorbeşte despre dorinţa de extindere a Rusiei. Revenim la fosta URSS sau e o exagerare?
Eu nu cred că Rusia caută să se extindă fizic neapărat. Ea caută să-şi ţină cât mai departe cercul său de influenţă. Cât mai aproape de Devesel, cum se spune la Moscova. Şi România, care face parte din NATO, nu are de ce să se teamă. Din punctul meu de vedere, Rusia nu va avea niciodată vreo intenţie expansionistă vizavi de România, pentru că o consideră un stat de facto. Ceea ce nu e chiar la fel în fostele republici socialiste, care încă sunt în situaţii destul de ambigue în zona de influenţă: Ucraina, Republica Moldova sau Ţările Baltice. Dar, din păcate, România a ajuns să fie linia frontului  dintre vest şi est pentru că Moldova, pe fondul inclusiv al unor mişcări nechibzuite din partea partenerilor occidentali de dezvoltare, tot mai mult alunecă spre partea de influenţă a Rusiei.

<strong>Povestea uitată a primului milion de euro</strong>

E o întrebare-clişeu pentru oamenii de afaceri de succes, totuşi: a fost greu să faceţi primul milion de euro?
Dacă mi-aş aduce aminte cum am făcut primul milion, v-aş răspunde. (râde). Nu mai ţin minte. Nu am avut niciodată o contabilizare strictă a ceea ce gestionez. Dacă ai o afacere listată care are monopol pe piaţă, poate, dar când ai un conglomerat de companii, majoritatea start-up-uri, e greu să-ţi apreciezi când şi ce. Totul e foarte dinamic. Şi nu cred că e productiv să te cramponezi dacă începi dimineaţa cu caieţelul de calcule.

Dar aveaţi, în primii ani, vreun obiectiv?
Niciodată. Iarăşi, sunt mulţi care vor să aibă un miliard. Zece miliarde. Unicorni! Nivelul afacerilor a fost mereu într-o dinamică pozitivă şi în creştere, fără mari căderi, pentru că a fost totul natural.

Oamenii din popor, adevăratele modele

V-au influenţat în mod special anumiţi oameni, aţi avut anumite modele de-a lungul timpului?
Mulţi oameni relativ simpli, din popor, m-au influenţat mai mult decât cei de mare anvergură. Îmi plac oamenii care muncesc, care fac fie lucruri cu mâinile, fie cu creierul, dar îl fac, zi de zi, cu tenacitate. Ăştia sunt oamenii care trebuie stimaţi. Şi sunt mulţi fanfaroni care se dau de dimineaţa până seara la televizor, dar care în realitate sunt nişte miliardari de carton ori nişte piţipoance, cum ziceţi voi aici. Dar, în afaceri, primul meu mentor a fost Roman Rauch, cum am spus, dar am fost şi eu fascinat de oameni ca Steve Jobs, cunoscut de toată lumea, înţelegându-l însă într-un mod mai subtil. În politică, nu am avut un etalon. I-am cunoscut pe Tony Blair, pe Bill Clinton, care, cu energia şi profunzimea lor de a gândi, au fost puternici. Iarăşi, perioada incipientă a lui Putin a fost destul de interesantă. Dar, ştiţi vorbea aceea: „Nu-ţi crea cumiri pentru că, după aceea, vei fi dezamăgit şi o să suferi“.

Sunt oportunist. Acolo unde capitalul creşte, acolo investesc. România e o oportunitate excepţională. Are o economie în creştere, în care regulile de joc sunt clare şi mă bucur când asta se întâmplă într-un spaţiu cultural care-mi place.

Un moldovean oportunist în România

Presa din Moldova v-a reproşat că nu v-aţi implicat în afaceri atât de mult în Moldova ca în România.
Eu am spus – sunt oportunist. Acolo unde capitalul creşte, acolo investesc. România pentru mine e o oportunitate excepţională, ca şi pentru mulţi alţi investitori. Are o economie în creştere, în care regulile de joc sunt clare şi-mi face plăcere când asta se întâmplă într-un spaţiu cultural care-mi place. Republica Moldova e o piaţă mică. E greu să faci ceva de avergură. În plus, depinzi de naşu’ care veghează tot. Pe de altă parte, e şi o legendă că eu n-am investiţii acolo. Au existat, mai mici, mai mari, cu mii de angajaţi.

Ce nu vă place şi ce vă place în România?
Îmi place tot. Eu nu-i înţeleg pe românii care au părere aşa proastă despre ţara lor. Totuşi, un lucru care ne enervează e că noi considerăm că mereu e altcineva vinovat pentru un lucru, numai noi nu suntem. Că străzile sunt murdare, că drumurile sunt pline de peturi, că atunci când ajungi în vârful Văcăraşului, vezi o balegă de vacă. N-a făcut-o guvernarea, noi am făcut-o! Deci, înainte de a schimba lumea – pentru că, după cum spuneam, toată lumea vrea să schimbe lumea –, haideţi să facem curat la noi în dormitor. Şi al doilea: umilinţa cu care noi acceptăm să fim trataţi ca români – nu ca ţară – în afară.