Cum unim cele două Românii?

În an Centenar, asistăm la o antagonizare tot mai mare între cele două Românii, în loc să ne întărim şi să devenim tot mai competitivi pe scena globală. Uitându-mă la ce se întâmplă, îmi vine în minte celebrul „divide et impera“ (divide şi cucereşte).

Romanii foloseau această tactică militară pentru a câştiga şi menţine puterea prin divizarea unei populaţii în entităţi mai mici, care, separat, au o putere mai mică decât cel care îşi impune voinţa.

Weekendul acesta, mitingul „Diasporei“ a stârnit, în premieră în ultimii 20 de ani, violenţe de stradă şi confruntări între bande de huligani şi forţele de ordine. În funcţie de preferinţele politice, publicul, actorii politici şi instituţionali şi media internă şi externă au relatat scenele brutale din Piaţa Victoriei cu ochelari partizani şi sentinţe definitive. Preşedintele acuză ministrul de Interne - deci, Guvernul şi majoritatea politică - de măsuri „disproporţionate“, prim-ministrul vorbeşte la telefon cu directorul SRI, fiecare încercând să discrediteze instrumentul „celuilalt“. Rezultatul? Polarizare totală, ruperea oricăror punţi de dialog între părţi, accentuarea sentimentului de fragilitate instituţională şi de teren de experimentare. Dispariţia celor două pistoale ale jandarmilor atacaţi cu bestialitate aduce o nouă dimensiune a riscului de violenţă şi escaladare în cei doi ani electorali agitaţi ce urmează.

Cine a „câştigat“? Nimeni! Dimpotrivă, avem o Românie tot mai divizată, mai obosită şi mai puţin încrezătoare în ea! Poate doar, parţial, politicienii oportunişti, mai vechi sau mai noi, cei care speră să câştige simpatia publicului „luptând“ alături de românii nemulţumiţi şi frustraţi că nu trăiesc „ca afară“. 

Disputa corupţie/anticorupţie reprezintă doar vârful aisbergului unei schisme de proporţii mult mai mari între curentele naţionalist-conservatoare şi cele modernizatoare, între cele autoritariste şi cele constituţionaliste, mult mai vechi în societatea noastră. Va urma referendumul pentru definirea familiei în Constituţie, o altă linie de fractură cu potenţial de divizare suplimentară a societăţii. Între cei care plătesc taxe acasă şi cei din diaspora, convinşi că ei susţin nu doar familiile rămase acasă, ci însuşi economia şi statul român. Cele două curente au coexistat în forme şi proporţii diferite încă de la fondarea statului român modern, accentuate de alterarea climatului internaţional. Integrarea în UE şi NATO a creat iluzia depăşirii acestei dialectici interne între tradiţionalişti şi modernizatori, între majoritate şi minoritate, între modelul centralist al statului şi nevoia de descentralizare. De fapt, fără a avea capacitatea proprie de a ideologiza, „elita“ politică românească şi opinia noastră publică urmează curentele mai profunde care îşi găsesc expresia politică în Ungaria, Polonia, Italia sau America. 

Când emoţia politică se va termina şi cei doi ani electorali vor desemna câştigătorul sau câştigătorii, va începe un efort de reconstrucţie naţională. În ritmul ăsta, din păcate, vom fi pierdut doi ani şi câteva ocazii excepţionale, cum ar fi Preşedinţia României la Consiliul Uniunii Europene. O şansă în care am fi putut demonstra că nu a fost o greşeală acceptarea noastră în UE, ci, dimpotrivă, că prezenţa României este un câştig. Cine îşi va asuma rolul de unificator? Mai e cineva capabil în establishement-ul românesc să înţeleagă că unica soluţie viabilă pe termen lung este unitatea şi că diferenţele de opinie pot fi utilizate constructiv şi nu distructiv? Mă tem să răspund la această întrebare...