Cristian Presură, inventatorul român angajat la Philips: „Profesorul de fizică îmi dădea note de 1 şi 2 pentru atitudinea mea «arogant㻓

Fizicianul Cristian Presură (47 de ani) este angajat ca cercetător la celebra companie olandeză Philips şi îşi desfăşoară activitatea în centrul de cercetare de la Eindhoven. Specialist în domeniul senzorilor medicali, românul a inventat şi introdus pe piaţă primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici.

În paralel, el a publicat numeroase cărţi şi zeci de lucrări în reviste internaţionale de prestigiu precum „Sience“, „Physical Review B“ şi „Physical Review Letters“ şi deţine mai multe brevete de invenţie.

Probabil că niciunul dintre profesorii sau colegii săi de liceu n-ar fi pariat, în urmă cu mulţi ani, că puştiul ‒ pe atunci ‒ Cristian Presură ar putea deveni peste timp fizician. Şi cu siguranţă nimeni n-ar fi crezut că acesta va ajunge, peste alţi ani, unul dintre cei mai apreciaţi cercetători din Olanda şi că lucrările şi articolele sale vor fi publicate în reviste celebre în întreaga lume.

Iar asta nu din vina lui, ci din cauza fostului său profesor, care s-a arătat deranjat de tupeul tânărului, fără să înţeleagă faptul că în spatele unui elev aparent rebel se ascundea un băiat curios şi interesat mai degrabă de o altfel de fizică decât cea predată în manuale, într-o formă atât de rigidă. Toată povestea l-a determinat să evite o perioadă fizica şi să ajungă student la Facultatea de Electrotehnică, însă inevitabilul s-a produs, iar peste alţi ani avea să urmeze şi cursurile Facultăţii de Fizică din Bucureşti. Ulterior, Cristian Presură a fost angajat la Institutul de Fizică Atomică, unde s-a ocupat de instalaţii electrice şi a studiat proprietăţile laserilor cu medii active solide. În 2002, a obţinut doctoratul la Universitatea Groningen, Olanda, iar în prezent este cercetător la compania Philips, în Olanda, fiind specializat în domeniul senzorilor medicali.

„Adevărul Weekend“: Când ai început să fii pasionat de fizică şi cum te-a prins „microbul“? Erai genul de licean pasionat de experimente, primul la olimpiade sau din contră, ai devenit interesat în special după ce ai intrat la facultate?

Cristian Presură: Nu am fost olimpic. În liceu chiar m-am certat cu profesorul de fizică, pentru că el îmi preda după manual şi eu voiam o „altfel de fizică“. Îl confruntam direct, făcând demonstraţii alternative la tablă sau punându-i întrebări din afara manualului. El îmi dădea note de 1 şi 2 pentru atitudinea mea „arogantă“, iar eu învăţam bine pentru teză ca să trec anul. Cu toate acestea, m-a lăsat corigent de două ori, fără să rămân repetent. În ultimul an însă, profesorul credea că a găsit o cale să mă pună în dificultate. La ultima teză a dat o problemă imposibil de făcut în timpul alocat prin metoda standard, special pentru mine, chiar dacă au avut de suferit toţi colegii. Am luat nota 5 în teză şi nu puteam intra în bacalaureat, deoarece nu-mi ieşea media! Diriginta mea, doamna Marioara Dobrinescu, a discutat teza cu ceilalţi profesori de fizică şi a avut o surpriză: ca printr-o minune, eu rezolvasem problema corect, printr-o metodă alternativă. Profesorul a fost forţat să-mi ridice nota, iar eu am putut intra în Bacalaureat. Toată povestea asta m-a făcut să trec pe lângă fizică şi să ajung la Facultatea de Electrotehnică. Abia mai târziu am urmat şi cursurile Facultăţii de Fizică.

„M-aş speria să fiu ministru“

Ce părere ai despre învăţământul din România? Unde vezi că ar exista probleme şi care ar fi primele tale măsuri dacă, începând de mâine, ai fi numit ministru?

Predarea fizicii suferă peste tot în lume de aceeaşi problemă: raportul dintre poveştile de care toţi elevii au nevoie şi ecuaţiile matematice fără de care fizica nu există. Simplu spus, fizica se introduce prin poveşti şi se continuă prin ecuaţii. Pentru copii, faci din atomi nişte mingi care se lovesc, iar din gravitaţie faci sfori invizibile cu care Soarele mânuieşte planetele precum un păpuşar. Important este să aprinzi focul curiozităţii în mintea copilului şi să populezi teatrul său interior. Copilul învaţă să se uite cu alţi ochi la lumea din jur, descoperă plăcerea de a-şi imagina şi de a explica cu mintea lui. Mai târziu, trebuie să îi dai şi uneltele matematice fără de care fizica nu există. Când faci această tranziţie şi cât de mult, căci poveştile şi jocul trebuie să rămână mereu cu tine, iată dilema tuturor sistemelor de educaţie. Din punctul acesta de vedere, eu găsesc sistemul românesc înclinat prea mult înspre partea matematică a fizicii, de unde numărul ridicat de elevi care se îndepărtează devreme de ea.

Pentru mine, un sistem ideal de învăţământ are în centru profesorul de la catedră: un om pasionat, care iubeşte atât materia pe care o predă, cât şi copiii. Apoi ministerul nu trebuie să facă decât un lucru: să-l lase în pace! Profesorul poate preda ce vrea el, cât vrea el, de unde vrea el. Asta pentru că, la sfârşit, cea mai importantă rămâne relaţia directă dintre elev şi profesor, iar un copil care se simte băgat în seamă ca un adult îşi poate schimba viaţa şi descoperi pasiunea. Desigur însă, asta este un ideal. În România, m-aş speria să fiu ministru. Pe de o parte, este greu să găseşti mereu profesorii entuziaşti de care ai nevoie, din motive practice, mulţi studenţi în fizică aleg alte cariere. Pe de altă parte, ce le oferi elevilor pe care i-ai pregătit? Unde se angajează ei, unde îşi pot realiza visurile descoperite în şcoală? Ajung să plece şi ei în străinătate, aşa cum se întâmplă des acum? De aceea, cred că o discuţie despre sistemul de învăţământ românesc nu poate fi făcută separat de cea a întregii societăţi româneşti.

Cercetarea românească are şi ea probleme, unele legate de subfinanţare, altele legate de performanţă, lucruri care oricum sunt legate. Cred că cercetarea românească poate da mai mult, pentru că românii pot fi la fel de performanţi ca oricare alte naţii. Unde trebuie ajustat sistemul de cercetare, iată o întrebare la care nu am un răspuns simplu. Îmi imaginez că o parte a răspunsului este asemănătoare cu ce am discutat mai sus: trebuie aleşi şi finanţaţi cercetătorii români de valoare, pe baza unor proiecte competiţionale. Ei vor coordona un grup sau laborator şi vor genera direcţiile de cercetare. Alte sugestii găsiţi în comunicatele asociaţiei Ad Astra a cercetătorilor români, din care fac parte.

Cum a fost trecerea de la sistemul de învăţământ românesc la cel olandez? Cât de mari sunt diferenţele dintre cele două sisteme şi în ce ar consta ele?

Eu am intrat în sistemul olandez abia la doctorat. Pentru mine nu au fost diferenţe majore. Deja la Institutul de Fizică Atomică din Măgurele, unde eram angajat, făceam parte dintr-un grup activ de cercetare, condus de domnul Voicu Lupei, acum academician. Trăiam în lumea cercetării, care este universală, cel puţin în spaţiul tău interior. Văd însă la copiii mei că nu există diferenţe majore între sistemul olandez şi cel românesc. Amândouă trebuie să facă faţă abundenţei de informaţii.

Fizica viitorului

Este cunoscută pasiunea ta pentru matematică, dar şi faptul că această ştiinţă este strâns legată de fizică. La ce noi descoperiri importante impulsioante de acest tandem – şi nu numai ‒ crezi că am putea asista în următorii ani?

Fizica este una dintre ştiinţele fundamentale, în sensul că ea se bazează doar pe matematică, iar alte ştiinţe, precum chimia şi biologia se dezvoltă din ea şi îi folosesc „uneltele“. Asta e adevărat atât timp cât reducţionismul, o metodă fizică, funcţionează. De exemplu, dacă nu vom putea explica comportarea omului, dorinţele şi bucuriile sale, pornind de la atomi, atunci va trebui să renunţăm la reducţionism. Dar eu nu cred că suntem încă acolo şi nici nu ştiu dacă putem fi. Cred însă că mai este un drum lung de parcurs în a înţelege funcţionarea mecanică, automată, a creierului. Care este codul în care sunt scrise semnalele neuronale? Care este fizica celulei care ne influenţează memoria şi gândurile specifice? Mă gândesc la un moment viitor când vom putea măsura semnalele tuturor celor o sută de miliarde de neuroni şi când vom descifra codul şi legătura dintre ele. Atunci ne vom citi recunoaşte gândurile instantaneu pe un computer, aşa cum ne recunoaştem imaginile în fotografii. Va trebui să ne confruntăm cu natura noastră materială şi vom vedea apoi ce mai rămâne dincolo de ea. Dupa acest moment, cred ca vom fi alţii.

„Vom descoperi ochii curioşi ai unor extratereştri“

Într-un interviu relativ recent spuneai: „Când văd acea nebuloasă, vreau să fiu efectiv acolo, cu nava Enterprise, dacă s-ar putea“ ‒ (referitor la centrul unei nebuloase fotografiate cu Hubble). Ca om de ştiinţă, ca fizician, crezi că omenirea este singură într-un univers infinit sau aproape infinit?

De câte ori mă gândesc la mine, mă regăsesc singur în adâncul fiinţei mele. Unii filozofi spun că aş putea fi singur în univers, cu creierul într-un vas conectat la calculator, imaginându-mi picioarele atingând pământul şi mâinile mângâind copiii. N-am nicio dovadă că nu e aşa. Nici macar faptul că ating copiii nu este o dovada ultimă, pentru că un demon îmi poate păcăli creierul. Totuşi, sunt aproape sigur că nu sunt singurul om pe Pământ, dintr-un alt motiv: nu cred că sunt special. La fel, nu cred că civilizaţia omenească este ceva special. Omul este doar una dintre fiinţele de pe faţa planetei, care la rândul lor sunt colecţii de molecule organice, iar Cosmosul este plin de astfel de molecule! Să nu uităm, Universul vizibil de pe cer are sute de miliarde de galaxii, iar în fiecare dintre ele sunt sute de miliarde de stele. Cercetările recente spun că Universul, în totalitatea sa, este de cel puţin un milion de ori mai mare nu numai decât tot ce vedem pe cer, ci decât tot ce am putea vedea pe cer, vreodată! Este uşor de imaginat că, pe o planetă îndepărtată, viaţa a luat, sau va lua naştere din molecule organice. Peste mii sau miliarde de ani vom descoperi ochii curioşi ai unor extratereştri, poate tot atât de singuri în interiorul fiinţelor lor ca şi noi.

Cea mai importantă invenţie

Care sunt principalele invenţii care îţi aparţin şi câte dintre ele au fost puse în practică sau urmează să se întâmple asta?

Am zeci de brevete de invenţie internaţionale. Unele au ajuns parte a unor produse, iar altele zac în dulap. Singura invenţie care a pornit de la zero şi a devenit un tip de produs nou, este cea a primului senzor optic ce măsoară bătăile inimii, integrat într-un ceas purtat la mână. Este acea luminiţă verde care se vede pe spatele multor ceasuri inteligente şi care nu exista acum 10 ani. Atunci am fost rugat să fac o demosntraţie. Spre surprinderea colegilor mei şi a profesorilor universitari, invenţia a funcţionat, iar compania la care lucrez a introdus primul prototip pe piaţă. De atunci, noul tip de senzor este ca un copil ce a plecat din casa mea şi îşi urmează drumul lui în viaţa.

Predarea fizicii suferă peste tot în lume de aceeaşi problemă: raportul dintre poveştile de care toţi elevii au nevoie şi ecuaţiile matematice fără de care fizica nu există. Simplu spus, fizica se introduce prin poveşti şi se continuă prin ecuaţii. Pentru copii, faci din atomi nişte mingi care se lovesc, iar din gravitaţie faci sfori invizibile cu care Soarele mânuieşte planetele precum un păpuşar. Important este să aprinzi focul curiozităţii în mintea copilului şi să populezi teatrul său interior.  

„România e pentru Olanda cam ceea ce e Nigeria pentru noi“

Povesteşte-mi, te rog, câteva lucruri despre proiectul tău de suflet, care a dus şi la cartea ta „Fizica povestită“.

Cartea am scris-o nopţile, timp de 10 ani. Este o lucrare atipică, în sensul că ea conţine cele două elemente menţionate mai devreme: povestea şi ecuaţiile. Textul cărţii se poate citi independent de ecuaţiile scrise în chenare. Ecuaţiile sunt pentru cei care vor să aprofundeze subiectul. Nu am scris „Fizica Povestită“ citind cărţi de popularizare şi apoi repovestind. În schimb, am reluat cursurile din facultate, am studiat cursuri noi şi am făcut calculele cu mâna mea, până când am înţeles din matematică despre ce este vorba. Apoi am construit povestea, în aşa fel încât să rămân fidel adevărului matematic. M-a interesat în primul rând să înţeleg pe ce lume trăiesc. De aceea, lucrarea acoperă toate subiectele principale ale fizicii fundamentale, de la mecanica lui Newton până la teoria corzilor relativiste. Povestea am împărtăşit-o cu pasionaţii de fizică din România, pentru că am vrut să dau ceva înapoi ţării care m-a crescut şi educat. În felul ăsta, descopăr azi că am pornit pe un drum ce dă sens vieţii mele, dincolo de familie şi profesie, aşa că am de gând să-l continui.

Cum vezi România din Olanda şi cum este văzută de olandezi? Sunt interesaţi într-o oarecare măsură de ceea ce se întâmplă în estul Europei sau mai degrabă sunt indiferenţi şi ne dispreţuiesc? Cât de des apare România la ştirile Tv şi în paginile ziarelor olandeze?

Îmi pare rău dacă sună prea dur, dar cred că România este pentru Olanda ceea ce este Nigeria pentru România. Apare din când în când la ştiri, atât cât să nu-i uite olandezii numele. Într-un fel e normal, atenţia olandezilor este limitată, aşa încât ea este îndreptată către vecini sau peste ocean. De exemplu, când e vorba de vacanţe, cei mai mulţi olandezi se opresc la vest de România şi doar puţini îndrăznesc să descopere frumuseţile unei ţări ce li se pare încă o aventură în necunoscut.

Mai cunoşti şi alţi profesori sau cercetători români în Olanda? Dacă da, cât de des reuşiţi să vă întâlniţi şi ce discutaţi de obicei atunci când o faceţi?

Da, desigur. Diaspora românească a devenit atât de mare, că e aproape imposibil să ne ignorăm unii pe ceilalţi. Când ne întâlnim, vorbim despre orice. Subiecte comune sunt studenţii români, proiecte noi şi situaţia din ţară.

Am înţeles că ţi-ai dori să te întorci într-o bună zi acasă şi să te stabileşti în România. Cât de apropiată crezi că e ziua respectivă?

Newton a petrecut mai mulţi ani calculând momentul în care ar veni sfârşitul lumi, decât dezvoltând celebra sa teorie a gravitaţiei. Eu am învăţat să nu mai am în viaţă termene fixe, pentru că orice aşteptare are în ea ascunsă sămânţa unei dureri când nu se împlineşte aşa cum vrei. De aceea, chiar dacă ştiu că e vorba de ani, nu îi calculez.

CV

A lucrat la Institutului de Fizică Atomică din Măgurele

Numele: Cristian Presură

Locul şi data naşterii: 1971, la Voineasa, judeţul Vâlcea

Studiile şi activitatea profesională:

- Licenţiat în electrotehnică şi fizică

- Are un doctorat  în fizică la Universitatea Groningen, Olanda

- A fost angajat al Institutului de Fizică Atomică

- În prezent este cercetător la compania Philips, Olanda.

- Este membru al asociaţiei cercetătorilor români Ad Astra şi fondator al asociaţiei Ştiinţă pentru Toţi, prezentă la adresa stiinta.club.

Locuieşte în: Eindhoven, Olanda.

Citeşte şi alte articole similare în ziarul Weekend Adevărul. Fă-ţi un abonament pentru ediţia tipărită! (Clic aici)