Guvernanţa globală: cine face regulile reaşezării lumii de mâine?

Globalizarea e un fenomen obiectiv şi un proces care se tot accelerează în ultima vreme. Interconectările, telecomunicaţiile, internetul şi social media, transporturile, tehnologia, toate accelerează interdependenţele dar şi viteza de circulaţie a datelor, banilor, oamenilor chiar.

S-a multiplicat explonenţial mobilitatea în lume, iar toate concură la un fenomen de interdependenţă, influenţă şi la o lume tot mai mică. Dar cine gestionează globalizarea? Cine asigură guvernanţa globală, regulile menite să reaşeze lumea de mâine, dar şi să gestioneze furtunile, conflictele, disparităţile şi tumultul pe care-l creează această accelerare a globalizării?

Preşedintele SUA, Donald Trump, a abdicat de la un asemenea deziderat. Ne spune că se opune globalizării (???), că America rămâne mare şi singură, suverană şi nesupusă nici unei birocraţii globale. Dar acest pas în spate de la asumarea responsabilităţii globale nu face deloc America mare, doar năruieşte speranţele şi aşteptările unei întregi părţi a lumii, care aştepta să aibă un cuvânt de spus în procesul guvernanţei globale prin intermediul SUA. Un proces din care America lui Trump doreşte să se retragă, cel puţin pe perioada administraţiei actuale. Mai mult, deschide spaţii de speculaţie pentru pescuitorii în ape tulburi, care acuză liniştiţi unilateralismul american, excepţionalismul şi egoismul Americii care se gândeşte doar la sine, alunecă spre naţionalism, populism şi izolaţionism din afacerile globale.

Or nu poţi să ignori o problemă, să afirmi că nu există, pentru simplul motiv că nu crezi în ea. Viitorul vine peste noi că vrem, că nu vrem. Iar a rămâne fără aliaţi, în acest context, e dificil oricărui stat, fie şi măreţei Americi. Mai mult, Rusia abia a aşteptat pentru a-şi ascunde unilateralismul propriu, revizionismul şi revanşismul său sub faldurile denunţării acordului nuclear cu Iranul, a tratatului privind emisiile de dioxid de carbon şi a acordurilor de liber schimb, ba chiar invocă respingerea unor reguli ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, pe seama Americii.

Nu mai este azi Rusia turbulentul din sistem, care distruge şi ignoră tratate şi angajamente, ci SUA, care se retrage din tratate transparent, valorificând clauzele în acest sens, fără a ocupa vecinii şi a interfera în alegeri, executând resortisanţi pe teritoriul altor state sau influenţându-le politicile şi deciziile prin mijloace multiple, inclusive prin război informaţional şi joaca cu minţile oamenilor.

Mai nou, săptămâna Adunării Generale a ONU a permis apariţia şi desfăşurarea detaliilor unui nou proiect, al unui terţ, apărător al multilateralismului: Proiectul Macron, proiectul Franţei, care critică deopotrivă SUA şi Rusia – deşi pe ultima cam printre dinţi – şi care propune o mare alianţă a bunăvoinţei, a responsabililor şi a statelor dornice să prezerve multilateralismul şi regulile internaţionale aşa cum le cunoaştem. Rezervând, e adevărat, un loc Americii post-Trump în această alianţă occidentală, a regulilor democratice. Această reînnoită alianţă a nealiniaţilor urmează să confrunte realitatea şi să-şi testeze solidaritatea cât de curând, aspirând şi ea la formula constituirii guvernanţei globale, care va administra lumea de mâine.

Donald Trump la Adunarea Generală din 2018 a ONU FOTO EPA-EFE

Donald Trump la ONU: un val enorm de râs, ironii cât cuprinde şi o şedinţă a Consiliului de Securitate cu peripeţii

Poate cea mai neconvingătoare apariţie a unui preşedinte american la reuniunea anuală a Adunării Generale a ONU s-a consumat săptămâna trecută. Şi vorbim despre o tribună a egalilor care a văzut multe, de la Hruşciov şi bătutul cu pantoful în pupitrul vorbitorului, pentru a face linişte şi a stopa protestele din sală, la diatribele nesfârşite şi greu de oprit ale lui Fidel Castro, care înjura America de pe teritoriul său, cu nesaţ, mergând până la schimburile acide de replici între diverşii adversari în conflictele în derulare care îşi aruncau cuvinte grele şi acuzaţii pentru presă şi publicul de acasă.

Însă nimeni nu a văzut până acum un preşedinte american al cărui discurs este o laudă de sine, la adresa propriei preşedinţii, şi care e întâmpinat, atunci când spune că a realizat în doi ani mai mult decât aproape toate preşedinţiile americane, cu o rumoare vocală de dezaprobare, care se prăbuşeşte într-un hohot sănătos de râs! Cred că imaginile sunt emblematice, şi vor rămâne în istorie! Chiar şi Donald Trump a fost surprins, dar a reacţionat nesperat de normal, recunoscând că nici el nu s-a aşteptat la această reacţie. Asta chiar dacă ulterior, într-o conferinţă de presă, a respins acuzaţia că liderii lumii râdeau de el, insistând că râdeau cu el, deci că erau bine, că a reuşit, el, Trump, să-i bine dispună.

În rest, poziţia tot mai consolidată a Americii lui Donald Trump la nivel global pare să se detaşeze tot mai grav în izolaţionism şi ignorarea a ceea ce nu-i place. Kim Jong Un e o revelaţie, nu mai zboară rachetele sale aiurea prin lume, în timp ce Iranul e marele inamic, SUA e împotriva globalizării şi-şi va păstra suveranitatea, aşa cum îşi conservă dreptul de a acţiona atunci când interesele sale sunt puse sub semnul întrebării.

Dacă establishmentul mai păstrează continuitatea, relaţiile şi încrederea partenerilor în seriozitatea Americii şi sub Trump, ieşirile de ultimă oră ale preşedintelui american au un efect contrar, respectiv plasează SUA între paranteze, cel puţin până la final de mandat.

Dar cea mai mare surpriză a fost reuniunea Consiliului de Securitate pe care Trump a cerut să o prezideze, dorind să discute tema Iranului, pe care a atins-o fireşte, dar pentru a nu avea replică, în absenţa preşedintelui Rouhani, tema formală anunţată a fost doar cea vizând armele de distrugere în masă, temă cerută de britanici pentru a atinge în prezentarea lor cazul Skripal. Trump a livrat atacul la Iran, aşa cum îşi planificase din start, dar a adăugat un nou atac – fără probe – cel al ingerinţei Chinei în alegerile pentru Congres la jumătatea termenului, alegeri pregătite pentru 6 noiembrie.

În plin Consiliu de Securitate, reacţiile au fost unanime. Nimeni nu a susţinut abrogarea/ieşirea din acordul nuclear cu Iranul, promovat de Trump (unii hâtri au spus că discursul a fost destinat spre a obţine sprijin în anularea acordului), iar China a reacţionat puternic, respingând acuzaţiile de ingerinţă în alegeri. După Trump, toţi ceilalţi 14 lideri ai statelor membre ale Consiliului de Securitate au reacţionat dur şi au evitat susţinerea sa, ba chiar preşedintele bolivian Evo Morales s-a lansat într-un atac furibund la adresa administraţiei Trump, punct în care Preşedintele american a preferat să se uite fără reacţie direct la el şi să marcheze din gesturi situaţia că nu ar funcţiona traducerea din spaniolă.

De fapt, Trump a reacţionat corect, altfel titlurile pregătite pentru Iran şi China ar fi fost ascunse sub scandalul şi replicile între SUA şi Bolivia, la nivel de Preşedinţi, în plin Consiliu de Securitate. Spectacolul de imagine a fost jucat, mesajele şi titlurile s-au dus aşa cum erau promovate, dar şi aceste obiective atinse nu au putut ascunde stinghereala generală, şi la nivelul Adunării Generale, şi la nivelul Consiliului de Securitate, mai mult, la nivelul fiecărui partener şi aliat al SUA, pentru ce a devenit America sub Trump. Dacă establishmentul mai păstrează continuitatea, relaţiile şi încrederea partenerilor în seriozitatea Americii şi sub Trump, ieşirile de ultimă oră ale preşedintelui american au un efect contrar, respectiv plasează SUA între paranteze, cel puţin până la final de mandat.

Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei FOTO EPA

Vulpoiul Lavrov în fuga după machierea politicilor agresive ale Rusiei, acuză şi el direct SUA de unilateralism

O întreagă pleiadă de acţiuni de imagine au fost generate de către diplomaţia rusă la reuniunea Adunării Generale a ONU şi în marja sa. Serghei Lavrov, experimentatul ministru de Externe rus, nu a ratat ocazia reuniunii liderilor globali pentru a mai curăţa stropii de noroi de pe obrazul ţării sale, implicată direct în anexarea Crimeei şi agresiunea militară din Estul Ucrainei, în alterarea şi schimbarea pe teren, cu preţul a mii de vieţi, a situaţiei din Siria, redându-i lui Assad controlul şi încercând să-l impună şi ca parte a soluţiei.

Ei bine, Ministrul rus de Externe a făcut o voltă fantastică şi a întors oglinda spre SUA, astfel că revizionistul a fost, în discursul lui Lavrov, America lui Trump, Rusia fiind mai degrabă jucător de echipă care clamează apărarea dreptului internaţional, pe care îl încalcă flagrant, ca şi pe propriile angajamente, de mai bine de 4 ani.

Lavrov a lansat un atac perfid la adresa lui Donald Trump, folosind citate din preşedintele Harry Truman. Fără să numească America, Lavrov a atacat direct revizionismul unor actori şi ieşirea din Acordul nuclear cu Iranul, din cel privind încălzirea globală, din regulile OMC. A folosit, fireşte, ocazia pentru a se disculpa, susţinând că Rusia nu s-a amestecat în alegerile americane – aşa cum a cerut aici probe, a cerut şi probele în cazul Skripal, într-o încercare disperată de amestecare a lucrurilor şi creare a dubiului că probele ar fi evidente, ştiind că multe dintre ele nu sunt publice. Mai mult a reiterat propunerea cooperării pe apărarea cibernetică cu SUA şi Occidentul.

S-a văzut explicit faptul că Lavrov a venit să şi pescuiască oportunităţi, să încerce să găsească profituri pentru sine şi statul său.

America a devenit, în opinia lui Lavrov, purtătorul „unei ofensive a revizionismului beligerant“, nu Rusia lui Putin. Iar naţiunile Occidentale înlocuiesc „supermaţia legii“ cu „o ordine mondială bazată pe reguli“ stabilite ad hoc pentru a favoriza Occidentul, „ambiţiile parohiale, care servesc doar acest grup egoist, al unui mic număr de state“, şi care ar fi schimbate pas cu pas, aşa cum se întâmplă cu politica americană în Iran, Siria şi Venezuela.

În conferinţa de presă ce a urmat, Lavrov a recunoscut că relaţiile ruso-americane sunt proaste, probabil la cel mai jos nivel din toate timpurile, şi a avertizat vocal împotriva „abordărilor unilaterale şi încercărilor de a monopoliza procesele de soluţionare a conflictelor“, o nouă întoarcere a oglinzii, care parcă descrie forcingul său în Siria pentru a-l face pe Assad din nou stăpân pentru teritoriile pierdute la opoziţie, cu forţa armelor ruse şi a cărnii de tun provenind de la miliţiile şiite, Iran şi de la companiile militare private ruse. A recunoscut şi că bateriile de rachete S300 sunt livrate chiar acum Siriei, prin ignorarea regulilor internaţionale şi a preocupărilor statelor multiple, inclusiv a Israelului. 

Lavrov şi-a livrat toate mesajele agresive şi toate avertismentele cunoscute, inclusiv privind NATO şi extinderea în Estul Europei, menţionând, mai nou, un avertisment privind „preocuparea pentru dorinţa de a deschide încă o linie de confruntare în Europa, de data aceasta în Balcanii de Vest. Statele din regiune sunt târâte insistent în NATO“, mai susţine Lavrov, care a acuzat SUA de „şantaj politic, presiuni economice şi utilizarea forţei brute“.

Pe de altă parte, s-a văzut explicit faptul că Lavrov a venit să şi pescuiască oportunităţi, să încerce să găsească profituri pentru sine şi statul său. Unii au interpretat chiar partea a doua a abordărilor, cea cu oferte de cooperare, drept o fluturare a steagului alb, o dorinţă de reconciliere, dar fără nici un pas în spate, fără nici un cost, eventual cu prezervarea tuturor câştigurilor teritoriale şi strategice dobândite prin forţa armelor.

Dar reuniunea actuală de la ONU a mai fost folosită de Lavrov într-o direcţie, el reuşind prin utilizarea abilă a veto-ului rus sau ameninţărilor cu utilizarea dreptului de veto, să blocheze apariţia publică a raportului ONU despre Coreea de Nord şi încălcarea embargoului, respectiv raportul ce probează faptul că Rusia a ajutat direct şi nemijlocit la dobândirea capabilităţii nucleare militare a regimului lui Kim Jong Un, respectiv a ajutat la dezvoltarea capacităţii balistice şi la saltul privind miniaturizarea încărcăturii nucleare, ajutând direct la proliferare nucelară şi balistică în Coreea de Nord. Raportul compromiţător şi profund dezastruos pentru Rusia a fost îngropat şi a rămas nepublic.

Cu atât mai penibil, dar şi mai ostentativ, în contextul dat, recursul lui Lavrov la încheierea declaraţiei sale în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite, la un citat din Truman:

„Marile naţiuni conduc prin forţa exemplului mai degrabă decât prin dominaţie.“

În româneşte, întreaga sa prestaţie - foarte bună pentru ţara sa, dealtfel - ar putea fi subliniată în termenii „râde ciob de oală spartă“. Dar nici măcar această înfruntare a Statelor Unite nu e inutilă, deoarece este în sensul strategiei ce menţine Rusia ca superputere prin contrapunerea faţă de unica superputere a sistemului international, America lui Trump.

Emmanuel Macron FOTO EPA

Multilateralismul francez: renaşterea grupului statelor nealiniate la nivel global

Dar poate cel mai important episod al săptămânii a fost consumat la Harvard, acolo unde ministrul de Externe francez, Jean-Yves Le Drian a fost cel care a expus planul Macron de revitalizare a multilateralismului în gestionarea globalizării, în formula guvernanţei globale necesare în administrarea fenomenului globalizării care vine peste noi. Iar ideile prezentate sunt pe cât de interesante, pe atât de puţin originale, deoarece imită, în mare măsură abordările Mişcării de nealiniere din perioada Războiului Rece - pe care le interpretează astăzi din postura salvării Occidentului şi a democraţiei liberale, a dreptului şi regulilor internaţionale în faţa politicii de forţă şi a unilateralismului rus şi american deopotrivă – combinată cu gaulismul traditional şi cu abordarea anti-sistem dar pro-europeană care stă la baza politicii lui Macron.

Puterile sunt cele chemate să participle la o alianţă a bunăvoinţei în încercarea de a relansa diplomaţia globală şi multilateralismul, care a fost subminat la nivel mondial e către Rusia şi Statele Unite în epoca Trump. Cam acesta a fost mesajul de vineri a lui Le Drian. Proiectul aliniază Europa – Uniunea Europeană – la state democratice precum India, Australia, Mexic, Japonia, Canada, Noua Zeelandă şi alte „democraţii puternice“, angajate în multilateralism. Ministrul de Externe francez a atacat eroziunea ONU, dezinformarea şi intimidarea care caracterizează statele practicante ale unilateralismului şi egocentrismului la nivel internaţional.

Atacul la America lui Trump este făcut de pe poziţiile observării cum SUA subminează „metodic şi regulat fundamentele multilateralismului“ prin intermediul abordării faţă de ONU, faţă de acordurile comerciale sau alte acorduri ale instituţiilor internaţionale multilaterale. Totuşi, Franţa rezervă un loc SUA pentru a reveni între statele occidentale angajate în respectarea regulilor de joc internaţionale, stabilite şi convenite, imediat după ce Trump părăseşte administraţia sau decide să revină la aceste principii. Le Drian a refuzat interpretarea, chiar a respins ideea unei izolări occidentale a Americii.

Franţa doreşte nu neapărat o instituţionalizare a acordului susţinătorilor multilateralismului, cât „crearea cu toţii împreună a unei acţiuni colective, pentru a iniţia şi sugera soluţii“. O iniţiativă de urmărit în formele ei de concretizare.

Dacă ne uităm la lista de state, vedem că între ele se află Canada, Australia şi Noua Zeelandă, nu însă şi Marea Britanie, parte a Celor Cinci Ochi, cele mai apropiate state de SUA în materie de securitate. Totuşi, iniţiativa nu e de ignorat, nici de negat, odată ce ar exista o sustenabilitate a unui asemenea acord şi o capacitate de menţinere a solidarităţii chiar şi contra voinţei manifestate a Rusiei sau SUA.

Originea propunerii este evidentă, iar descrierea mai departe făcute de ministrul de Externe francez întăreşte discursul lui Macron la ONU joi, când a făcut apel la o mai mare cooperare globală, atacând naţionalismul şi interesul egoist al statelor mari. Cum discursul a venit la scurt timp după cel al lui Donald Trump, despre respingerea „ideologiei globalismului“ în favoarea „doctrinei patriotismului“, Macron a fost şi el etichetat ca dând o replică Americii lui Trump şi aşezându-se pe poziţiile contrării politicilor americane.

Iar Le Drian a făcut la Harvard separarea clară între comportamentele reprobabile şi cele de dorit ale noilor nealiniaţi: A criticat retragerea SUA din Acordul nuclear, paralizarea de către Rusia a Consiliului de Securitate al ONU prin veto-uri neconstructive strict pe interese individuale, nu ale păcii şi a lumii, şi a citat marile teme globale ce reclamă soluţii multilaterale: securitatea cibernetică, imigraţia, schimbările climatice, crizele internaţionale precum Siria şi Libia. Franţa doreşte nu neapărat o instituţionalizare a acordului susţinătorilor multilateralismului, cât „crearea cu toţii împreună a unei acţiuni colective, pentru a iniţia şi sugera soluţii“. O iniţiativă de urmărit în formele ei de concretizare.